Maica Gabriela de la Voroneț este stavroforă, adică purtătoare de cruce pectorală, și este stareță a Mănăstirii Voroneț de un an. Are doctorat în teologie și largi competențe în artă sacră, filosofie, lingvistică.  A venit la Voroneț acum 28 de ani, alături de stareța Irina Pântescu, iar mica obște de atunci a reînviat Voronețul după o istorie de peste două secole în care nu mai fusese mănăstire, ci doar biserică de parohie și monument cu regim muzeal. Am purtat cu Maica Gabriela o discuție care dorește să clarifice în ce fel este compatibilă lumea de azi cu spiritul mănăstiresc. Altfel spus, cum putem noi, cei din lume, să înțelegem felul de a fi al monahilor. Răspunsurile sunt date de o persoană care are o vocație monahală profundă, dar pentru care lumea nu este nici dușman, nici câmp de luptă, ci este partener în căutarea celor înalte. Vă invităm să ascultați interviul integral (36 minute) și să parcurgeți cele câteva extrase text de mai jos.

 

 

 

Voronețul: monument de artă sau spațiu de reculegere?

  • Voronețul este o sinteză: este operă de artă unică, dar să nu uităm nicio clipă că este mănăstire, deci este loc în care se face slujbă mănăstirească.
  • Am învățat în timp, în cei 28 de ani de când viața mănăstirească s-a reluat la Voroneț, observând mulțimea care ne trece pragul, că trebuie să-l accepți pe fiecare om așa cum este. Fiecare este sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

 

Fotografie cu obștea Mănăstirii Voroneț. Cele două stravrofore sunt maica stareță Gabriela și maica Irina, fosta stareță

Fotografie cu obștea Mănăstirii Voroneț. Cele două stravrofore sunt maica stareță Gabriela și maica Irina, fosta stareță

 

Care este relația monahului cu lumea?

  • Monahul nu se închide în mănăstire și să rămână doar cu grija mântuirii sale, el nu devine dintr-o dată egoist. Dar noi spunem adesea că ”doar rugăciunile pustnicilor ne mai țin”.
  • Da, ne interesează ce se întâmplă în afara zidurilor mănăstirii. Suntem oameni ai comuniunii, ai empatiei, ai faptei bune deschisă către aproapele.
  • Există fără dubiu o contrabalansare a greului lumii cu rugăciunea celor retrași din lume.
  • Sunt conștientă că mulți din afara mănăstirii nu înțeleg viața din interior. Dar să știți că nici eu, din interiorul mănăstirii, nu înțeleg pe deplin viața din afara ei!

Despre monahii care nu fac cinste hainei monahale

  • În momentul în care cineva intră într-o obște de mănăstire și îmbracă haina aceasta neagră, el nu devine automat altcineva. Cei din afara mănăstirii se așteaptă să-l vadă ca pe un sfânt, dar din păcate trebuie să cerem un pic de clemență. Credeți-ne, nu devenim automat sfinți.
  • Are prima noastră stareță, maica Irina, o vorbă: îi vezi călugărului greșeala și îl judeci, dar pocăința i-o vezi? Dacă stă noaptea în chilie și plânge și recunoaște ”azi n-am fost adevărat călugăr”, îl vezi și atunci ca să-l judeci și atunci?

 

Biserica Mănăstirii Voroneț, ctitorită de Ștefan cel Mare și Sfânt în 1488

Biserica Mănăstirii Voroneț, ctitorită de Ștefan cel Mare și Sfânt în 1488

 

Principii de educație

  • Cu siguranță că o anumită doză de severitate este necesară în educație. De multe ori părintele își spune ”ce am suferit eu, să nu sufere copilul meu”. Dar el uită că și copilul trebuie pregătit pentru lupta cu viața. Dacă nu fac părinții educația aceasta, viața însăși îi aruncă, îi întoarce, îi decade pe acei copii, iar căderile au consecințe mult mai grave.
  • Educația se face în primul rând cu iubire. În egală măsură, în educație este nevoie de ordine.
  • În reprezentarea plastică a Scării Sfântului Ioan Scărarul, de la Mănăstirea Sucevița, cetele de îngeri din partea de sus a scării arată ca o organizație militară, se află într-o ordine perfectă. În schimb, în partea de jos a scării, unde sunt cei căzuți, este haos.

Ascultare vs libertate

  • Sensul ascultării monahale se găsește în acea povestire din Pateric, în care un frate este în grădină și plantează varză. Vine un părinte care-i spune că nu așa se plantează varza, ci cu rădăcina în sus. Fratele face ascultare și, atât timp cât este supravegheat, face cum i s-a spus, pune planta în pământ cu tulpina în jos și cu rădăcina în sus. Dar după ce pleacă părintele, revine la logica obișnuită: rădăcina plantei trebuie să stea în pământ. Căteva săptămâni mai târziu, în grădina de varză s-au prins și cresc frumos doar acele plante care fuseseră sădite cu ascultare, adică în totală opoziție cu logica naturală. Ce sens are povestea? Să-ți arate că probabil niciodată nu știi tu cum trebuie să faci, e mai bine să te bazezi pe știința superiorului tău duhovnicesc.

Este adevărat că în mănăstiri se gătește foarte bine?

  • Să nu uităm, în afară de tot ce e nevoie pentru ca mâncarea să fie bună, în mănăstire totul se face dublat de încă o lucrare. Această lucrare oricine poate să o practice, numai că în mănăstire ești învățat să o practici: blagoslovenia. Și, pe cât posibil, rugăciunea în timp ce lucrezi.
  • În mănăstire, dacă mâncarea este prea gustoasă, trebuie să se pună un pic de cenușă în ea! Iar dacă haina călugărului este prea frumoasă, trebuie să-i pună un petec. Așa, pentru măsură!

Judecata de Apoi de la Voroneț: care este mesajul ei?

  • Judecata de Apoi de la Voroneț nu înfățișează, de fapt, o judecată. Este o cântărire. Punctul central al frescei, locul în care se intersectează diagonalele scenei, este balanța. Acela e punctul culminant. Nu este deci o judecată, ci este o răsplătire, iar din acest fel de a vedea lucrurile rezultă că accentul nu se pune pe Judecător, ci pe mine, cel care stau în fața Judecătorului.

 

 

 

 

Deși adesea intransigent, Sfântul Ioan Gură de Aur ne surprinde descriind în nuanțe neașteptat de calde relația lui Dumnezeu cu lumea. Iată trei astfel de fragmente.

 

  1. Din ce materii îl recreează Dumnezeu pe om

 

Din ce este făcut omul? Din materie organică, am spune, biologia poate oricând să descrie în detaliu fina și în același timp grandioasa alcătuire a ființei umane. Și totuși, nu-i destul ca să descrie miracolul omului de după Hristos. Omul de după Hristos este ca un vas remodelat, este ca o operă reconstruită. Iar succesul noii alcătuiri este dat de schimbarea materiei prime. Iată cum descrie asta Hrisostom:

 

”Dumnezeu l-a făcut pe om din pământ și apă și l-a pus în rai. Cel făcut nu a rămas de bună treabă, ci s-a stricat. Ca atare, Dumnezeu nu îl reface din pământ și apă, ci din apă și din Duh, și nu îi mai făgăduiește raiul, ci îi făgăduiește împărăția Cerurilor” (Cele dintâi omilii la Facere).

 

  1. Când și de ce se răzgândește Dumnezeu?

 

Oare Dumnezeu vorbește întotdeauna serios? Probabil că da. Și Dumnezeu spune oare lucruri pe care apoi le regretă? Probabil că nu, cum ar putea să spună ceva greșit Cel care știe totul? Ei bine, se pare că în iubirea Lui pentru lume încape loc chiar și pentru ca El să accepte că s-a grăbit când a pronunțat un verdict. Așa cum se întâmplă atunci când transmite oamenilor din  Ninive că cetatea va fi distrusă în doar câteva zile: Încă trei zile și Ninive va fi nimicită (Iona 3,5). Iar Sf. Ioan Gură de Aur imaginează un dialog scurt dar clarificator cu Dumnezeu:

 

Întrebarea imaginară a profetului: Dar pentru ce, Doamne, spui mai dinainte nenorocirile pe care ai să le aduci asupra cetății? Răspunsul divin: Ca să nu fac ceea ce prezic.

 

  1. Oare rugăciunile noastre insistente nu-l vor scoate din sărite, până la urmă, pe Dumnezeu?

 

Care ar fi motivele pentru care Dumnezeu ne ascultă rugăciunile? Oare nu-l supără să fie mereu invocat ca soluție ultimă la orice durere, la orice apăsare, la orice nevoie? Hrisostom crede că neobositele noastre rugăciuni au un efect neașteptat în fața Atotputernicului.

 

Și totuși Dumnezeu vrea să fie rugat de noi; ba încă îți mai și mulțumește când îl rogi. El e singurul datornic care-ți mulțumește când îi ceri și-ți dă ceea ce nu i-ai împrumutat. Dacă te vede cerând cu stăruință, îți dă și ce n-a luat de la tine; dar dacă te vede trândav, amână și El, nu pentru că nu vrea să dea, ci pentru că-i place să fie rugat de noi. (Omilii la Matei)

Sunt millennial, ergo, am auzit zilele acestea vrute şi nevrute, post – Referendum, ieşite din gura colegilor mei de generaţie. Există, desigur, câteva concluzii de bun-simţ: instituţia Bisericii nu mai este o forţă în societatea românească, dovadă eşecul răsunător al plebiscitului; oamenii au boicotat nu din dragoste pentru vreo minoritate, ci din ură vituperantă contra «ordinii de stat», din voluptatea de a se opune, fie şi prin absenţă; iar ignoranţa e regină absolută. Ce e mai rău, Biserica e confundată cu Uber, iar Dumnezeu – cu băiatul care livrează mâncarea corporatiştilor bogaţi şi atotputernici, suferind de autosuficienţă.

În societatea guvernată, vorba cuiva, de dracul comodităţii, e uşor să-l confunzi pe Dumnezeu cu Uber, iar pe preot – cu băiatul căruia, orice i-ai cere, e gata să îţi livreze. Or, abordarea de tipul “vă dau câţi bani vreţi, numai faceţi cum spun eu” ar putea funcţiona cu preoţii ironizaţi regulat pe Times New Roman, niciodată între un creştin de bună-credinţă şi Biserică.

Uber te duce până în Centrul Vechi şi te abandonează acolo. Biserica, Mireasa lui Hristos, îţi deschide calea către veşnicie, şi nu te abandonează niciodată.

Uber îţi livrează mâncarea la uşă, fără nici un efort din parte-ţi. Biserica, din contră, te scoate din huzur şi te face să osteneşti pentru Pâinea Vieţii. Hrana omenească e perisabilă şi nu satură îndestul, însă cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată.”

Uber, ca şi clonele lui, e o platformă socială de oameni singuri, gonind grăbit prin viaţă, care se-ntâlnesc şi se despart abrupt, relaţionând efemer şi tranzacţional. Biserica e o reţea vie, a oamenilor care, cu cât petrec mai mult timp împreună, în tihna comuniunii, cu atât se îmbogăţesc – sufleteşte, nu financiar.

Uber n-a salvat pe nimeni, niciodată. Biserica însă, da: de incultură, de singurătate, de depresie, de vanitate, de disperare.

Uber are tarife dinamice, sintagmă-substitut, în capitalismul banditesc, pentru “exploatarea omului de către om”. Biserica – înţeleasă ca şi comunitate a spiritului, nu ca şi cooperativă de produs lumânări şi făcut sfeştanii! – n-are tarife, ea lucrând cu arginţii virtuţilor, imuabili, nu cu comisioane fluctuante şi discreţionare.

Uber nu te iartă, fiind un sistem bazat pe penalizare. El nu te duce două mile, dacă ai bani doar de una. Iar fericirea, confortul, liniştea (aparente) pe care ţi le oferă se termină odată cu banii. Biserica, în schimb, merge cu tine până la capăt, când eşti gol în faţa Creatorului ca-n pântecele Mamei.

Prin urmare, nu confundaţi Biserica cu Uber. Faptul că sunteţi tributarii unei lumi inferioare, în care totul e cuantificabil monetar, nu înseamnă că Cerul nu există. Strigătul furios al râmei, condamnate pe vecie să se târască, fie şi via Uber, nu poate ştirbi frumuseţea stelelor.

 
Foto deschidere: banatulmeu.ro

Întâlnirile Matricei au programat joi seară o nouă conferinţă pe teme de spiritualitate, despre yoga în modernitate, diversele maladii sufleteşti produse de pseudospiritualitate şi diferenţele dintre hinduism şi creştinism.

 

Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”, spune Iisus Hristos în Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetele 1-3. În acest spirit a decurs polemica în jurul conceptului de yoga din perspectivă creștină versus perspectiva occidentală contemporană, dezbatere ocazionată joi, 3 octombrie, de o nouă ediţie a seriei Întâlnirile Matricei.

Conferenţiarul Ungureanu Dănuţ-Teodor, cercetător în materie, a explicat nevoia de solidaritate cu identitatea strămoșească, conectarea cu spațiul cultural-spiritual din care izvorâm cu toții, în contrast cu nevoia yoghinului de a urma treptele evoluției spirituale care îl va elibera din încastrarea corporală în care se află.

Fiecare dintre ei, creștinul de astăzi și yoghinul de astăzi, cultivați într-o anumită identitate modelată în timp îndelungat de spațiul spiritual de obârşie, sunt liberi în conştiința lor, urmând o destinație comună ca scop, care se împlinește prin și cu distincție, prin alteritate, dacă ne exprimăm în spirit occidental, recunoscută de ambele părți. Astfel, evoluția spirituală despre care ne vorbește yoga clasică autentică (ce se bucură de un respect considerabil din partea unor personalități luminate precum Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu şamd) și căutarea lăuntrică a lui Dumnezeu sunt similare ca noțiuni din punct de vedere al orientării sprituale, al căutării omului, dintotdeauna, a unui sens într-un adevăr suprem imuabil, dar cele două nu se împlinesc prin imixtiune și se exclud iremediabil atunci când cineva încearcă o îngemănare forțată, sau o înrudire între ele cu alte scopuri decât ”cele veșnice”, să le numim.

Asociația Culturală Matricea Românească, proiectul cultural naţional al Bulboacă şi Asociaţii SCA, a organizat joi, 4 octombrie, un eveniment a cărui temă de discuție prezintă un real interes în vremurile actuale. Intitulat YOGA – o nouă „ofertă” religioasă sau o practică medicală alternativă?, expozeul a subliniat impostura multor practici medicale alternative curente în România, care sunt escrocherii din punct de vedere juridic și care pot produce pe termen lung, maladii ale sufletului ce vor urâți omul frumos al creștinismului, ce încearcă să adune tot ceea ce este plăcut în fața lui Dumnezeu, pentru a trăi plenar acest sentiment de împlinire întru Hristos.

Azi avem yoga pentru orice și oricine, fără substratul religios, spiritual cu care era obișnuit yoghinul „clasic”

Yoga se bazează foarte mult pe forțele autonome interioare ale individului și are nevoie imperioasă de un guru autentic, care să vadă limpede în oameni nevoia imediată în calea evoluției lor spirituale. Sunt multe cazuri în care un anumit guru atenționează discipolul respectiv că poate să-și piardă mințile pe parcursul întregului proces.

Yoga modernă, un fenomen ce produce malformaţii spirituale

Astfel, practica Yoga nu poate fi pe deplin exercitată autonom, cum ne este deprinderea tot mai individualistă a trăirii contemporane religioase, unde individul tinde să fie singur chiar și într-o comunitate religioasă (sub pretextul: ”Nu vin la biserică, am credința mea și nu trebuie în fața preotului sau a altora să mi-o mărturisesc”). În prezent, Yoga a suferit mai multe transformări, ce urmăresc interesul financiar imediat al celor care doresc să o practice sau doar să-i îmbunătățească adeptului anumite calități ce vor oferi premisele unei superiorități măsurabile, comparativ cu profanul de rând. Practic, azi avem yoga pentru orice și oricine, fără substratul religios, spiritual cu care era obișnuit yoghinul „clasic”. În absența respectivului substrat, omul contemporan consideră că se liniștește prin practici ritualizate și desacralizate, fie meditând în poziția lotus, fie executând diferite procedee corporale.

Conferinţa Întâlnirile Matricei despre yoga şi maladii sufleteşti interior

Omul contemporan este smintit de exotic, de excepțional, de căutarea de noi spiritualităţi, au apreciat lectorii conferinţei

Această formă de rătăcire modernă, printr-un Hinduism desacralizat, produce malformații spirituale omului modern, ce este obnubilat să întrevadă puterea rugăciunii creștine, care îi este proprie filonului său de credință strămoşească. Cererea şi oferta de pe „piaţa” alternativelor spirituale este numeroasă: avem yoga pentru copii, yoga medical, yoga în corporaţii, yoga pentru seniori etc, iar această pululație de opțiuni produce confuzie generală în mintea omului contemporan smintit de exotic, de excepțional și de magia reală a spațiului hindus, care nu poate fi reprodus în spațiul occidental fără să-și piardă din substanța arhaică din care este izvorât.

“Goana” după noi spiritualităţi şi pseudospiritualităţi, au apreciat lectorul serii şi profesorul dr. Adrian Lemeni, specialist în teologie dogmatică şi teologie fundamentală, îndepărtează creștinul de matricea sa spirituală ce a servit și slujește pentru el drept creuzet al propășirii lui sprituale.

 

Dănuț-Teodor Ungureanu este doctorand în anul al III-lea la Şcoala Doctorală „Dumitru Stăniloae” din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, disciplina Istoria şi Filosofia religiilor. În prezent finalizeză lucrarea de cercetare cu titlul „Elemente religioase şi pseudoreligioase în medicina alternativă”, sub coordonarea Pr. prof. univ. dr. Nicolae Achimescu.

În avancronica plebiscitului din 6-7 octombrie, numit şi referendumul pentru familie, Marcel Stavără, preot la Biserica Icoanei din Bucureşti, scrie pe foaia de cultură editată de către Matricea Românească despre Taina Căsătoriei, homosexualitate ca păcat capital şi perfidia promotorilor necurăţiei.

 

Hristos în mijlocul nostru!

Priviți rețeta unei băuturi de toamnă: luați un pahar cu apă curată și un pumn de pământ. Presărați în apă câteva firicele de pământ și ziceți de fiecare dată: “este al lui Dragnea”, apoi altele precum “este inutil”, “este foarte scump”, “este neconstituțional”, “nedemocratic”, “promovează ura”

Amestecați 2-3 săptămâni! Apa s-a înnegrit total! Poți să bei așa ceva?

Sunt preot creștin și din această poziție mă exprim concret, fără generalizări, ci cu toate faptele concrete pe care le trăiesc.

Referendumul pentru căsătorie (! nu pentru familie) este foarte simplu: “bărbat și femeie”, în loc de “soți”. Cine nu este convins, să o consulte pe doamna Ana Săcrieru (Coaliția pentru Familie) și va fi elucidat pe tema oricărei legi. Atunci de ce se vrea răstălmăcirea lucrurilor? Ca să nu te bucuri de un pahar cu apă curată, la fel de curată cum este căsătoria naturală instituită de Dumnezeu prin complementaritatea fiecărei vocații masculin-feminin.

Iar cazurile concrete sunt acestea:

Vine o mamă îndurerată la tine în biserică și, în timp ce lacrimile o năpădesc, îți spune că fiul său a plecat de acasă acum 2 ani, pierdut în droguri și sodomie, nu a mai știut nimic despre el și deodată l-a văzut la televizor trecând “victorios si zâmbitor” prin parada gay, desfigurat și de nerecunoscut.

Eu, preotul ortodox, sunt cel care promovez iubirea, pentru că iubesc pe omul căzut şi rătăcit în păcatul sodomiei. Am un fiu duhovnicesc pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, l-am scăpat de această patimă. Nimeni nu știe ce zbucium este în sufletul acestui om, ce dramă trăiește și ce eforturi ascetice facem împreună pentru a uita de acest păcat. Deci mie îmi pasă cu adevărat de el şi nu vreau să își piardă mântuirea, chiar dacă amintirile acestui păcat îl mai chinuie.

Țineți minte, cele mai periculoase propoziții sunt:

1. “nu am nimic cu ei” , pentru că arată indiferență față de omul căzut. Indiferență, nu iubire! Eu, tocmai pentru că îl iubesc, îl ajut să se salveze din această robie. Când  este un om într-o groapă, îi dai mâna să-l ridici, nu îl lași acolo în groapă pentru că “îi respecți opțiunea”.

2. “România nu este încă pregătită să accepte acest lucru – homosexualitatea”, adică pentru ce să mă pregătească,  pentru ceva nenatural, dizgrațios si care este întinăciune în fața lui Dumnezeu? Sau cine să mă pregătească: Remus Cernea şi Andreea Bălan? Nu mai bine ascult eu de sfaturile oamenilor așezați în viață, cu exemplu de moralitate și înțelepciune, cu un discernământ ce provine dintr-o rațiune ce nu este întunecată de patimi?!

3. “Eu sunt ortodox, dar susțin LGBT”. Adică eu mă împărtășesc cu Hristos și apoi Îl scuip. Acela care vorbeste așa nu este ortodox. Si-a pierdut ortodoxia de mult. Habar nu are ce înseamnă credinţa ortodoxă de care, dacă o cunoşti, te îndrăgostești şi nu o mai lași niciodată.

Am obosit să mă apăr de atâtea atacuri pentru că sunt român creștin.

Însă, ca teolog, nu pot să rămân mut în fața ipocriziei: să citezi pe Iisus Hristos – Dumnezeu şi apoi să Îl arunci la coș (repudiezi, scuipi, ridiculizezi, ignori, contești, negi existența). Adică: la mai multe emisiuni am văzut un susținător LGBT care a citat pe Iisus Hristos,  Care a zis “să iubești pe vrăjmașii tăi”.

Dar a ignorat total că tot Dumnezeu, încă neîntrupat, a creat bărbatul cu femeia şi i-a unit. Nu poţi să te faci că uiți de Sodoma și Gomora, să ignori că în ochii lui Dumnezeu (Care este singura iubire adevărată) acest păcat este spurcăciune.

Sau să nu știi că Dumnezeu întrupat – Iisus Hristos (Care a întemeiat, susține şi conduce Biserica – în care tu lovești şi despre care nu vrei să vorbești) a binecuvântat unirea dintre bărbat şi femeie la nunta din Cana Galileii (Ioan cap. 2, Matei cap. 19)! Ce îi spune Hristos femeii prinse în adulter: “Femeie, unde sunt cei care te condamnau? Nu mai sunt. Nici Eu nu te condamn. Mergi și nu mai păcătui! (Ioan 8)”. Aceasta este ideea: “nu te condamn, dar ieși din păcat, vino în firea adevărată, trăiește cum te-am creat Eu și nu deraia de la ținta îndumnezeirii”!

Să te faci că nu știi că aceasta este nerușinare înaintea lui Dumnezeu pe Care îl citează (Romani cap 1; I Cor. 6-7)?! Textele din Scriptură sunt multe.

Cum să scrii pe banner: “Sodoma – pământ românesc” și să te mai numești român?! Mă bucur foarte mult că Matricea Românească refuză să se instaureze altă matrice peste neamul românesc

Ipocrizia și perfidia sunt diabolice. Să citez pe Dumnezeu pe Care nu dau 2 bani prin actele de necurăție pe care le comit şi pe care El, Dumnezeu, nu le agreează si nu le binecuvântează! Exact ca în Evanghelia după Matei cap. 4, când Satana cita din Scriptură și ispitea pe Hristos cu pasaje din ea.

Nu vreau să par dur pentru că sunt direct, dar nu am văzut o perfidie atât de mare de la Carantania încoace.

Credinţa unui preot: „Sunt speriaţi pentru că Românii s-au trezit!”

Propun să urmăm o idee a Pr. Stelian Tofană: 34 milioane euro împărțim la 3 milioane de semnatari = 11,3 euro. Deci propunerea este să punem fiecare 11,3 euro (50 lei) pentru a înființa Spitalul “Referendum”. Ca să nu ne mai acuze cineva că se cheltuiește mult cu acest demers (aproximativ 10 km de autostradă).

Mă întreb cât am cotizat noi, cei 3 milioane de semnatari, la stat în acești 2-3 ani!

Dacă Hristos este în mijlocul nostru, nu vă temeți! Sunt puțini, speriați, nervoși pentru că românii s-au trezit și nu vor să ajungă formați de opiniile unor personaje care lovesc in inima poporului român. Cum să scrii pe banner: “Sodoma – pământ românesc” și să te mai numești român?! Mă bucur foarte mult că Matricea Românească refuză să se instaureze altă matrice peste neamul românesc.

Feriți-vă de slogane care manipulează și nu le distribuiti! Rugați-vă mai intens, mai curat, fiți lumină între cei necredincioși prin exemplul personal de trăire autentică a Evangheliei! Ortodoxia și firescul trebuie mărturisite cu devotament și curaj. Gândiți-vă că nu le pasă deloc de zbuciumul și drama din sufletul unui om căzut în patima sodomiei. Numai duhovnicul știe lupta pentru despătimire a aceluia.

Toate celelalte discuții încearcă să distragă atenția de la un singur lucru adevărat: căsătoria între un bărbat şi o femeie. Este singurul lucru important!!!

Aduc mulțumire și prețuire tinerilor voluntari care se dovedesc misionari ai Bisericii și ai normalității! Doamne ajută!

Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi ITO 2018, desfăşurată recent la Sibiu, a plantat seminţele iubirii de neam şi de ţară printre tineri, racordându-i la cultura românească în înţelesurile ei autentice.

 

Începutul toamnei și anului bisericesc ne-a găsit adunați sub tema „Unitate. Credință. Neam”, un prilej de a da o mărturie pentru zilele de 6-9 septembrie 2018 că în România se mai poate semăna cultură și trăi prin credință, toate pe un fond al tradiției străbune cu prilejul celei de-a V-a ediții a Întâlnirii Tinerilor Ortodocși – ITO, ce avut loc în Sibiu.           

De-a lungul timpului ne putem îndoi de multe și de cele mai multe ori ne îndoim, iar bucuria noastră rămâne umbrită de neputința de a privi partea plină a paharului și a identității noastre. Acum, cugetând după trecerea evenimentului internaţional ITO 2018, putem afirma fără teama de a greși că niciodată nu ne-am îndoit de ce avea să ofere Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși patrimoniului cultural sibian și, prin el, țării aflate la vremea Centenarului.

Privită în complexitatea forței de manifestare, Întâlnirea a schimbat pentru câteva zile fața Sibiului, cetatea Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, vorbind tuturor despre frumusețea revederii, a cunoașterii pe nume și a credinței vii în ciuda frământărilor tinereții.

Dincolo de grijile organizatorice, de nopțile ușor albe, glasul și entuziasmul a mii de tineri (peste 3000) ne-au făcut să uităm de fragilitatea umană firească, de oboseală și, prin caracterul internaţional al participanților, să depășim frontierele geografice, și să avem parte de momente de trăire și pace interioară în plină secularizare, dezechilibru politic și vremuri tulburi ce anunțau un referendum.

Făcând o scurtă radiografie, de la prima atestare documentară (20 decembrie 1191) până în anul 2018, ținuturile sibiene au fost martorele atâtor manifestări culturale, istorice, religioase, sociale pentru ca, după ce a devenit primul oraș din estul Europei care a primit titlul de Capitală Culturală Europeană (2007, împreună cu Luxemburg), să devină, anul acesta, capitala Ortodoxiei transilvănene. O capitală cu oaspeți din toate regiunile României dar și din Republica Moldova, Grecia, Cehia și Slovacia, Germania, Franța, Belgia, Italia, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Elveția, Turcia, și altele.

Reuniunea din septembrie 2018, respectă tradiția mai vechilor întâlniri și se încadrează în seria întâlnirilor de tineret organizate la Baia Mare în 2013 și 2014, la Cluj în 2015, la București în 2016 și la Iași în 2017.

Gândul nostru a fost pe aceeași lungime de undă cu al lor, așa se face că întâlnirea de la Sibiu a avut ca scop crearea unui cadru în care tinerii participanți să se bucure de experiențe formatoare, să trăiască sentimentul comuniunii cu tineri din alte regiuni ale țării sau din străinătate, să împărtășească valorile de viață creștin-ortodoxe și să fie multiplicatori ai mesajului creștin în comunitățile din care provin.

Răspunsul tinerilor la provocarea din cadrul discuțiilor a fost clar: au nevoie de Hristos și de Biserică, dincolo de toate speculațiile „literaturii de specialitate”, tributară comunismului și speculației stradale, iar relația lor cu Dumnezeu este una cât se poate de firească

Au fost momente de teamă? Firește că au fost și momente de teamă pentru acele clipe suspendate-n timp de găsire a soluțiilor viabile, dar munca în echipă, puterea de a lăsa de la tine pentru binele celorlalți, zâmbetul în fața unor neputințe omenești, normale până la urmă, ne-au făcut să înțelegem, încă o dată, că lucrurile au o raţiune, înţeleasă, doar în finalitatea lor, când vălul cade şi ce e de privit rămâne în toată puterea sa înţelegătoare şi reală fără ocolişuri şi meschinării mărunte.

ITO 2018 Sibiu: atelierele esenţiale

Răspunsul tinerilor la provocarea noastră din cadrul discuțiilor a fost clar: au nevoie de Hristos și de Biserică, ca o componentă vie și necesară, dincolo de toate speculațiile „literaturii de specialitate”, tributară comunismului și speculației stradale, iar relația lor cu Dumnezeu este una cât se poate de firească în granițele tinereții unei generații creștine. Aspectul acesta a fost amplu despicat în patru în cadrul atelierelor de dezbatere, iar discuțiile au gravitat în jurul a patru teme pregătite de organizatori: „Nevoia mea de Biserică – între reflex și realitate SAU Nevoia mea de Biserică – tânărul și dimensiunea spirituală”; „Updatarea / Actualizarea Bisericii: Biserica 4.0 SAU Biserica în era tehnologiei: Biserica 4.0”; „Nevoia de dezvoltare personală: Poate fi Biblia manual de dezvoltare personală? SAU Nevoia de autodezvoltare personală: Poate fi Biblia manual de dezvoltare personală? (manual de zbor)”; „Biserica – validarea fericirii / mântuirii”.

ITO 2018 Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi Sibiu siglă

Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi Sibiu 2018, un eveniment internaţional de prim rang pentru spiritualitatea românească

Prezența din mediul virtual (conform statisticilor aproape 1 milion de oameni au urmărit Festivitatea de deschidere din Piața Mare), sutele de mii de vizualizări, distribuiri și recomandări ale transmisiunilor de la Sibiu, din zilele 6-9 septembrie, ne-au transmis un răspuns foarte bun, era acel „ceva” din fiecare dintre noi dornic să iasă din cotidian și să trăiască ceea ce un tânăr participant numea „o bucurie cum alta nu-i, o bucurie cum nu mi-a fost dat să întâlnesc până acum”.

Toate aceste gânduri și idei, corelate, nu fac altceva decât să întregească „tabloul unirii”, o imagine la care bunicii au pictat folosind culorile jertfei lor de sânge, pe fronturile războaielor ori în încercările vieţii, și nădăjduind că peste veacuri nepoţii ori strănepoţii lor vor putea să mărturisească faptul că unitatea lor de credinţă, limbă şi curaj nu s-a pierdut şi că, fără a fi în război cu nimeni, patriotismul nostru este inalienabil ideologic şi ţine de fibra noastră creştină.

La finele acestui parcurs extraordinar alături de tineri, la umbra Centenarului României, rămânem mulțumitori și recunoscători Domnului pentru marea bucuria de a ne fi adunat împreună uniți în credință, mereu împreună pentru a construi o lume mai bună.

 

Emanuel P. Tăvală

Consilier cultural, Arhiepiscopia Sibiului

Fotografii: ito2018.ro

Românii sunt probabil unicul popor care iartă purtând ranchiună. Și când scriu asta mi-o asum, deoarece și eu îmi port mie ciudă pentru tăcerea îndelungată. De când nu am mai scris pe Matricea Românească, am avut timp să mă gândesc asupra naturii noastre umane. Fie aici, în Basarabia, fie dincolo de Prut avem unități de măsură a iertării. O ajustăm față de politicienii noștri, pe care îi tot credităm, față de penuria cu care am învățat să trăim, dar mai ales față de trecut, pe care preferăm să îl tot ascundem sub preș, în speranța că acesta va dispărea de la sine.

Am decis să scriu acest material după ce am participat la o lansare de carte inedită. Este vorba despre volumul semnat de istoricul, profesorul și cercetătorul Octavian Țîcu, Homo Moldovanus Sovietic. Dincolo de stratul academic al lucrării, acesta este o reflectare recalcitrantă a adevărurilor demult trecute sub tăcere. Și pentru că am pornit de la conceptul de iertare, ar trebui să argumentez care este legătura dintre prezenta lucrare și maniera în care noi, românii, suntem în stare să iertăm, să acceptăm schilodirea la care am fost supuși.

Prezentul volum dezvăluie, dând la o parte stratul de praf ideologic, realitățile apariției și formării conceptului de moldovenism, așa cum acesta ne-a fost inoculat de-a lungul întregii perioade sovietice. De la instaurarea puterii bolșevice și până la ultima respirație a marelui Imperiu roșu, autorul disecă problematica, scoțând la iveală repercusiunile asupra genezei noastre identitare. Așa se face că natura noastră mioritică (da, acest lucru poate suna sarcastic, dar nu am intenția să scuz o atitudine asumată timp de decenii) a favorizat cumva creșterea germenelui ideologic al moldovenizării, transformând spațiul dintre Nistru și Prut într-un adevărat laborator politic, un sistem de marcare spirituală și culturală.

Vă veți întreba ce semnifică atunci iertarea? Judecând după realitățile acelor vremuri și după prezentul nostru, iertarea este cumva egalată cu resemnarea, cu acceptarea tacită a unui viitor incert, lipsit de adevăr și deformat în ultimul hal. Cu toate că am tot iertat mâna tâlharului de spirite, am mocnit în noi și am răbufnit doar când și alți asupriți au făcut-o. Probabil am luat porunca biblică de a întoarce obrazul prea în serios…

lansare de carte peste Prut homo moldovanus despre iertarea la români interior

Homo Moldovanus Sovietic, o lectură esențială pentru cei care vor să afle cum peticul de pământ românesc, Basarabia, a devenit experimentul reușit al unui călău, care i-a înstrăinat capacitatea de a ierta Foto: arhiva personală Corina Moisei

Iertarea din prezent s-a transformat cumva, în spațiul românesc, într-un act de complezență, de curtoazie, prin care facem schimb de politețuri. Nu mai punem în sensul acestui mecanism nimic din încărcătura spirituală care ar trebui să subziste și, în momentul când ni se întoarce aceeași monedă, ne plângem de fariseism. Poate că ar fi cazul să ne iertăm pe noi înșine? Să iertăm slăbiciunile pe care le-am avut de-a lungul istoriei, pentru a regăsi calea corectă? Sau poate trebuie să încetăm a ne considera victime ale alegerilor greșite, ale acțiunilor incoerente și să începem a percepe iertarea ca pe o obligație morală?

Iertarea acum şi aici

Revenind la cartea lui Octavian Țîcu, aș spune că aceasta este un prim pas spre iertare, spre acceptarea nonșalantă, firească a faptului că noi, basarabenii, în mod labil, am devenit parte a unei mașinării ideologice, care ne-a tot alimentat idealurile existențiale, hrănindu-ne cu firimiturile de la masa boierilor. Da, acest lucru nu exclude suferința pe care am trăit-o, nici nu scuză puterea excesivă a călăilor, dar cel puțin ne aduce o urmă de demnitate și verticalitate națională, de care avem atât de multă nevoie în prezent.

Deci, ce e cu această iertare din spațiul românesc? Avem sau nu nevoie de ea? Cu siguranță ea este necesară acum și aici, când observăm frenetica schimbare a vectorilor morali, când societatea se mulează pe tot mai multe scheme occidentale, crezând că se apropie de perfecționismul străin. Iertarea este, de fapt, prima etapă a reconcilierii dintre trecut și viitor, un soi de spovedanie pentru urmași, iar cunoașterea istoriei este acel confesoriu în care ne refugiem întru înțelegerea corectă a eului colectiv. În acest sens, cartea Homo Moldovanus Sovietic este o lectură esențială pentru cei care vor să afle cum acest petic de pământ zbuciumat, Basarabia, a devenit experimentul reușit al unui călău, care i-a înstrăinat capacitatea de a ierta.

În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i, deci, să-mi ajute. Și răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti și pentru multe te silești, dar un singur lucru trebuie: căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea. Ev. Luca 10, 38-42

Reputatul dicţionar Oxford defineşte stresul ca “o stare de tensiune mentală sau emoţională ori tensiune rezultată din circumstanţe adverse sau solicitante”. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române îl caracterizează astfel: “Termen general utilizat pentru orice factor din mediu (traumatism, emoții, frig, căldură etc.) capabil să provoace la om și la animale o stare de tensiune și o reacție de alarmă a organismului, determinând uneori îmbolnăviri grave.”

Nu vorbim, însă, în cele ce urmează despre stresul la găini, ci despre stresul la oameni: primul provoacă, cel mai probabil, doar o amprentă biologică. Ultimul lasă, mai important, o amprentă sufletească, psihică (de la grecescul psyche, însemnând suflet), care distruge finalmente şi trupul. Vom încerca, deci, să vedem care este legătura dintre credinţă şi stres.

Trăim, neîndoielnic, vremuri dintre cele mai angoasante, în care stresul a devenit norma, a devenit aproape o obligaţie a cetăţeniei. Nu este însă stresul invaziei tătare, precum pe vremea lui Ştefan cel Mare, ci un stres de o obiectivitate diferită şi, ar spune unii observatori, discutabilă: stresul competiţiei, stresul înavuţirii, stresul aşteptărilor sociale, stresul productivităţii cu orice preţ.

Stresul a devenit norma vieţii moderne, a devenit aproape o obligaţie a cetăţeniei

Stresul este ancora vieţii moderne, într-o lume care şi-a pierdut busola. O ancoră care scufundă corabia oamenilor, porniţi pe ape spumegânde în căutarea unei vieţi mai bune.

În acest ocean al nebuniei, o Navă diferită arată sensul ieşirii din volbura stresului: Biserica lui Hristos.

Poate fi creştinul stresat? Ne îndoim. Asemeni Martei, lumea “de multe se îngrijeşte şi pentru multe se sileşte”. Însă creştinul, la fel ca Modelul pe care îl urmează, este şi nu este din lumea aceasta. El dă Cezarului, adică lumii, ceea ce îi revine, dar nici o centimă mai mult. Creştinul nu trece niciodată pragul stresului, pentru că el ştie că “Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Ev. Luca 18, 27) şi „totul este cu putinţă celui ce crede” (Ev. Marcu 9, 23). Iată de ce, niciodată, bunicii noştri n-au fost stresaţi: pentru că ei, spre deosebire de noi, aveau credinţă.

Nu poţi fi stresat şi creştin

Nu poţi fi stresat şi creştin, pentru că stresul, îngrijorarea, sunt prin ele însele un semn de necredinţă. Cercetaţi-vă, deci credinţa, dacă morbul stresului v-a atins: nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona (Ev. Matei 6, 24).

“De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?

Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?

Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?

Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc.

Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.

Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?

Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?

Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Ev. Matei 6, 25-34).

 

Foto deschidere: mindful.org

Într-o discuţie particulară, redată parţial aici, spre folosul celor mulţi, părintele Marcel Stavără (Biserica Icoanei Bucureşti) a arătat că omul poate ajunge la mântuire, în chip minunat, şi cu puţine mijloace. Bunăoară, printr-o carte de numai 4 lei, aparent neimportantă, prea „ieftină” pentru a conta. Început la o omilie despre incinerare, pe Matricea Românească.

“Ia uite, cum se mântuieşte cu 4 lei!”, zâmbeşte părintele Marcel Stavără – prieten de suflet al Matricei Româneşti – şi-mi întinde cu mărinimie (chestiune de metodă, nu de mijloace), o cărticică despre incinerare. După care îmi lămureşte: “Aceasta poate părea o cărticică neînsemnată. Şi totuşi, dacă omul citeşte şi crede, şi renunţă la ideile lui greşite, şi-a câştigat nemurirea cu 4 lei”.

Cuvântul “cimitir” vine din greacă (kimitírion) şi înseamnă dormitor, loc de odihnă pentru cei adormiţi. Cine este, deci, nebun să dea foc unui om care se odihneşte? – părintele Marcel Stavără, Biserica Icoanei

Discuţia, în sine, poate părea la rându-i neînsemnată. Însă ea e nu doar sămânţa unei omilii, ci şi, poate, o şansă suplimentară la mântuire.

Voi câţi talanţi aveţi, şi pe ce îi cheltuiţi?

Despre valorile ce unesc un neam. Astfel s-a numit tema ediției de anul acesta a taberei de la Nemțișor, tabără la care am avut bucuria să particip pentru a doua oară. În pofida faptului că data organizării sale era destul de apropiată de perioada de admitere la facultățile din nord-estul României, m-a surprins că numărul participanților a depășit recordul anilor anteriori: peste o mie de tineri au venit să înțeleagă cum pot contribui la realizarea unirii naționale, dorită cu ardoare cu fiecare an ce trece peste istoria țării. Tineri români din țară, din Basarabia și din străinătate s-au adunat în poiana împrejmuită de brazi, din zona Nemțișorului, ghidați de dor și de dragostea de patrie.

Pentru că tabăra are, în principal, caracter creștin-ortodox, am învățat că esențiala valoare care ține un neam unit este credința. Am fost încurajați să credem. Să credem în Dumnezeu, în noi, în ceilalți. Să credem din toată ființa că putem schimba lucrurile în bine și să luptăm pentru crezul nostru. Să ne stabilim idealul și să ne încredem în el, căci, așa cum spune și Anatole France, „pentru a realiza lucruri mari trebuie să și visăm. Trebuie să credem, nu numai să plănuim”. Cu acest crez ne-am rugat împreună, iar când peste o mie de inimi se roagă concomitent pentru aceeași țară, cum să nu fie ea binecuvântată?

Seminarele s-au transformat ușor în reale lecții de istorie. Ni s-a vorbit de sacrificiul, suferința și curajul celor care, cu secole în urmă, au luptat până la ultima suflare pentru acest pământ. Din păcate, cărțile de istorie nu prezintă și acele scene în care țăranii se aruncau voluntar în goana războiului pentru a-și apăra glia, murind acoperiți de sângele dușmanului și cu zâmbetul pe buze că și-au împlinit datoria față de patrie, sau cele în care frontul devenea leagănul celor mai strânse prietenii, demonstrate în bătaia obuzelor. Când ni se povesteau astfel de lucruri, puteam vedea o lucire tainică, adâncă, în ochii celorlalți: scânteia unui imbold mut, a unei speranțe înnoite.

Când peste o mie de inimi se roagă concomitent pentru aceeași țară, cum să nu fie ea binecuvântată?

Ne-am bucurat de prezența părintelui diacon Adrian Sorin Mihalache, licențiat în matematică și teologie, cu master în psihologie, filosofie, teologie și fizică teoretică, cel care ne-a invitat la o conferință pe baza temei propuse. De la dumnealui am învățat că nu poți uni un neam dacă tu însuți ești dezbinat lăuntric, că unirea trebuie să înceapă din interiorul fiecăruia dintre noi. Că ar trebui să ne unim în cadrul țării, iar după să primim alături teritoriile pierdute, și că fiecare persoană deține o putere extraordinară, pe care de multe ori nici nu o cunoaște, deci nici nu o valorifică. Suntem mulți și suntem puternici. Ce ne oprește să luptăm pentru ce ne dorim?

Am realizat poate una dintre cele mai mari hore din țară, am refăcut cursul istoric pe perioada unui mileniu și am fredonat împreună frumoasele cântece patriotice românești. Unul dintre cele mai profunde momente a fost acela al defilării voluntarilor cu un tricolor de mari dimensiuni (foto deschidere), care a trezit în noi conștiința că suntem români, că avem o patrie care ne strigă. Am văzut mulți tineri cu lacrimi în ochi, lacrimi care se amestecau cu ploaia ce începuse să cadă din ce în ce mai năvalnic, de parcă și cerul plângea pentru țară. În acele clipe, nu mai eram români veniți de pretutindeni, locuitori ai altor țări, eram doar români, trăind la fel bucuria revederii.

Din ce în ce mai mulți tineri, îndrumați de preoți și profesori, sunt implicați în evenimente similare, iar acesta este un lucru bun. Este un semn că se dorește din ce în ce mai ardent o îmbunătățire a situației generale și unitate. Încet, lucrurile se mișcă, se transformă, și poate dacă nu aș fi trăit o astfel de experiență, nu aș fi crezut că ne îndreptăm spre schimbare. Din spate vin forțe noi, bine informate și cu țeluri precise. Aparent, totul stagnează. În realitate, se apropie o furtună.

Preambul:  „Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.”

Putem spune că astăzi nu mai e vorba de o simplă reformare a structurilor şi a instituţiilor, ci pur şi simplu de zămislirea unui om nou, stăpân atotputernic al destinului său şi al istoriei, nemilostiv, răzbunător şi fără scrupule. Pozitivismul ştiinţific, materialismul marxist au împământenit de-a lungul timpului şi continuă să o facă (prin diverse metode, mai subtile ce-i drept), ideea omului nou definit mai sus.

Însă trebuie să vedem cinstit dacă aspiraţiile actuale înseamnă realmente un progres sau dacă acest tip de om este un model, în primul rând, pentru tinerii de astăzi. Ȋntr-o societate secularizată, în care credinţa şi valorile spirituale sunt marginalizate, iar libertatea nu mai este asociată cu responsabilitatea, foarte mulţi tineri sunt debusolaţi, fără ideal. Şi astfel, aleg libertinajul în locul libertăţii. Speriaţi de responsabilitatea pe care o presupune adevărata libertate, de asumarea propriilor decizii, îşi construiesc propriul set de valori, raportându-se de cele mai multe ori la false modele.

A vorbi despre Dumnezeu unor astfel de tineri nu e deloc uşor. Dacă mai mergi şi în fiecare duminică la biserică, deja ţi s-a pus eticheta: ciudat, habotnic sau îndoctrinat. Imaginea de ansamblu a creştinului ortodox este distorsionată într-un mod grotesc, de la „pupători de moaşte” la „săraci cu duhul” şi multe alte asemenea epitete. Imaginea despre Biserică a rămas pe undeva prin Evul Mediu, când arderea pe rug era metoda preferată a Inchiziţiei. Fără îndoial㸠societatea l-a gândit prea mult pe Dumnezeu împotriva omului. Imaginea Dumnezeului imperial, răzbunător, care ţine minte răul, precum şi faimoasa lege a talionului încă domină. Această imagine este alimentată în primul rând de mass-media, însă nici creştinii noştri nu fac nimic pentru a demonta aceste preconcepţii. Rolul civilizator al Bisericii, însă, a fost şi va fi întotdeauna cel de a impune legea morală mai presus de toate celelalte.

Imaginea de ansamblu a creştinului ortodox este distorsionată într-un mod grotesc, de la „pupători de moaşte” la „săraci cu duhul” şi multe alte asemenea epitete

A-ţi mărturisi credinţa în Dumnezeu este un aspect foarte sensibil şi trebuie abordată cu multă diplomaţie. V-aţi prins, sunt o „ciudată” (conform etichetelor actuale), însă acest lucru nu constituie o piedică în a fi un fin observator al realităţii în care trăiesc.

De aceea, consider că exemplul prin fapte „strigă” mai tare decât orice citate sau scrieri. Putem vorbi ore întregi despre milostenie, dar  îl putem ignora pe cerşetorul din spatele blocului de fiecare dată când trecem pe lângă el.  Putem scrie zeci de cărţi despre bunătate, dacă ţinem minte răul ce ni s-a făcut şi acţionăm în consecinţă cu prima ocazie. Faptele au schimbat lumea, nu vorbele. Evident că nu este de ignorat nici forţa cuvintelor, însă toţi  marii conducători au demonstrat de-a lungul timpului că, dacă vorbele nu sunt urmate de fapte, sunt inutile.

Oare l-ar mai fi urmat pe Iisus atâţia oameni dacă rămânea la stadiul de „pilde” ? Oare l-am mai urma, chiar astăzi, dacă nu am şti despre faptele Lui? Sigur, pentru cei mai mulţi, minunile înseamnă nebunie. Înseamnă naivitate şi prostie. Totuşi, sunt oameni care şi-au dat viaţa pentru că au crezut în minunile lui Hristos.

Oare l-ar mai fi urmat pe Iisus atâţia oameni dacă rămânea la stadiul de „pilde” ? Oare l-am mai urma, chiar astăzi, dacă nu am şti despre faptele Lui?

Oare Constantin Brâncoveanu nu avea altceva mai bun de făcut decât să îşi sacrifice viaţa pentru un crez? Sau poate că Ştefan cel Mare se plictisea după luptele cu otomanii şi se gândea să mai ridice câte o mănăstire după fiecare bătălie câştigată. Sigur, aceste mănăstiri sunt vizitate astăzi ca „atracţii turistice” chiar şi de aceia care – paradoxal – sunt de părere că este demodat să crezi în Dumnezeu. Ţărişoara noastră mai există datorită unor conducători ca cei de mai sus (nu întâmplător, sfinţi), care au încununat cu fapte credinţa lor.

Nu este uşor să făptuieşti şi nici să mărturiseşti Adevărul astăzi, mai ales ca tânăr. Unii au plătit cu viaţa pentru asta. Cei mai mulţi ar cataloga asta drept „nebunie” . Uităm însă un lucru esenţial : mureau cu zâmbetul pe buze. Nu ştiu câţi creştini ar mai face asta, însă un lucru e sigur: nebunii întru Hristos au schimbat lumea!

 

Foto deschidere: Ovidiu Iordache, scenă din Catedrala Episcopală Învierea Domnului, Drobeta-Turnu Severin

Multe au fost momentele frumoase pe care le-am trăit, vineri 8 iunie, alături de 21 de copii pe care i-am bucurat, şi care ne-au onorat, cu o vizită la Bucureşti, tocmai din comuna Padina, judeţul Buzău. Însă unul s-a remarcat în mod special – dincolo de popasul la muzee ori plimbarea cu autocarul supraetajat – în turul cultural al Bucureştiului: vizita la Biserica Icoanei, din vecinătatea sediului Matricea Românească, unde părintele Marcel Stavără i-a primit pe cei mici nu doar cu braţele deschise: ci şi cu o vorbă bună, şi cu un cadou de suflet.

Părintele a deschis discuţia cu elevii evocând un episod din Evanghelia după Matei, în care Mântuitorul este abordat de un tânăr bogat, însă frământat sufleteşte:

În vremea aceea, s-a apropiat de Iisus un tânăr oarecare şi l-a zis: Învăţătorule bun, ce bine să fac, ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar El a zis: de ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu; iar dacă voieşti să intri în viaţa veşnică, păzeşte poruncile. Care, a zis el? Iisus i-a răspuns: să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu fii martor mincinos; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Tânărul I-a zis: toate acestea le-am păzit din tinereţile mele; ce-mi mai lipseşte? Atunci Iisus i-a spus: dacă vrei să fii desăvârşit, du-te şi vinde-ţi averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi-Mi urmează Mie.

“Vedeţi, eu am ascultat ieri o vorbă a unui părinte, şi mi-a spus aşa: noi facem media a cinci persoane din jurul nostru. Cum vă adunaţi Dvs. cinci persoane din jur, aşa vom fi noi peste 10 ani. Adică suma tuturor… Dacă eu am oameni răi în jurul meu, cinci persoane rele în jurul meu, se adună rău cu rău, rău cu rău cu rău, şi media acestora voi fi eu peste 10 ani.

Dacă Dvs. vă împrieteniţi, prietenia trebuie să aibă la bază două lucruri: sinceritatea şi fidelitatea. Mulţi spun, pe Facebook: «Am sute, am mii de prieteni. Mi-au dat like» – aveţi Facebook? – «milioane de prieteni»”, le-a spus părintele Marcel Stavără elevilor de la Şcoala Gimnazială nr. 1 din Padina, diriginte Gheorghe Miu, veniţi la Bucureşti ca oaspeţi ai Matricea Românească.

părintele Marcel Stavără Biserica Icoanei pentru copii despre Facebook şi prieteni interior

Un vorbitor cu har: părintele Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei din sectorul 2 al Capitalei, prieten de suflet al Matricea Românească

“De fapt, dacă stăm să ne concentrăm bine, în viaţă nu ştiu dacă avem mai mult de 10 prieteni, care să îţi fie sinceri, loiali. Dacă ţi s-a întâmplat ceva rău la Suceava, la ora 3 dimineaţa, a auzit că ai făcut accident cu maşina, prietenul cu adevărat la ora 3 şi jumătate este acolo. Să vă alegeţi prieteni dintre cei mai de calitate oameni!”

„Tânărul bogat din ziua de azi nu ştiu dacă se mai întreabă: «Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?»”

“Vreau să vă gândiţi că Mântuitorul îi spune acestui tânăr – care era bogat, nu era sărac… Şi uite ce interesant este, că tânărul bogat din ziua de azi nu ştiu dacă se mai întreabă: «Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?». Se suie în nu ştiu ce maşină, cheltuieşte nu ştiu câţi bani, şi nu îl mai interesează «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta».

Dar Mântuitorul te îndeamnă asta, de ce? Ca să îţi fie ţie bine! Şi să trăieşti mulţi ani pe pământ! Cine nu vrea să îi fie bine?”, a spus retoric părintele Marcel Stavără.

“De aceea, cinstiţi-vă părinţii. Primul lucru pe care vi-l spun astăzi este să vă cinstiţi părinţii toată viaţa. Ieri, a venit la mine o doamnă de 35 de ani, care are un copil de 3-4 ani, o fetiţă. Şi bunica, mama fetei, vrea să îşi crească nepoata într-un fel, şi mama în alt fel. Era o ceartă între mamă şi bunică. Şi i-am spus: «Vedeţi, că bunica vă vede pe Dvs. la 35 de ani tot ca pe un copil mic. Părinţii Dvs. vă văd pe Dvs., la 11-14 ani cât aveţi acum, tot ca atunci când eraţi mici. Eu îmi văd pe fetiţa mea de 7 ani tot aşa, gărgăriţă mică, cum este fetiţa aceea!

Şi părinţii noştri la fel ne văd, şi părinţii mei la fel mă văd – tot aşa, când eram mic. Deci, au nevoie de noi. Şi Dvs. aveţi nevoie de părinţi, şi părinţii au nevoie de Dvs. . De aceea, să-i cinstiţi, să-i iubiţi toată viaţa!

Şi să vă alegeţi prieteni dintre cei mai de calitate.”

părintele Marcel Stavără Biserica Icoanei pentru copii despre Facebook şi prieteni interior 2

La finalul discuţiei cu copiii din comuna Padina, judeţul Buzău, părintele Marcel Stavără le-a oferit acestora şi un mic cadou

“Ştiţi care e cel mai bun prieten al Dvs.? Mântuitorul Iisus Hristos. Când zice Hristos: «Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor»,  de fapt zice: «Faceţi-Mă cunoscut copiilor», la Religie, la şcoală, sau cum învăţaţi Dvs.. Important, toată viaţa, este să Îl cunoşti pe Hristos”, a subliniat părintele Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei.

“Tânărul din Evanghelie păzea toate poruncile.  Nu fura, nu a ucis, nu minţea, îşi cinstea părinţii, şi zice: «Ce-mi mai lipseşte? Simt un gol în suflet. Îmi lipseşte ceva.» Uite, am făcut toate poruncile, le ţin din copilăria mea. Îmi lipseşte ceva. Nu ştiu ce, dar îmi lipseşte!» Şi Mântuitorul zice: «Eu îţi lipsesc. Eu sunt cel care pun sens vieţii tale.»”

părintele Marcel Stavără Biserica Icoanei pentru copii despre Facebook şi prieteni interior 3

21 de copii, făcuţi fericiţi de Biserica Icoanei şi Matricea Românească

Nu confundaţi Biserica cu Uber

11 Octombrie 2018 |
Sunt millennial, ergo, am auzit zilele acestea vrute şi nevrute, post - Referendum, ieşite din gura colegilor mei de generaţie. Există, desigur, câteva concluzii de bun-simţ: instituţia Bisericii nu mai este o forţă în societatea românească, dovadă eşecul...

Maladii sufletești întreținute de yoga occidentală

5 Octombrie 2018 |
Întâlnirile Matricei au programat joi seară o nouă conferinţă pe teme de spiritualitate, despre yoga în modernitate, diversele maladii sufleteşti produse de pseudospiritualitate şi diferenţele dintre hinduism şi creştinism.   Să nu se tulbure inima...

Referendumul prin ochii unui Preot

3 Octombrie 2018 |
În avancronica plebiscitului din 6-7 octombrie, numit şi referendumul pentru familie, Marcel Stavără, preot la Biserica Icoanei din Bucureşti, scrie pe foaia de cultură editată de către Matricea Românească despre Taina Căsătoriei, homosexualitate ca păcat...

Un ITO 2018 pentru cultura românească

25 Septembrie 2018 |
Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi ITO 2018, desfăşurată recent la Sibiu, a plantat seminţele iubirii de neam şi de ţară printre tineri, racordându-i la cultura românească în înţelesurile ei autentice.   Începutul toamnei și anului bisericesc ne-a...

Măsura iertării la români. Studiu de caz

19 Septembrie 2018 |
Românii sunt probabil unicul popor care iartă purtând ranchiună. Și când scriu asta mi-o asum, deoarece și eu îmi port mie ciudă pentru tăcerea îndelungată. De când nu am mai scris pe Matricea Românească, am avut timp să mă gândesc asupra naturii...

Stresul ca necredinţă

18 Septembrie 2018 |
În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis:...

Suntem mulți și suntem puternici

8 august 2018 |
Despre valorile ce unesc un neam. Astfel s-a numit tema ediției de anul acesta a taberei de la Nemțișor, tabără la care am avut bucuria să particip pentru a doua oară. În pofida faptului că data organizării sale era destul de apropiată de perioada de...

Nebunia cea bună

27 Iunie 2018 |
Preambul:  „Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.” Putem spune că astăzi nu mai e vorba de o simplă reformare a structurilor şi a instituţiilor, ci pur şi simplu de...