Vlad Țepeș

Umanistul sas Georg Reicherstorffer vedea la valahi simptomele unei frenezii regicide. Radu Silaghi-Dumitrescu publică, pe Matricea Românească, o replică despre asasinate politice la români şi despre cât de frecvent au ele loc aici, în comparaţie cu alte neamuri.

Un biolog de origine bulgară, cu care am fost coleg pentru o vreme în străinătate, explica oricui voia să asculte că românii, mai mult decât alte nații, au obiceiul să își asasineze liderii.

Originea ideii vine aparent de demult. Spre exemplu (cum s-a subliniat într-un alt articol aici) umanistul sas Georg Reicherstorffer, notar la Sibiu în 1522 – 1525 și multă vreme sfătuitor al regelui Francisc I al Ungariei, descrie în jur de 1528 cum valahii „obişnuiesc să-şi omoare aproape pe toţi domnii, fie în ascuns, fie pe faţă; (…) şi e mare minune ca cineva să ajungă să domnească măcar până la trei ani ori să moară în scaun de moarte firească”. Vorbele sale vin natural în special în condițiile în care Sibiul (și Transilvania în general) era un punct de atracție pentru pretendenții amestecați în intrigi pentru tronul Țării Românești. Tocmai la Sibiu, cu doar câțiva ani înainte de mandatul lui Reicherstorffer, era asasinat în public pe treptele unei biserici fostul domnitor valah Mihnea cel Rău. Putem nota pe de altă parte că tatăl lui Mihnea cel Rău, un anume Vlad Țepeș, își pierdea domnia în 1462 în urma unei invazii turcești și ajungea în temnițele regelui Ungariei. Numeroși dintre urmașii lui Țepeș din următoarele câteva zeci de ani – precum Radu cel Frumos, Basarab Laiotă cel Bătrân, Vlad cel Tânăr, Vlad al VI-lea Dragomir, Radu de la Afumați, Radu Paisie, Petru cel Tânăr, Mihnea Turcitul – au fost la rândul lor eliminați de la domnie în urma intervențiilor străine – unii ajungând în exil (inclusiv în închisoare) iar alții fiind uciși.

Cred că se poate argumenta că imaginea potrivit căreia muntenii își ucid des domnitorii, așa cum reiese din textul lui Reicherstorffer, este în parte rezultatul proximității unor acte precum asasinatul politic din 1510 de la Sibiu și în parte efectul ingerințelor marilor puteri.

În general, dintre cei cca 200 de lideri ai Valahiei și ai Moldovei de la fondare până la unificare, sigur că ne putem aminti de câteva cazuri notabile de lideri uciși de compatrioți – dar ne putem de asemenea gândi la nenumărate alte exemple de conducători căzuți sub armele dușmanilor din afară (Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu etc.), dar și care și-au dus domnia la capăt firesc (Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân etc.). Pe acel interval istoric, execuții și asasinate asupra capetelor încoronate se întâmplau în întreaga Europă (să ne gândim la Richard III sau Charles I din Anglia, de exemplu) – e drept, tot mai puține pe măsură ce statele și societățile se așezau în forme stabile – ceea ce la frontierele imperiilor otoman, austriac, polonez și/sau rusesc era inevitabil mai dificil.

Mai recent, de la Unirea din 1859, România a avut cca 80 de prim-miniștri și 17 șefi de stat (în funcție de regim aceștia din urmă s-au numit voievozi, regi, președinți, sau președinți de parlament). În total, circa 100 de conducători de țară. Dintre șefii de stat unul singur (Nicolae Ceaușescu) a plecat de la putere prin condamnare la moarte. Dintre prim-miniștri, au pierit asasinați doi de către fasciști (Duca și Călinescu) și unul condamnat la moarte de către comuniști (Antonescu) – adică toți trei sub imperiul unor mișcări politice de forță sponsorizate sau manipulate din exterior. Singurul alt caz de moarte violentă este cel al prim-ministrului Barbu Catargiu, asasinat de necunoscuți în 1862.

De la Unirea din 1859, România a avut circa 80 de prim-miniștri și 17 șefi de stat. În total, circa 100 de conducători de țară. Dintre șefii de stat unul singur (Nicolae Ceaușescu) a plecat de la putere prin condamnare la moarte

În cazurile Antonescu și Ceaușescu, dincolo de discutabilitatea procedurilor judiciare, ordinele directe date de ei pentru asasinarea unor civili (fie pe criterii de oponență politică, fie rasiale) fac mai ușor de apărat verdictele dure ale judecătorilor. Relevant poate fi faptul că alți lideri fasciști, cei din Germania de exemplu, au fost și ei condamnați la moarte – de tribunalul de la Nurnberg. Dacă alte țări (Ungaria de pildă) au reușit să-și ferească de moarte liderii fasciști (Horthy a primit ca pedeapsă pentru crime împotriva umanității… exilul), cazul Antonescu e poate ilustrarea influenței pe care societatea română a cedat-o ocupanților sovietici.

Inflaţie de regiciduri şi asasinate politice pe glob

Spre comparație, americanii din SUA și-au asasinat în același interval patru președinți – fără intervenția evidentă a vreunei forțe politice externe – și au avut încă 20 de alte tentative de asasinat asupra liderilor lor. Ne putem gândi și la frenezia cu care francezii și-au executat liderii după demararea Revoluției de la 1789 – dar și, pe principii similare, la ceea ce s-a întâmplat în Rusia mai ales cu revoluțiile sale. Mai mult, adrese precum https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_assassinations dau liste extinse cu asasinate notorii (inclusiv ale liderilor politici) din toată lumea. Ele includ președinți, prim-miniștri, alte feluri de lideri. Găsim acolo mai mult de 1000 de asasinate – cu cca 400 din Europa și numere similare din Asia și respectiv din restul lumii. Dintre ele doar 10 aparțin României – mult mai puține decât găsim în Franța, Rusia, sau Bulgaria, de exemplu.

Din 1000 de asasinate politice notabile, pe tot mapamondul, doar 10 aparțin României – mult mai puține decât găsim în Franța, Rusia, sau Bulgaria, de exemplu

Așadar, se poate argumenta că nu există date numerice concrete, bazate pe procentaje clare, care ar susține mitul că românii au obiceiul să își asasineze liderii mai des decât alte popoare. Dacă i-au tratat cu respectul cuvenit, aceasta poate fi o altă problemă, mai complicat de plasat în tipare statistice. În preambulul unei posibile viitoare discuții, se poate cita exemplul lui Vlad al II-lea, care prezentându-se acasă în fața compatrioților cu titlul de „membru al Ordinului Dragonului” (acordat de Sigismund de Luxemburg, împărat al Sfântului Imperiu Roman) nu a găsit multă înțelegere pentru termenul de „dragon” și a primit porecla de „Vlad Dracul” (iar fiul său, Vlad Țepeș, devenea prin extensie „Drăculea” – distilat mai apoi după câteva sute de ani de Bram Stoker ca „Dracula”). Dincolo de astfel de ironii, într-o societate în care liderii erau schimbați atât de des prin forțe externe și intrigi mai degrabă decât prin decizii populare sau afirmare profesională, este probabil că orice scepticism al societății în relație cu asemenea lideri era de înțeles și justificabil.

Foto deschidere: wikimedia.org

La 900 de metri deasupra nivelului mării, pe o stâncă dramatică, se înalţă, în judeţul Argeş, Cetatea Poenari, locul unde boierii căzuţi în dizgraţia lui Vlad Ţepeş au construit o fortăreaţă în numai o săptămână.

„Merită efortul până sus!”, ni s-a spus în Curtea de Argeș, drept încurajare, atunci când ne-am exprimat dorința în fața localnicilor de a urca până la Cetatea Poenari, monument istoric asociat cu numele lui Vlad Țepeș. Nu știam ce ne așteaptă, crezând că cele 1480 de trepte reci, care stau tăcute la umbra arborilor, pot fi „dovedite” de noi, oameni care fac față zilnic junglei urbane.

Panoul de la poalele scărilor preconiza că genunchii ne vor ajuta să urcăm cele peste 1000 de trepte în aproximativ 30 de minute. Ei bine, destul de repede ne-am schimbat radical părerea despre propriul organism, iar aprecierea față de soldații lui Țepeș, care puteau urca poteca fără greutate, a crescut exponențial, pe măsură ce am înaintat. După ce a apărut resemnarea că nu avem de ales și că trebuie să ajungem sus, am încercat să ne bucurăm de răcoarea copacilor și de liniștea acestui versant pe care s-au scris file din istoria țării noastre.

Pedeapsa exemplară a lui Ţepeş pentru intrigile boierilor

Românii trebuie să știe că fortăreața a fost construită cu „moarte de om”, pe baza sacrificiului bărbaților, femeilor și copiilor care au muncit zile în șir, „până au plesnit hainele de pe ei” și până ce firavii și-au dat ultima răsuflare. Damnaţii şi rudele lor au cunoscut această soartă din partea lui Ţepeş, pentru implicarea lor în asasinarea tatălui acestuia, Vlad Dracul, și a fratelui său cel mare, Mircea.

Culoarul de intrare în Cetatea Poenari reprezenta o capcană pentru intruși Foto: Mihai Vladu

Ghidul locului, Aurelia Lazăr, a explicat pentru Matricea Românească faptul că, în secolul XV, Cetatea Poenari a fost construită cu „materiale aduse dintr-un sat vecin, refolosite, în urma demolării unei mănăstiri din satul Poenari – de aici, și numele. Când au fost cărate materialele, exista doar o potecă prin pădure, iar oamenii le-au adus în mână. În ziua de Paște, în 1447, la Târgoviște, Țepeș a înconjurat boierii cu ajutorul soldaților şi i-a adus pe jos, pe Valea Argeșului. Au luat materialele de la mănăstire, ei având la dispoziție doar o săptămână să refacă Cetatea. Foarte mulți dintre ei au murit. Se spune, într-una din scrieri, că nu s-a ținut cont: au lucrat bărbați, femei, copii, «până au plesnit hainele de pe ei», din cauza efortului. Să urci cu materialele de construcție pe coastele acestea, nu știu cât e de ușor. Turiștii noștri se vaită de simplele scări, care au fost și ele construite pe vremea lui Ceaușescu. Până atunci, accesul la Cetate era prin pădure, doar pe cărare”.

Întâmpinaţi de eșafod

Autoritățile știu ce caută turiştii când calcă pe urmele lui Vlad Țepeș: dovezi ale cruzimii sale legendare și povești sângeroase învăluite în mister. Zis și făcut: vizitatorul este întâmpinat, la intrarea în Cetate, de un eșafod pe care se află două manechine stropite cu „sânge” și „torturate” după metodele mai „neortodoxe” ale domnitorului: trase în țeapă și cu mâinile tăiate (pedeapsa aplicată hoților). Decorul terifiant mai include un jug domnesc și o spânzurătoare. Astfel îi pedepsea Drăculea pe condamnați, după care îi lăsa în bătaia soarelui, în umilința soldaților, care obișnuiau să tragă cu arcul în osândiți.

„La intrarea în Cetate, exista un pod mobil, care era ridicat ori de câte ori era nevoie, sau când Cetatea era atacată. Culoarul de intrare în ea reprezenta și el o capcană. Inamicii intrau într-o ambuscadă, pentru că în partea de jos, spațiul era mult mai îngust, iar soldații care se aflau sus pe ziduri îi atacau cu pietre și ghiulele, sau trăgeau cu arcul, și îi omorau. Cei care intrau în Cetate, nu puteau să treacă de culoarul respectiv. Totuși, cei care reușeau să supraviețuiască erau aruncați în temnița aflată sub steag, încăperea de jos, unde se zvonește că Vlad Țepeș și-ar fi ținut și o parte din avere, de aceea pereții erau construiți în așa manieră încât nu se putea ieși. Prizonierii, din cauza umidității și a condițiilor grele, mureau. Acestea le agravau rănile”.

Vizitatorii pot vedea, la Cetatea Poenari, metodele de tortură folosite în timpul lui Țepeș

Fortăreața nu este una de mari dimensiuni, de aceea putea adăposti doar 30-40 de soldați, care se ocupau – prin rotație – de apărare, vânătoare de animale, sau de transportarea apei în burdufuri de animale.

Vântul aprig de munte flutură steagul României situat, potrivit sursei noastre, deasupra dormitorului lui Vlad Țepeș, iar în turnurile Cetății, vizitatorul își trage sufletul admirând priveliștea care taie respirația, drept recompensă pentru efortul de a urca treptele ostenitoare.

O ţigancă i-a scăpat pielea lui Ţepeş

Cetatea, extrem de bine ascunsă de pădurea deasă, a fost de negăsit de către dușmanii lui Țepeș, care i-au aflat, în final, refugiul în urma unei trădări.

„Avem câteva informații și despre soția lui Vlad Țepeș. Se presupune că ea ar fi fost cea care l-a trădat, ducând informații turcilor unde se află fortăreața. Atacul cu ghiulele și catapulte a început de pe pajiștea Pleașa, din partea stângă a Cetății, cum stăm cu fața spre vale. A durat destul de mult lupta. Până au coborât turcii versantul și l-au urcat pe celălalt până în Cetate, Vlad Țepeș a fugit pe o potecă prin pădure, cu calul potcovit invers. Ideea de a-l potcovi a fost a unei țigănci, Dobra Harașoaica pe numele ei, care s-a gândit că așa-i va păcăli pe turci. Deși urmele arătau că Vlad Țepeș intra în Cetate, de fapt, el ieșea. Dar calul avea potcoavele bătute invers și i-a indus pe turcii în eroare. Până și-au dat ei seama că au fost păcăliți, Vlad Țepeș a ieșit undeva înspre Ardeal. Drept recompensă pentru favorul făcut, Tepeș a lăsat celor din Arefu – pentru că țiganca era din Arefu – șapte munți și zece înțărcători. Tot ce înseamnă înconjurul Cetății, toți munții pe care noi îi putem vedea de jur împrejur, aparțin comunității Arefu”.

Peisajul din vârful Cetății Poenari este copleșitor

Potrivit legendei evocate şi de către ghidul local, de teamă să nu ajungă prizoniera turcilor, soția lui Țepeș, Elizabeta s-a aruncat de pe unul dintre zidurile Cetății, și a căzut în râu. „Una dintre legendele bătrânești spune că piatra pe care a aterizat trupul ei a rămas schimbată la culoare”.

Plimbarea printre zidurile Cetății ne-a stârnit imaginația, dar și invidia față de cărămizile tăcute, privilegiate să asiste la discuțiile importante privind strategiile de luptă ale celui mai cunoscut domnitor român, dar și la modul de viață al lui Țepeș și al soldaților săi. Mărturie acestor lucruri stă astăzi doar construcția care și-a cerut tributul uman, pentru a putea dăinui peste veacuri.

Ca români, avem responsabilitatea de a vizita ruinele Cetăţii Poenari, pentru a afla cui îi datorăm libertatea de care ne bucurăm în prezent, crede Aurelia Lazăr.

„Românul poate să vadă o bucățică din istorie, pentru că aici s-au dus lupte între cei care au fost înaintea noastră și inamicii țării. De asemenea, Cetatea Poenari reprezintă un exemplu de fortăreață, de loc unde un domnitor s-a ascuns pentru a-și salva viața. El s-a străduit să-și apere țara și să-și apere zona în care a domnit. Exemplul lui ar fi bun și în zilele noastre, dar nu ne lasă legea și, la cât de mult se taie pădurile, nici nu o să mai avem țepe…”.

Drapelul României se înalță maiestuos deasupra locului unde s-a aflat camera domnului Vlad Țepeș