Articolul în sinteză:

• Regretatul profesor Vintilă Mihăilescu, care ne-a părăsit de curând, vorbea în 2014 despre economia morală, ca despre o „o etică a subzistenței” și „un tip de relații sociale care să împiedice maximizarea profitului individual” (vezi teoriile lui Edward P. Thompson și James C. Scott).
• Problema (lipsei de) morală a actualului model economic global este de ani buni subiect de discuție și în aprigă dispută de la precedenta criză încoace.
• Noi, românii, resimțim acut inechitatea și imoralitatea modelului economic actual și avem cel puțin două motive: prima curbă de sacrificiu (tranziția din anii ’90) și a doua curbă de sacrificiu, criza din 2010-2011.
• Va rezista economia mondială la două crize mondiale în mai puțin de 10 ani? Și dacă trebuie schimbat ceva fundamental, ce anume ar trebui să schimbăm?
• Ecologismul a identificat un mecanism economic diferit de cel actual, și anume cel al sustenabilității ecologice și dezvoltării durabile, care implică și „creșterea zero”. Este această doctrină politico-economică calea salvatoare pentru omenire?

Ce înseamnă economia morală?

În articolul anterior postat pe platforma Matricea Românească spuneam că actuala criză – și îi reamintesc triggerii: reaprinderea competiției economice și militare a marilor puteri după încheierea Războiului Rece, efectele încă prezente ale crizei financiare din 2007-2009 și criza pandemică SARS CoV 2 – va schimba fața lumii, chiar dacă nu putem prezice în ce mod, cu ce amploare, ce suferințe va implica și câte victime umane, la fel cum nu putem ști când și cum se va încheia.

Între timp ne-a sosit și vestea tristă, dureroasă, că profesorul Vintilă Mihăilescu, magistrul care a luminat mințile atâtor generații de studenți ce au absolvit SNSPA, s-a stins. Dar, mă grăbesc să spun, dacă omul s-a stins, candela cu care făcea lumină în mințile din jurul său arde în continuare! Iar eu vă îndemn să o urmăm, pentru că ne poate scoate la liman în vremurile grele ce vor veni.

Vintilă Mihăilescu

Ca să se înțeleagă la ce mă refer, iată mai întâi un scurt citat din articolul publicat de profesorul Vintilă Mihailescu în Dilema Veche, numărul 563 de la finele anului 2014, sub titlul „Revolta morală”:

„În științele sociale există un concept care se cheamă <economie morală>. Prefigurată de Chayanov în Rusia anilor 1920, studiată de Thomson la masele britanice din secolul al XVIII-lea și consacrată de James Scott, analizând revoltele din sud-estul Asiei, <economia morală> se referă, inițial, la o așa-numită etică a subzistenței, proprie țărănimii de pretutindeni. Redusă la esențial, aceasta instituie ca normă și valoare împărtășită un tip de relații sociale care să împiedice maximizarea profitului individual. Motivul este simplu: doar așa se poate păstra echilibrul precar al acestor economii de subzistență. (…) Oricine face valuri – un parvenit intern, statul, piața – va provoca deci revolta. Nu sărăcia propriu-zisă, nu o nedreptate sau alta îi mână pe țărani în luptă, ci încălcarea acestui prag moral pe care și l-au construit pentru a se adapta și pe care este ‘imoral’ să-l depășești.”

Revolta este inevitabilă?

Cheia, în citatul de mai sus, este recursul la morală ca (la un) standard economic și de comportament social.

Edward P. Thompson, istoric britanic (1924-1993)

Pasajul din care am citat a fost introdus de regretatul Vintilă Mihailescu pentru a obține o paralelă între fenomenologia observată și teoretizată de istoricul Edward P. Thompson și antropologul James C. Scott în economiile de subzistență ale ruralului britanic din a doua jumătate a secolului XIX, respectiv din ruralul sud-estului Asiei în secolul XX și mecanismul care a provocat revolta românilor după episodul tragediei de la „Colectiv”; „mânie socială” pe care am mai văzut-o manifestându-se și în anii 2017, 2018 sau 2019, nu intru în detalii ce sunt bine cunoscute.

E.P. Thomson și J.C. Scott explică, în teoria economiei morale, că au studiat un model bazat pe bunătate, corectitudine și dreptate. Un astfel de model economic este unul stabil în format redus, propriu comunităților strâns unite, unde funcționează (poate funcționa) principiul mutualității și este menit să înlăture tendința de dezvoltare a parazitismului.

Dar acolo unde modelul economic depășește schimburile de mărfuri și servicii dintre indivizii care se cunosc foarte bine pentru că aparțin unei comunități unite, sunt de părere autorii, și se desfășoară între persoane care-și sunt străine unul altuia, problema corectitudinii, a echității devine din ce în ce mai greu de rezolvat, deci trebuie să intervină alte mecanisme de control.

James C. Scott, politolog și antropolog american (n. 1936)

Vulcanul social stă să erupă

Și ce are a face? o să întrebați, anticipând că o să teoretizez recursul la morală ca soluție a viitorului. Departe de mine gândul, este simplist și nefolositor. Totuși, cred că suntem cu toții avizați asupra problemelor de etică ce au răsunat pe întreg mapamondul, în presa de toate limbile și orientările atunci când s-a discutat despre salvarea cu bani publici a băncilor și a unor mari corporații de către guverne, în recenta criza financiară. Problema (lipsei de) morală a modelului economic global este pe masă de ani buni și se dispută aprig de zece ani.

Cu simțul său acut de observație, propriu antropologului pur sânge, Vintilă Mihăilescu ne-a arătat în 2014 că și noi românii resimțim acut inechitatea și imoralitatea modelului economic și a comportamentului social și ne revoltăm, identificând în primul rând în mediul politic principalii responsabili. Acest mecanism al nemulțumirii sociale își are rădăcinile la români în special în:

(i) nedreptatea tranziției din anii ’90 ai secolului trecut, care a desenat o uriașă curbă de sacrificiu pentru ca unii dintre semenii noștri să se îmbogățească peste noapte;

(ii) a doua curbă de sacrificiu, care între anii 2010-2011 a pus greul depășirii crizei economice și financiare din România pe umerii bugetarilor, pensionarilor, a micilor antreprenori și a angajaților cu venituri sub media pe economie.

Va rezista economia planetară la două crize consecutive?

Iată, însă, că nici zece ani mai târziu, suntem încercați din nou. Noi și întreaga lume. Ce semnale avem? Să luăm unul singur dintre ele: Goldman Sachs avertizează că economia SUA va avea o cădere de 24% în trimestrul II al anului 2020; spre comparație, în 2007, criza subprime a avut primul semnal de scădere în economia SUA de 8-8,5%.

Goldman Sachs încearcă să ne liniștească, apreciind că trimestrul III va marca revenirea pe creștere, cu un +12%; în 2007 scăderea a continuat până la intrarea în recesiune. Problema este ce ne facem dacă marea economie a SUA se va menține alte două trimestre în scădere? La fel economia Chinei, la fel cea a Europei? Va rezista economia mondială la două crize mondiale în mai puțin de 10 ani? Dar economia României, care este oricum total nepregătită acum pentru o criză economică, pentru că am risipit anii de creștere 2016 – 2019 în cheltuieli publice fără folos?

Și ar mai fi ceva de remarcat: liderii de astăzi ai marilor puteri au devenit mai nerăbdători și sunt foarte puțin dispuși la negociere. Iar Uniunea Europeană a rămas între timp fără Marea Britanie, putere militară și economică cheie și al treilea mare pilon al economiei europene, după Germania și alături de Franța.

Activista suedeză adolescentă Greta Thunberg

O posibilă soluție: ”creșterea economică zero”

Deci timpurile sunt în schimbare; avem toate semnalele să înțelegem cât se poate de clar acest lucru. Dar ce ne facem cu morala, unde-și are locul revolta? Un timp optimiștii lumii și-au pus speranța în doctrina ecologistă, care presupune o schimbare a fundamentelor economiei globale ce are, în teorie, o mare legătură cu morala, corectitudinea și dreptatea.

Potrivit doctrinei ecologiste, modelul economic actual (că-l numim „capitalism” sau „socialism”, e același lucru) pleacă de la ideea că resursele naturale ale planetei sunt nelimitate și că mecanismul fundamental al dezvoltării este reprezentat de creșterea economică. Ecologismul a identificat un alt mecanism, și anume cel al sustenabilității ecologice și dezvoltării durabile, care implică și „creștere economică zero”.

Mulți dintre noi au auzit de Greta Thunberg, tânăra suedeză de 17 ani care a devenit vocea unui nou val de viitori politicieni care prefigurează o altă abordare a modelului economic și social global; pentru că, trebuie spus, dacă nu va fi global, nu va fi deloc.

Ne va fi mai bine sau mult mai rău?

Tânăra Thunberg reprezintă viitorul dezirabil. Ea poate fi reprezentantul acelei generații de politicieni care să gândească în paradigma ecologică, capabili de a dezvolta modelul unei societăți sustenabile și a economiei de creștere zero. Tehnologia de astăzi ne poate ajuta, dacă liderii de mâine îi înțeleg potențialul și îi încurajează aportul în scopuri înalte.

Nu este aceasta o prefigurare a unui viitor luminos, a unui rai pe pământ? Nu-i așa că poate contribui criza actuală la schimbarea opticii omenirii în materie de economie morală? Răspunsul profesorului Vintilă Mihăilescu, de acolo de unde magistrul ne privește acum, cred că este: „Poate, sigur că poate, dar noi ne opunem din toate puterile să fie așa! Ceea ce vrem noi, egoismul nostru neîntrecut, ne va duce cu siguranță la confruntare și suferințe. Nu ne va fi bine (de ne va mai fi bine vreodată) înainte să ne fie foarte, foarte rău.”

Trebuie să spun, domnule profesor, că și eu sunt de aceeași părere.

Notă: intertitlurile aparțin redacției

Marți 23 iulie, de la 19.00, la Sala Radio, Grigore Leșe cântă pentru susținerea financiară a operației chirurgicale și a tratamentului pentru profesorul Vintilă Mihăilescu. Rapsodul va fi însoțit pe scenă de Lăutarii din Gorj. Maestrul a vorbit pentru Matricea.ro despre motivele pentru care s-a decis să se implice în campanie, ca și despre muzica lăutarilor pe care-i va avea alături în concert.

Domnule Grigore Leșe, vă alăturați elitei culturale românești și unui însemnat număr de români, într-un gest comun de solidaritate fără precedent. Urcați pe scena Sălii Radio, alături de Lăutarii din Gorj, într-un concert caritabil, a cărui poveste este poate la fel de tristă: o relatare muzicală despre război, înstrăinare, cătănie, prizonierat.

Muzica tămăduiește și vindecă suflete, adună lumea. Vintilă Mihăilescu are nevoie în aceste momente de o energie pozitivă în jurul lui, iar muzica ne dă această posibilitate să fim cu inimă bună. Despre concert: se numește ”Cântece care ne-au însoțit istoria” și este o simbioză între muzicile lăutărești și muzica pe care o împlinesc de unul singur: despre Siberia, Galiția, Cernăuți, America, cântări lăutărești, balade, cântece de lume și chiar orășenești.

Cum v-a venit ideea de a cânta alături de niște lăutari? Ne surprinde.

În ziua de astăzi ei sunt destul de neglijați, chiar blamați, dar în rânduiala vieții rurale ei au un rost. Sunt muzicanții satului, cei care însoțesc drumul oamenilor de la naștere până la moarte. Ce știu acești oameni cel mai bine să facă? Să cânte. Și cântă de dimineața până seara. Din asta trăiesc. Dar cu toate că ar fi meritat să trăiască boierește din cântat, trăiesc modest iar viața de multe ori le este împovărată. Cântatul este viața lor. Cântă orice pentru oricine. Nu au uitat rânduiala de la trecerea pragurilor, cântă la botezuri, nunți, înmormântări. Cântă doine, cântece strofice, balade, hore, sârbe, cântece de lume. Lăutarii din Gorj au reușit să ajungă la inima oamenilor cu o muzică deosebită și adevărată. Ei reprezintă o lume. Am mai cântat împreună la Coloana fără de sfârșit a lui Brâncuși, anul trecut.

Știm că ați prezentat același program, ”Cântece care ne-au însoțit istoria”,  și cu alte grupuri sau ansambluri folclorice. Care a fost impactul de public, atunci când ați fost însoțit pe scenă de lăutari, prin comparație cu ceea ce, de pildă, s-a întâmplat atunci când ați cântat cu cei din Grupul Iza?

Lăutarii sunt lăutari, ei cântă pentru oricine. Muzicile din Maramureș intră într-un ritual, este o altă muzică. Lăutarii au împrumutat din toate repertoriile specifice spațiului românesc și cântă peste tot, pe ulițele satelor, în cămine culturale, în emisiuni de televiziune, la radio. Iar eu sunt deschis la astfel de colaborări.

Muzica tămăduiește suflete, adună lumea. Vintilă Mihăilescu are nevoie în aceste momente de o energie pozitivă în jurul lui, iar muzica ne dă această posibilitate

Am cântat, după cum se știe, și cu flautistul Ion Bogdan Ștefănescu, la Ateneul Român. Multe lucruri fac eu pe lumea asta! Încerc să fac lucruri bune și să aduc în atenția tinerilor adevărul despre muzica din comunitățile tradiționale.

Acest interes și fascinație pentru comunitățile tradiționale, pentru lumea străveche, cred că v-au adus într-o relație de prietenie și cu antropologul Vintilă Mihăilescu.

Într-adevăr. Vintilă Mihăilescu este un om deosebit, am făcut câteva interviuri împreună la televiziune, am colaborat în vremea când el era director al Muzeului Țăranului Român. Am apreciat întotdeauna că împărtășim aceleași valori: știe să pună în lumină cultura națională prin raportare, în mod special, la origini, la ”străvechi”. El este un om, cum se spune, luminat, înțelept. Nu s-a sfiit niciodată să spună lucrurilor pe nume, face o evaluare corectă la tot ce se întâmplă în spațiul românesc și nu numai.

După cum se știe, este și un adevărat vector de opinie. Sunt foarte mulți tineri care sunt inspirați de ideile pe care domnul Vintilă Mihăilescu le-a lansat în spațiul public.

Este, într-adevăr, și un model. Avem toți nevoie de modele, nu numai tinerii. În momentele acestea trebuie să ne luminăm. Este nevoie de o reevaluare a tot ce înseamnă cultură tradițională, din toate punctele de vedere.

Ce spune această solidaritate națională în cazul domnului Mihăilescu despre noi ca popor?

Trebuie să ne adunăm pentru oamenii de valoare. Acum putem arăta ce înseamnă a fi împreună. Când suntem împreună suntem puternici.

Echipa medicală din Franța a fost absolut impresionată de gestul acesta de solidaritate românească, de suma care a fost strânsă într-un timp record. Medicul care gestionează cazul a spus că este greu de crezut că în Franța s-ar putea întâmpla așa ceva.

La noi, în România, oamenii încă trăiesc împreună, trăiesc în familia extinsă și asta e minunat. Familia mare este precum o biserică în care oamenii se duc în fiecare duminică și de sărbători pentru a petrece câteva ore împreună, în gând bun și rugăciune. Și iată, Vintilă Mihăilescu este și al ”bisericii mari” și al celei mici, din care fac parte rudele și prietenii.

Mihai Mihăilescu, fiul profesorului, a mulțumit pe Facebook celor care s-au solidarizat în jurul acestei cauze

„Nu avem suficiente cuvinte să vă mulțumim pentru mobilizarea și solidaritatea pe care ne-ați oferit-o! Împreună, într-un timp foarte scurt, ați făcut posibilă strângerea a peste 200.000 de euro. Datorită vouă, Vintilă a fost internat la spitalul din Besançon, Franța, iar operația a fost deja programată pentru data de 23 iulie. Mulțumim din suflet! Revenim cu vești cât de curând!”

Cât de mulți sunt 250 de mii de euro? Pot fi puțini, dacă te gândești câți oameni își pot uni forțele pentru a-i strânge. Viața lui Vintilă Mihăilescu depinde de transplantul și de tratamentul pe care acești bani le pot asigura.

Concert de excepție la Ateneu

Luni, 15 iulie 2019, de la ora 19:00, va avea loc la Ateneul Român, un concert caritabil în beneficiul cunoscutului antropolog, profesor și om de cultură Vintilă Mihăilescu, cel care în septembrie 2018 a fost diagnosticat cu leucemie acută mieloblastică, un tip de cancer agresiv al sângelui. Transplantul este singura șansă de supraviețuire și se poate realiza în Franța. Donațiile obținute în urma concertului vor fi adăugate sumei necesare pentru achitarea spitalizării, tratamentului și transplantului. Suma aceasta este de minimum 250.000 de euro.

Antropologul și profesorul Vintilă Mihăilescu este unul dintre cei mai respectați profesori și autori din țara noastră. A pregătit generații de sociologi și antropologi, a susținut conferințe, a publicat cărți valoroase și a scris numeroase articole pe teme actuale ale societății românești. Articolul său săptămânal din Dilema Veche a fost mereu unul dintre cele mai bune locuri de privit în față realitatea.

Artişti, admiratori și studenți ai profesorului invită publicul la concertul de la Sala Mare a Ateneului Român pentru a aduna fondurile necesare operației și tratamentului care sporesc șansele de supraviețuire ale acestuia.

Seara de 15 iulie va aduce în fața publicului muzicieni precum pianistul Horia Mihail, violonistul Gabriel Croitoru, deținătorul viorii Guarneri ce i-a aparținut lui George Enescu, mezzosoprana Oana Andra, prim-solistă a Operei Naționale București, tenorul George Vîrban și dirijorul Tiberiu Soare, cu un program de excepție.

Expoziție de artă cu vânzare în scop caritabil

Și artiștii plastici s-au așezat unul lângă celălalt, cu dorința de a-l ajuta pe marele antropolog. Duminică, 14 iulie, la Rezidența BRD Scena9 va avea loc o licitație caritabilă, iar sumele strânse vor fi direcționate către intervenția chirurgicală la care va fi supus Vintilă Mihăilescu.

Cum se mai poate dona?

Donații se pot face și accesând informațiile de pe pagina de Facebook: https://www.facebook.com/donate/2204204266536816/2885572948136495/.

O altă variantă este donarea direct în conturile bancare deschise în acest scop:

Anișoara Mihăilescu
CONT Euro: RO44INGB0000999908974365
Code SWIFT: INGBROBU
Banca: ING
Ron Account: RO34INGB0000999908974351

Cea mai recentă carte a lui Vintilă Mihăilescu a fost scrisă chiar pe baza observațiilor făcute în timpul spitalizărilor din ultima vreme

Sunt orașe în lume pe care visăm să le putem vizita, să le privim cu ochii noștri, să le străbatem cu pasul nostru pentru a vedea de ce le iubește o lume întreagă și să aflăm astfel de ce le vom iubi și noi. Viena este unul dintre aceste orașe. Uluitor ca frumusețe și surprinzător de accesibil pentru români.

Nichifor Crainic, în Memoriile sale, are istorii pitorești aproape inegalabile cu Viena, unde a ajuns în toamna anului 1920 la insistențele amicului său, Lucian Blaga. A petrecut acolo un an pe care l-a descris în superlative, impregnându-se de civilizația fostului imperiu, studiind și… îndrăgostindu-se de o frumoasă bucovineancă. Despre primele sale impresii legate de Viena, Nichifor Crainic scrie:

Iată un palat vast cu statui ecvestre! E desigur Burgul, fostul cuib habsburgic. Iar în fața lui două clădiri negre, uriașe și gemene. Trebuie să fie vestitele muzee ale Vienei. Și, în fund, Parlamentul, – îl poate recunoaște oricine după stilul grec. E destul pentru astă seară. Prin urmare, asta e Viena, care îmi va legăna o vreme sufletul dezamăgit.”

După ce prima sa escapadă pe străzile capitalei imperiale s-a încheiat, ajuns la hotel, și-a trezit entuziasmat peste poate amicul companion cu care sosise de la București, adică pe Alexandru Busuioceanu, și i-a repetat într-una: ”Scoal′ Alecule, eu am văzut Viena!”

Ei bine, când străbăteam cu taxiul, venind dinspre aeroport, bulevardele Vienei, la primele ceasuri ale zilei, într-o lumină crudă, mi-am spus și eu în gând, la fel ca de alde Crainic cândva, deschide bine ochii amice, ești în capitala Imperiului, în inima Mitteleuropei, acolo unde oameni luminați din neamul tău au scris istorie și au făcut posibilă țara ta de astăzi!

Cu siguranță nu am de gând să descriu în amănunt toate experiențele noastre vieneze, pentru că acest oraș, până la urmă, îi vorbește fiecărui oaspete asemeni unui prieten apropiat și i se strecoară direct în inimă. Dintre toate experiențele am să mă opresc la zilele în care am vizitat suburbia vinului, Grinzing.

Grinzing, descoperit prin învăluire și nu fără efort

Nu descoperi Grinzing așa pur și simplu, este nevoie de pregătire și de abordarea printr-o mică învăluire, care să-i dovedească că ești la înălțimea cuvenită și îi acorzi, cu deferență, atenția pe care un astfel de spațiu o reclamă implicit. Pentru că acest Grinzing nu este doar o suburbie, nu este nici vreun fel de podgorie și, mai cu seamă, nu vrea să fie confundat cu aglomerația Vienei.

Carevasăzică, prima mișcare a fost de tatonare. Ne-am așezat în așteptarea autobuzului municipal Hop-on Hop-off în fața Burgtheater pentru linia verde care trece prin Grinzing și ajunge în vârful Kahlenberg, unde se deschide o formidabilă panoramă asupra Vienei.

Lângă noi s-a așezat o pereche extrem de simpatică și volubilă de canadieni din Toronto cu origini irakiene, care au fost foarte curioși de unde suntem. Suntem români. A, da, români? București, nu? Da, da, chiar din București. Ar trebui să vizităm și noi România, că sunt mulți irakieni acolo, așa am auzit.

Până a sosit autobuzul nostru turistic am mai aflat că cei doi au emigrat în Canada imediat după ce americanii au declanșat ostilitățile din 2003 și că nu-și doresc nimic mai mult decât să se întoarcă, doar că situația din Irak a rămas tensionată.

Ori, dacă este tot mai puțin probabil să se reîntoarcă și să-și sfârșească viața în țara natală, și-ar dori măcar să se mute mai aproape, eventual undeva în Europa. În România? i-am întrebat. Încă nu știm, Germania ne-ar plăcea mai mult, au spus ei. Sau poate în Austria, m-am gândit eu, în vreme ce autobuzul oprea în stație.

Am urcat pe Kahlenberg unde am rămas un timp să privim viile de sus și ne-am făcut pe loc planul pentru ziua următoare: urcăm pe Kahlenberg, apoi coborâm pe jos în Grinzing, vizităm tot ce se poate vizita, bem must sau tulburel, ce-om găsi, și din stația Himmelstrasse luăm autobuzul înapoi spre oraș.

A doua zi am avut parte de o zi superbă pentru excursia planificată și totul a ieșit de minune. Acel început de octombrie ne-a întâmpinat cu soare, iar coborârea de pe Kahlenberg până în Grinzing a fost o rară plăcere.

Sturm und strudel

Mi-am consultat însemnările pe care le făcusem la sfârșitul acelei zile despre drumeția de pe Kahlenberg și am scris așa: …am coborât pe jos, pe aleile de pe traseul marcat cu două dungi roșii și una albă către Cobenzl și apoi către Grinzing. După calculul meu am mers în jur de 6-7 km cu totul. Toată treaba ne-a luat, cu tot cu sesiunile de fotografie, în jurul a două ore.

Ajunși în Grinzing, unde am reușit să întâlnim încă localnici aducând acasă remorci pline cu struguri, ne-am dat seama că nu doar încântarea ochilor ne-a adus aici, ci și dorința de a ne încânta papilele gustative, așa că, citez din nou din însemnări, ne-am oprit să mâncăm la Ospătăria Neuland pentru o masă tipic vieneză, sau cel puțin așa ne place să credem. Au fost supe cremă de roșii atât de gustoase cum nici în Italia și nici în Grecia nu ne-a fost dat să mâncăm (poate pentru că aveau și semințe de dovleac?), proverbialele șnițele vieneze pe care farfuria abia le încape stropite cu sturm (tulburelul vienez), ștrudele cu măr și, firește, espresso, pentru o bună digestie.

Porniți de fapt în căutarea șturmului (sturm, mustul de Grinzing, deja tulburel), cred că am fost inspirați să începem totul cu o drumeție care să ne creeze dispoziția perfectă; ceea ce am găsit a fost o senzațională masă de prânz cu tot ceea ce Viena are mai bun, pe care am stropit-o cu vin nou și am însoțit-o cu priveliștea de poveste a acestei suburbii, senzațională în soarele toamnei.

Unde bate inima Vienei?

În scurtul eseu de antropologie borgesiană, Hotel Ambos Mundos, Vintilă Mihăilescu ne îndeamnă la călătoria cu suflet, adevărata călătorie a omului, pornind de la o scurtă istorie:

”Niște călugări budiști se hotărăsc să viziteze Lumea Nouă. Iau avionul și ajung pe aeroportul din New York. Acolo se așază pe niște scaune și așteaptă în liniște. Trece o zi, trec două… La un moment dat, un ofițer din paza aeroportului se apropie de ei, intrigat, și-i întreabă ce se întâmplă. ′Ne-am hotărât să vizităm Lumea Nouă, așa că am venit la New York′ îi explică un călugăr. ′Dar sunteți la New York!′ le atrage atenția ofițerul. ′Corpurile noastre sunt la New York, acum așteptăm să ajungă și spiritele′ îi răspunde mai-marele budiștilor.”

Românul spune că i-a rămas sufletul acolo atunci când părăsind un loc, părerile de rău îl fac să creadă că sufletul nu i s-a mai întors întreg și o parte din el, ascultându-i dorința intimă, a rămas să-l (în)locuiască mai departe în locul drag, pe care doar cu trupul l-a părăsit.

Nichifor Crainic, cu ale cărui cuvinte mi-am început această poveste despre Viena, descria șirurile de arbori ai Ringului cu nostalgia celui care nici măcar nu vrea să ascundă că o parte din sufletul său a rămas în burgul Dunării Albastre.

O halbă de bere și un pahar de vorbă

Puține sunt frumusețile Vienei pe care Ringul nu le cuprinde, iar o plimbare la pas, cu caleașca sau un automobil de epocă, la alegere, este obligatorie. Să treci în revistă popasurile obligatorii legate de Ring – aș începe cu Café Central, cafeneaua celebrităților, palatele Albertina și Hofburg, minunata Catedrală Votivă, al cărei arhitect a reușit să înfrângă regulile și să o facă mai înaltă decât turnul Primăriei amplasând în vârf o statuie de cinci metri, Catedrala Sfântul Ștefan și altele multe altele de care nu te poți desprinde prea ușor – este o artă cu care e musai să te îndeletnicești în Viena.

Dar noi am avut și altfel de experiențe, ce țin tot de arta ineditului. Undeva aproape de gara centrală am găsit o arteră comercială care se numește Favoritenstraße. Nu despre ea vreau să vă vorbesc, ci despre ospătăria Lendl de pe străduța Reisingergasse, pe care am întâlnit-o aproape de această zonă comercială.

Recomand tuturor celor ce vor să trăiască o experiență vieneză autentică această ospătărie, care este o afacere de familie; acolo fumătorii se simt ca acasă pentru că au spațiul lor din care nimeni nu-i alungă (nu sunt fumător, e doar nostalgia cârciumii de altă dată), iar barmanul nu ezită să ciocnească cu tine o halbă de bere la un pahar de vorbă. Aici și în altă parte, merită să încercați, Viena este mereu surprinzătoare, gata oricând pentru un dialog de la suflet la suflet.

La Pontus Euxinus poți să fii localnic, ori de nu, atunci turist, pelerin ori, firește, marinar. Marinari noi cu siguranță nu suntem, dar parcă nici turiști n-am fost și nici pelerini. Localnici nu se poate, pentru că altele ne sunt rădăcinile și locul viețurii. Dar ce-am fost atunci, rămâne întrebarea, și cum s-o descâlcim? Călători pur și simplu, oare, să fi fost, și cu asta să spun că am tranșat chestiunea?

Sozialtourismus: turismul ca parte a ideologiei

În călătoria sa din Cuba, așa cum descrie în volumul de antropologie borgesiană (pentru că Jorge Luis Borges l-a însoțit pe cale) Hotel Ambos Mundos, Vintilă Mihăilescu s-a pomenit întrebându-se oarecum la fel ca noi (deși mai degrabă cred că a fost invers) ce anume caută domnia sa în insula din Caraibe: o fi pelerin, o fi turist, o fi antropolog în exercițiu, nimic din toate acestea și totul la un loc?

Pontus Euxinus al nostru este astăzi o zonă a contrastelor, deci vie. Acolo se vede cu ochiul liber cum moare o lume, lumea turismului muncitoresc dictat ideologic, cu hoteluri părăsite pe care nu le mai vrea nimeni, dar se naște o alta prin minunate vile pierdute în pădurici de pin, din care plaja se așază întâi leneș la soare, pentru ca apoi să se arunce în mare.

Ideea ideologizării vacanțelor pentru Arbeiterklasse în stațiuni mamut, cu hoteluri uriașe, se pare că i-a venit mai întâi lui Adolf Hitler, șeful Partidului Nazist, cel care a dispus ridicarea între anii 1936 și 1939, pe insula Rügen, a complexului turistic Prora, ce ar fi trebuit să găzduiască cel puțin douăzeci de mii de oameni o dată.

Prora trebuia să fie primul, dar nu cel din urmă astfel de proiect, pentru că muncitorul nazist, sub oblăduirea partidului, urma să beneficieze musai de vacanțe anuale. Războiul pe care Hitler l-a pornit a lovit în cele din urmă puternic în Arbeiterklasse, așa că Sozialtourismus a rămas doar o promisiune, în timp ce moartea pe câmpul de luptă a devenit o crudă realitate.

Comunismul a preluat ștafeta; a creat și în România un turism de mase, vegheat de Partidul Comunist, ce funcționa după o schemă industrializată. Practic turismul era o fabrică de vacanțe de odihnă: cazare (ONT, BTT sau sindicat), masa la cantină, plaja cearșaf lângă cearșaf, cozile la bere, pepsi și gogoși și, desigur, micile abateri tolerate, adică nudismul și piața neagră a mărfurilor de contrabandă: deodorante, gumă de mestecat, ciorapi, țigări, blugi, nes, ciocolată.

Marea cea neagră, loc de tristețe sau de veselie?

Farmecul lui Pontus Euxinus, din fericire, este cu totul altul decât cel dat de o ideologie politică agresivă așa cum de altfel este multimilenar consemnat, deci ne putem întreba în cheie modernă dacă nu cumva avem o lecție despre călătoria la mare nostrum de primit de la istorie. Iar eu tind să cred că da, și am să și schițez în câteva cuvinte argumentația mea.

Mari călători ai antichității, elenii nu puteau să nu ajungă și pe țărmul mării noastre. Când au ajuns, au aflat de la sciți că marea pe care navigaseră se numește axaina, care în persană se tâlcuiește dacă nu neagră, atunci cel puțin indigo, sau ultramarin; cu certitudine nu era o mare azurie. Probabil că experiența navigării nu era nici plăcută întotdeauna, așa că primii marinari greci au transformat axaina în axeinos-ul elinesc, spunând astfel că marea este neprimitoare.

Dar, ce să vezi, în timp elinii au văzut că locurile sunt de fapt prietenoase, marea mai mult liniștită, comerțul înfloritor, așa că au schimbat paradigma, deci și expresia, ce a devenit din axeinos o euxeinos, adică primitoare. Pontos Euxeinos a fost tradus de latini mai târziu în Pontus Euxinus și așa i-a rămas numele în antichitate și, bag de seamă, l-am moștenit până astăzi.

Ovidius Publius Naso, după ce și-a dat în petic la bătrânețe pe la Roma, s-a trezit turist fără de voie, prin dorința suverană a împăratului său Augustus Caesar, tocmai la Pontus Euxinus. Marea o fi fost ea primitoare, dar poetul a dat semne că nu-i priește statutul de turist printre barbari; așa că multe gânduri negre i-au trecut prin minte și le-a înșirat în poemele din Tristia și Pontica.

”Sunt exilat pe drept, sau sunt trimis iscoadă?/ …sunt cam greu geto-dacii de prins, de încolțit…/ că Dacia-i de aur, o știe lumea toată,/ s-o vândă, v-așteptați, de la un surghiunit?” întreba retoric și viclean poetul, probabil fiind din ce în ce mai sigur că nu va mai vedea Roma.

”Tot mai visezi armate, să dea pe-aici o raită?/ Pierdute-s prin hățișuri neamuri întregi de sciți!/ N-au putut ei s-o prade, că Dacia-i o haită/ și dacii sunt ca lupii de bravi și de uniți./ Pândești cu ochi de-acvilă, Tiberius, țara lor,/ vrei să-ți mărești imperiul, vrei să le fii destin,/ aștepți ultima veste…am scris-o-n limba lor,/ vino și ți-o ia singur, din Pontul Euxin.” N-a venit Tiberius Caesar Augustus, au venit urmașii lui, dar nici pe bătrânul Ovidius nu l-a iertat. Cred că l-a deranjat și pe el piperul de pe limba poetului.

Turist sau explorator – unde e diferența?

Dacă știm acum bine cum se face că Ovidius Publius Naso, în loc să își poarte bătrânețile prin stațiunile protipendadei romane din Golful Neapolelui, a ajuns să facă turism de nevoie la Marea Neagră, nu înseamnă că înțelegem la fel de bine ce anume ne îndeamnă pe noi cu religiozitate vara către mare. Aici cu siguranță tot Vintilă Mihăilescu ne poate veni în ajutor.

Mai întâi, însă, vreau să citez câteva din cuvintele introductive scrise de Ana Hogaș la Oiybo, o carte ce descrie un anume tip de călătorie pe care foarte puțini dintre noi au dorința ori puterea să o facă vreodată în viață, și anume călătoria de anduranță, în condiții extreme de efort, confort și climă, care cere voință și, mai cu seamă, un scop neabătut:

”Am avut o copilărie liniștită. Vara luptam cu plictiseala provincială privind cum Dunărea surpă și clădește la loc malurile acoperite cu sălcii, visând la fluvii uriașe și țărmuri îndepărtate. (…) Evadarea a venit odată cu propunerea lui Ionuț să plecăm în jurul Africii cu motocicleta. Ceva m-a făcut să cred că e o idee nesăbuită (…). Dar ideile nesăbuite sunt singurele pe care ni le amintim. Pe cele cuminți le uităm sau le negăm cu regret, nu-i așa?”

Nu luăm în fiecare zi motocicletele să pornim în călătorii extreme, dar ceva avem de învățat de la Ana și Ionuț, și anume că nu poți pleca în călătorie – adică nu poți fi nici turist, nici pelerin – dacă ai în minte mereu că trebuie să străbați cărări cunoscute, sau trebuie să beneficiezi cel puțin de același confort ca acasă, dacă nu cumva de mai mult decât atât.

Dar eu ce fel de călător (ori turist) pot fi? ajungi la un moment dat să te întrebi. Vintilă Mihăilescu crede că ”…turismul oferă – și produce – o deturnare a alienării de la politic (revoltă) la divertisment (uitare), curățind astfel drumul spre fericirea promisă de piață.” Așa o fi, doar asta-i tot ce vreau?

Apoi explică că ”…primul și cel mai răspândit tip de turist îl constituie credinciosul autenticității (…). Turistul credincios chiar crede că rostul vieții lui este căutarea autenticității (indiferent ce înțelege fiecare, în mod concret, prin aceasta) și că turismul, adevăratul turism (…) este un mijloc privilegiat sau măcar adecvat de a-și satisface această nevoie de autenticitate, de a obține o experiență autentică.”

Turistul credincios (prin asociere cu termenii religioși în care este conceput pelerinajul dar însemnând de fapt altceva la Vintilă Mihăilescu) este la rândul său de mai multe subtipuri: (i) ortodox (cu liste de obiective turistice consfințite în buzunar); (ii) habotnic (căutător de moaște și relicve ale tuturor culturilor, tot ceea ce pentru el ține de autenticitatea locurilor) – este un ”pelerin” al turismului; (iii) preotul autenticității (cel care se știe autentic și nu are nevoie decât să practice autenticitatea și să o predice altora) și (iv) credinciosul novice (alege să călătorească pentru că toți călătoresc).

Cred că acum avem toate detaliile pentru a înțelege ce fel de călători suntem, ori dacă suntem măcar călători sau dacă ne mulțumim de fapt să fim simpli consumatori de servicii; dacă am înlocuit cantina din comunism cu all-inclusive și cearșaful cu șezlongul/baldachinul, pentru ca, în general, să gustăm cu adevărat doar turismul de tip industrial, eventual și cu nostalgia a ceea ce mulți din generațiile mai vechi numesc anii cei buni ai României comuniste.

Apă dulce, acoperișuri roșii

Părăsind drumurile și aglomerările industriei turismului, Dobrogea devine un altfel de tărâm. Căutând cărări de piatră, pământ sau pur și simplu mergând pe nisip, o altă lume îți va ieși în cale. Oaze liniștite ale turismului modern, cu nimic diferite de cele pe care le putem întâlni la Mediterana, plaje liniștite și sălbatice, oameni frumoși care prețuiesc liniștea și natura, adevăratul Pontus Euxinus care, iată, există!

Bicicleta este mijlocul ideal cu care să străbați cărările țărmului mării. Așa am găsit, de exemplu un loc fascinant, lângă lacul Tatlageac, la doi pași de mare, nu departe de locul în care se descompune în tăcere și cu semnificație unul din locurile industriei turismului de stat din comunism. Tatlageac sau Tătlăgeac înseamnă, dacă nu mă înșel, Apă Dulce, probabil în limba turcă și este un rai al pescarilor.

Între lac și mare sunt cherhanale unde poți mânca cât și ce pește poftești și tot acolo găsești câteva popasuri pitorești care nu au nimic de-a face cu turismul de masă. Pentru că domină locul, de pe lac nu ai cum să nu privești către Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului și sfinții ierarhi Nicolae și Betanion, cu siluete sfioase, ziduri luminoase și acoperișuri de țiglă roșie.

Noi ne-am luat inima-n dinți și am vizitat locul tocmai de Înălțarea Domnului. Lăcașul sfânt a fost redeschis în anul 2003, pe locul fostului Schit Miron, după ce timp de cincizeci de ani nu mai existase aici viață monahală. Totul a (re)început cu un cort militar, pe un teren donat de o familie din Eforie Sud și cu finanțarea unei familii din Botoșani. Așa se împlinesc minunile. Pentru că numai o minune poate face să existe o astfel de bijuterie monahală în acel loc, ridicată în atât de scurt timp și ținută prin eforturile a doar doi monahi și a credincioșilor care-i ajută.

În plus, aici se construiește și un centru social pentru ajutorarea copiilor săraci și fără familie, dotat cu cele necesare educării lor, învățării unei meserii, astfel încât să se integreze în societate și să-și poată face ei înșiși o familie, așa cum nu au avut.

Trebuie să spun că, la sfârșitul slujbei de Înălțare, după ce rugăciunea se încheiase și cu toții ne pregăteam de plecare, părintele Nicandru Valache, starețul mânăstirii, s-a apropiat (și) de noi și ne-a mulțumit simplu că am participat, după care a plecat mai departe în treburile sale, lăsându-ne pace în inimă și mirare pe chip.

Probabil că cea mai frumoasă călătorie la mare nostrum este aceea în care cauți o altfel de lumină solară decât cea care îți bronzează pielea, iar briza mării o primești și altfel decât întins în șezlong. Căutând autenticul la mare, acesta poate fi găsit nu doar pe anumite plaje, ci mai ales părăsind cărările obișnuite ori recomandate și apucând pe altele pe care nu le-ai mai străbătut, chiar dacă asta înseamnă că vei merge o vreme cu marea în spate.

Vacanța de iarnă mult-așteptată vine cu pași rapizi și ne aduce răgazul unor lecturi minunate, la adăpost de intemperii și de ce nu, cu ceva dulce la pachet, în ton cu atmosfera de Crăciun.

View this post on Instagram

Cam aşa arată #listadelectura a @matricearomaneasca pe 2018. Se anunță un adevărat festin cultural pe www.matricea.ro! #carti #lectura #citit #autoriromani #strainidespreromani #identitate #alteculturi #istorie #cultura #MatriceaRomaneasca #BibliotecaMihaiEminescu #BulboacasiAsociatiiSCA

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Dec 12, 2017 at 7:13am PST

Matricea Românească a primit și ea darurile literare de la Moș Crăciun, şi vine cu o recomandare de carte românească, ce vă va anima perfect serile de iarnă. Am ales pentru dumneavoastră patru lucrări numai bune de pus sub brad.

„În șalvari și în ișlic”, semnată de Constanța Vintilă – Ghițulescu, este un tablou al societății româneşti în secolul al XVIII-lea

Constanța Vintilă – Ghițulescu, În șalvari și cu ișlic, Editura Humanitas, 2012, 448 pag.

Constanța Vintilă-Ghițulescu este o autoare care deja s-a recomandat drept unul dintre cei mai buni istoriografi români ai momentului, aducând publicului cele mai interesante sinteze ale realităților cotidiene din secolele trecute. De această dată, ne vom transpune în secolul al XVIII-lea, unde oamenii, fie ei bogați sau săraci, negustori sau boieri, se iubeau, se despărțeau sau ajungeau în fața instanțelor vremii din pricini diverse. Autoarea cumulează rezultatele unui studiu amănunțit, făcut în arhivele micului tribunal ecleziastic de pe lângă Mitropolia Ţării Româneşti, și oferă cititorului o retrospectivă aparte a unor timpuri demult apuse, dar care au modelat simțămintele unui popor tânăr. Din paginile cărții vor transcende imaginile unui secol al luminilor.

„Amintiri din pribegie”, de Neagu Djuvara, este o frumoasă călătorie în timp și în locuri exotice

Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie, Editura Humanitas, 2012, 656 pag.

De această dată, trecem la memorialistică, și purcedem la o pribegie pe urmele reputatului istoric român Neagu Djuvara. Naraţiunea fluentă și captivanta aventură numită viață face din această biografie o lectură obligatorie, mai ales pentru cultura generală a oricărui cititor cu portofoliu literar de calitate. Firul roșu al evocării parcurge întreg destinul istoricului, deschizând firida trecutului. Veți descoperi nu doar o poveste despre emoții, trăiri şi patriotism, ci și un frumos jurnal de călătorii și impresii, rezultat în urma exilului din Patrie.

Vă așteaptă cu siguranță un deliciu literar, numai bun pentru zilele copioase de vacanță.

Lucrarea lui Constantin Gane se apleacă asupra vieții femeilor românce din secolele XVI-XIX

Constantin Gane, Amărâte și vesele vieți de jupânese și cucoane, Editura Corint, 2016, 490 pagini

Și pentru că istoria nu a fost dictată doar de bărbați, am decis să includem pe lista noastră o carte ce dezvăluie cititorilor destinul femeilor, care au fost la rândul lor parte a elitelor culturale și sociale autohtone. Lucrarea este o veritabilă istorie de blazon, în care se împletesc studii istorice, jurnale, memorii, monografii, evocări, reeditări sau mărturii inedite despre consoarte românce mai mult sau mai puțin cunoscute publicului larg.

Totodată, este important să menționăm că autorul Constantin Gane (1885–1962) s-a născut în vechea familie boierească moldovenească a Găneştilor, așa că a putut studia problema din chiar inima acelei societăți.

Volumul coordonat de către Vintilă Mihăilescu este o lucrare eseistică de analiză și sinteză sociologică, politologică și ideatică

Vintilă Mihăilescu, De ce este România astfel?, Editura Polirom, 2017, 312 pag.

Volumul coordonat de către Vintilă Mihăilescu este un răspuns reflexiv, pe alocuri cumva ironic, la demersul lui Lucian Boia din 2013, întruchipat în controversatul eseu „De ce este România altfel”. Antropologul Vintilă Mihăilescu vine cu un compendiu de răspunsuri la această întrebare, date de către sociologi, politologi, istorici, universitari şi cercetători. Cartea se recomandă a fi o luare de poziție vis-a-vis de cele mai frecvente probleme ale națiunii române, compilând observații, note, paranteze și comentarii relevante asupra subiectului.

Volumul este partajat în câteva părți cu titluri mai mult decât sugestive: „Altfelitatea României. Comentarii la eseul profesorului Lucian Boia” sau „Tentații și înfățișări ale excepționalismului românesc”.

Sperăm că veți include această recomandare de carte în listele dumneavoastră de citit, iar vacanța va veni la pachet cu impresii livrești, de aceea vă urăm spor la lecturi și sărbători calde în compania autorilor dumneavoastră favoriți!

Foto deschidere: suntparinte.ro

Nu știu alții cum sunt, dar când eu miros fânul proaspăt cosit, amintirile-mi frumoase se trezesc din „somnul rațiunii”. Însă cu adevărat copleșitoare sunt peisajele splendide ale pajiștilor de pe plaiurile românești, „populate” pe ici-colo cu căpițe de fân înalte și aurii, parcă ridicate de către o mână divină.

Unii locuitori ai mediului urban ar putea trata cu superficialitate – sau chiar deloc – subiectul referitor la simbolistica și la importanța fânului, întrucât ei nu găsesc o legătură între pășuni și orașul de beton în care locuiesc. Dar situația este mai serioasă decât atât. Acest lucru a încercat să-l demonstreze o echipă interdisciplinară de cercetători – între care se numără și specialiști de la Muzeul Național al Țăranului Român (MNȚR) -, care a demarat în urmă cu câțiva ani un amplu studiu al cărui protagonist a fost fânul, unul dintre cele mai emblematice produse ale culturii noastre tradiționale.

Rezultatul documentării pe teren a cercetătorilor s-a concretizat într-o serie de articole de specialitate, publicate în ultimul număr al revistei „Martor”. Publicația este, din 1996, revista de antropologie a MNȚR, iar în fiecare an, câte un subiect este analizat în mod detaliat. Ultimul număr, lansat săptămâna trecută, a fost dedicat fânului. În revista „Martor”, coordonată de către cercetătorii Anamaria Iuga (șef secție Studii Etnologice a MNȚR) și Bogdan Iancu, sunt tratate diferite subiecte referitoare la practicile și gestiunea pășunilor semi-naturale, la istoria fânului, la biodiversitatea culturală a acestuia etc.

Antropologul Vintilă Mihăilescu (dreapta), alături de Bogdan Iancu și de Anamaria Iuga, la lansarea numărului 21 al revistei „Martor” Foto: MNȚR

La evenimentul de lansare a revistei a fost prezent și antropologul Vintilă Mihăilescu, care și-a început cuvântarea prin a menționa faptul că, surprinzător pentru mulți, fânul este „un fenomen social total”.

„Se poate vorbi – cu ghilimele, ca să nu «păcătuim» conceptual – despre fân ca obiect social total. În articolele din revistă – în sfera acoperită, în problematica tratată în cercetări – vedem că, dacă luăm totul în serios, fânul acoperă un spațiu destul de mare: de la cosmogonie la economie, trecând prin biologie. Totul, într-un «sos» antropologic foarte frumos. Nu poți să vezi despre ce este vorba dacă nu înțelegi care sunt credințele legate de fân, care sunt practicile care țin de domeniul sacrului, de tabuuri, de ritualuri, până la cum vin subvențiile sau cât costă totul.”

Dată fiind importanța pășunilor și a fânului cosit cu grijă și cu devotament de către țăranii care înțeleg că aceasta este sursa care le pune în mișcare gospodăria și viața, antropologul a supus atenției spectatorilor o idee care, odată explicată, nu mai părea „aberantă”, așa cum a punctat acesta.

Spațiul pastoral, cu personajul central al fânului, este destul de bine limitat, are particularitățile sale, are modul său de viață, are valoarea sa

„Vorbind despre fân ca peisaj cultural, ca patrimonializare a lui, unora li se va părea total aberant. O să spună că, dacă și fânul ajunge patrimoniu, înseamnă că totul e bagatelizat. Aș aduce ca ilustrare europeană elvețienii, care sunt un popor serios. Ei au câteva cantoane care au cerut, au propus și li s-a confirmat – gestiunea zăpezii a intrat în patrimoniul imaterial UNESCO. Când am auzit, mi-am zis: «Dați-o încolo! Adică dai cu lopata, și e patrimoniu mondial». Dar era să se producă o avalanșă pe valea în care mă aflam acolo și totul s-a rezolvat într-un sfert de oră. Atunci am spus: «Stai puțin, că nu e chiar așa de simplu». Dacă ne-ar fi lăsat acolo, eram morți, nu ne-ar fi patrimonializat nimeni.

E ceva similar. Ai un savoir faire: ce faci cu zăpada, ce faci cu un element al naturii de care depinde viața, de care depinde cum arată casa, cum sunt practicile, cum arată așezarea, ce activități sunt șamd. În cazul nostru, fânul de care depinde vaca, de care depinde brânza, de care depinde ce vinzi – e un lanț întreg. Aceste lucruri sunt cât se poate de patrimonializabile.”

Fiecare regiune a țării își „modelează” în mod diferit clăile de fân

Nu numai că fânul reflectă fără echivoc satul românesc autentic, ci este și emblematic în ceea ce privește identificarea zonelor țării. Mai exact, modul în care sunt aranjate clăile de fân dezvăluie regiunea în care se află, pentru că iarba nu este aceeași peste tot, iar țăranii știu acest lucru.

„Oamenii se învârt în jurul fânului, nu fânul în jurul oamenilor, de aceea le dictează modul de viață. (…) Spațiul pastoral, cu personajul central al fânului, este destul de bine limitat, are particularitățile sale, are modul său de viață, are valoarea sa. Acestea pot fi identificate și fructificate ca atare, adică precum un peisaj cultural”, a încheiat antropologul Vintilă Mihăilescu.

Ilustrație deschidere: coperta numărului 21 al revistei „Martor” Foto: MNȚR