Să ne amintim prima dată când ne-am spus că ,,Am ajuns la capătul puterilor!”. Unde eram, ce vârstă aveam, ce persoane aveam în jur, care era lucrul care ne încerca?
Mi-am dat seama că acel moment este unul definitoriu pentru fiecare dintre noi, pentru că atunci înțelegem exact puterea/lipsa puterii din noi și ce reușește să ne pătrundă până la os.
Întrebări
Faptul că până în ,,momentul zero” am putut (sau am crezut că putem) face față la orice, ar fi bine să trezească întrebări puternice: Cum ne-am comportat și ce am realizat de nu a trebuit să spunem că ,,nu mai pot”?
Cum de am fost mai flexibili și mai pricepuți să navigăm în apele acelea cu provocări?
Cea mai bună întrebare iese în față: De ce am reușit să trecem peste?
Uitându-ne atent la aceste momente, realizăm cum funcționăm, ce ne afectează și care sunt lucrurile din jurul nostru pe care le putem influența și schimba în bine.
În aceste momente îmi caut răspunsurile atunci când încerc să fac lucrurile grele, să mut munții din fața mea, să dau răspunsul ce îmi rezolvă tot sistemul de ecuații. Partea mea logică îmi spune că dacă mă uit atent suficient de mult timp, voi găsi o formulă a făuririi soluțiilor pe care o voi putea folosi pentru toate situațiile mele.
Frământări
Îmi propun să mă uit foarte atent la momentele în care am învățat să spun ,,am cedat/mă dau bătut/nu mai duc”.
Care a fost motivul pentru care am ales să renunț la ținta mea? Oare în acel moment am deschis ușa spre calea posibilei renunțări în viitoare acțiuni? Am văzut că e simplu și să renunți?
Sau poate am auzit expresia la cei mai mari ca mine și mi-am dorit să epatez și să pronunț și eu cu obidă că nici eu nu mai pot?
Ori am devenit frustrat cu limita de timp impusă de lume pentru a termina ceva și nu mi-am putut vedea de procesul de învățare ce mi-era natural? Ce am simțit când mi-am spus prima dată că nu mai pot? Relaxare, curiozitate, frică, dezamăgire?
Clar am simțit detensionare când am rostit că nu pot înțelege cum funcționează funcțiile de gradul 2 la matematică, am găsit relaxare și bucurie în a-mi pronunța și primi trăirea! Ce am învățat din asta însă?
Ce să fac pentru a fi mai pregătit să înfrunt situațiile grele în viitor?
Am decis să renunț în trecut, de fiecare dată din alt set de motive și mi-am simplificat, pe moment cel puțin, toată viața. Însă am găsit în aceste abandonări și lecții de comportament viitor. Mediul în care lucrez la proiectul meu și oamenii din jur mă pot influența decisiv de mult – fie că e potrivit să am multe persoane în jur sau niciuna sau că vreau să stau într-o cameră mică sau în aer liber – sunt responsabil să schimb mediul și să văd ce se schimbă în mine în bine.
Apoi, trebuie să-mi dau timp suficient să devin curios: unde va străluci reușita mea?
Am trecut prin drumuri ce erau sortite abandonului dinainte de a porni pe ele și mi-au apărut în cale drumuri ce m-au condus ele pe mine la bun sfârșit fără să depun eforturi. Se întâmplă să mă despart de sforțări fie când realizez că obiectivul meu este nefondat, ori când trebuie să mă transform prea mult (renunțând la autenticitatea mea) pentru a avea succes.
Ce rămâne
Când tragem linie, este foarte important să nu renunțăm sub nicio formă la oportunitatea de a ne îmbunătăți. Să renunțăm la rigiditatea față de noi, să grăbim întrebările care pot accelera acțiunea, să ne străduim mereu să respectăm termenele limită.
Să căutăm mereu acele medii cu oameni care arată direcția cea bună sau care îți arată o oglindă sinceră, bună, curată, ce te ajută să te măsori cu adevărat.
„Cea mai mare pierdere de timp este intarzierea si așteptarea, care depind de viitor. Lăsăm prezentul, pe care îl avem în puterea noastră, și așteptăm cu nerăbdare ceea ce depinde de șansă și, astfel, renunțăm la o certitudine pentru o incertitudine.” Seneca
Ultimele postari ale lui Luca Onică (vezi toate)
- Unde e ascuns capătul puterilor? - 19-03-2024
- Maieutica: Ghidul către gândirea critică și creșterea personală - 28-02-2024
- Dacă știi atâtea, de ce … nu ești fericit? - 30-01-2024