Zi

Septembrie 13, 2016

Piesa „Creditul” a spaniolului Jordi Galceran a avut premiera în Barcelona în urmă cu trei ani, cunoscând de ceva timp şi lumina reflectoarelor pe scenele românești, sub îndrumarea de excepție a regizorului Mihai Constantin.

Însuși numele piesei, un cuvânt care «deține» performanța de a le induce fără efort un spasm celor care s-au „ars” cu mirajul ajutorului «salvator» al băncilor, anunță o comedie savuroasă în jurul creditului, subiect pe care criza economică l-a transformat, iată, în artă.

Matricea Românească a fost în sală la „Creditul” și a asistat la un joc actoricesc și la un „dans” senzațional al replicilor între actorii Răzvan Vasilescu și Șerban Pavlu. Am râs mult, am aflat până unde merge ingeniozitatea omului aflat la ananghie și am aplaudat cu putere, întrucât seara, ca şi existenţa noastră de “consumatori de credite”, a căpătat un alt contur pentru noi, datorită acestei comedii.

Actorii Răzvan Vasilescu și Șerban Pavlu, în „Creditul”

Actorii Răzvan Vasilescu și Șerban Pavlu, în „Creditul” Foto: Facebook Festivalul Undercloud, autor Cătălina Flămînzeanu

Intriga? Personajul lui Șerban Pavlu este disperat să obțină un credit și, după ce a bătut la ușa mai multor bănci, ajunge și în fața lui Răzvan Vasilescu, bancherul care îi spune același lucru ca și ceilalți: nu întrunește toate condițiile, deci nu poate primi banii – puțini, de altfel. Cuvântul cheie al situației în care se află solicitantul este, evident, „urgent”. Dată fiindu-i încurcătura, nevoiașul decide să joace în disperare de cauză o carte pe care o găseşte chiar pe biroul bancherului neînduplecat: să îi seducă nevasta.

Scenariul inițial hazliu, destul de îndrăzneț și deloc verosimil, capătă sens pe măsură ce dialogul – «îmbogățit» cu câteva expresii „fără perdea” – celor doi evoluează în mod periculos.

Creditul

Comicul piesei nu iese la iveală numai prin prisma replicilor și a situației burleşti în care se află personajele, ci și prin prisma faptului că temerile bancherului vizavi de trăinicia căsniciei sale se adeveresc, fără ca la bază să se afle și acțiuni concrete. Ce înseamnă asta, vă lăsăm să aflați singuri vizionând spectacolul.

Nota Matricea Românească: [usr 4]

Deși s-a născut într-un oraș aflat la peste 6000 de kilometri depărtare de București, a ales să calce pe urmele tatălui său și să studieze la o facultate din România. Benita Kabelya Mokha are numai 20 de ani, provine dintr-un oraș din Congo, și a pășit pe pământ românesc în 2015, cu un scop bine definit: să învețe aici cum să devină un medic strălucit.

Surprinzător, discuția noastră cu Benita a avut loc în limba română, iar acest lucru a fost posibil datorită dârzeniei de care a dat dovadă tânăra. Timp de un an, ea a participat zilnic la cursurile de limba română de la Departamentul de Limbi Moderne și Comunicare în Afaceri, din cadrul Academiei de Studii Economice din București. Zi de zi, fata a depus eforturi să învețe corect o limbă ale cărei norme sunt „eludate” de către mulți români.

Tânăra a alocat un an din viața sa exclusiv studiului limbii române, de care spune că s-a îndrăgostit, cu toate că încă o consideră extrem de dificilă. Dar îi plac provocările – de aceea, a insistat ca discuția cu Matricea Românească să se desfășoare în limba română. Pasiunea pentru limba ţării adoptive s-a lăsat descoperită cu ușurință, întrucât am constatat că Benita deține un bagaj destul de bogat de cuvinte, iar exprimarea sa este la fel de liberă precum cea a unui nativ. Micile «poticniri» inerente au fost însoțite de chicoteli discrete.

Benita Kabelya Mokha, entuziasmată atunci când povestește despre experiența în București

Benita Kabelya Mokha, entuziasmată atunci când povestește despre experiența sa în București Foto: Mihai Vladu

Abia în toamna aceasta, tânăra originară din Lubumbashi – al doilea oraș ca mărime din Congo – își va începe călătoria spre atingerea visului de a fi medic, întrucât a fost admisă la facultate. Este de prisos să mai spunem că entuziasmul său pe această temă a ieșit la iveală.

„Tatăl meu a studiat aici, a fost student la Politehnică. El mi-a spus să vin tot în București, pentru că i-a plăcut foarte mult România. După studii, el s-a întors în Congo – a petrecut numai șase ani în București. Dar și mie îmi place România, mai ales pentru că nu mă așteptam să mă integrez atât de bine. Aici sunt oameni foarte drăguți. De asemenea, sunt și băieți foarte drăguți (râde)”.

București, speranța a mii de tineri studenți

Pentru moment, Benita s-a plimbat numai prin București, însă africanca este foarte încântată de oraşul care va deveni Capitala studenției sale și casa ei pentru cel puțin încă șase ani. Aici a descoperit că îi plac clădirile vechi, îi plac oamenii și îi place și forfota care ademenește orice tânăr cu tolba plină de aspirații.

Îmi place mămăliga foarte mult. Seamănă cu un fel de mâncare de la noi, din Congo, care se numește «buchari»

„Mâncarea românească este deosebită. Îmi place mămăliga foarte mult. Seamănă cu un fel de mâncare de la noi, care se numește «buchari»”, ne-a explicat tânăra, în timp ce mâinile sale încercau să redea forma deja faimoasei mămăligi.

Întrebată dacă la finalul studiilor va alege să profeseze în România, proaspăta studentă ne-a răspuns cu o pauză de câteva secunde bune.

Benita este nerăbdătoare să înceapă cursurile Facultății de Medicină

Benita este nerăbdătoare să înceapă cursurile Facultății de Medicină

„O să petrec aici cam 10 ani de școală. Nu cred că o să mă stabilesc în România. Acum mă gândesc ca la finalul studiilor să mă întorc în Congo, dar dacă voi găsi o slujbă foarte bună, o să rămân în România”.

Personalitatea Benitei relevă o tânără conștiincioasă, în al cărei viitor se întrevede o carieră frumoasă. Deși ne dorim medici buni și dedicați în România, nu putem să nu îi înțelegem decizia de a se instrui foarte bine într-un loc promițător, ca apoi să-și pună cunoștințele în slujba compatrioților săi.

Este, până la urmă, şi acesta un cadou deloc neglijabil oferit de către România lumii.

“Rudarii se consideră urmașii dacilor. În memoria lor colectivă încă există dacii – atât de veche este legătura lor cu România. Ei nu știu limba romani. Sunt mult mai conectaţi la cultura românească decât la cultura romă.” Aceasta este, oricât de discutabilă – până la urmă, dezbaterea este esenţa civilizaţiei – una dintre aserţiunile care ne-au urmărit cel mai mult după vizita la Meşteshukar ButiQ (prescurtat MBQ), o “întreprindere socială” non-profit care îşi propune, din 2011, să fie un vehicul anti-rasism în societatea românească, demontând stereotipul numărul 1 despre romi: acela că ei nu muncesc.

Pornit iniţial ca un proiect al Asociaţiei Romano Butiq, menit să ajute meșteșugarii tradiționali romi să poate accesa mai bine piața de larg consum din România, “copilul” Meşteshukar ButiQ a căpătat, între timp, “o viaţă a lui”, fiind recunoscut, pe de o parte, pentru calitatea şi utilitatea obiectelor produse, iar pe de alta pentru misionariatul său social implicit.

Printre scaune rudăreşti, lămpi din cupru şi haine multicolore, care captează ochiul graţie poveştii pe care o spun cu candoarea obiectului inanimat, Matricea Românească a stat de vorbă cu Andrei Georgescu – reprezentantul MBQ – dar şi cu Denis, un tânăr de etnie romă care crede că “Romii fără români nu există, și românii fără romi nu există. Nu împărțim, nu facem separaţie.”

Un lucru este cert: MBQ reprezintă, de departe, un exemplu de incluziune a minorităţilor în Matricea Românească.

Firma Meșteshukar ButiQ

Matricea Românească: Cum s-a născut Mesteșhukar ButiQ?

Andrei Georgescu: Conceptul inițial a fost puțin diferit, și a apărut prin 2011. A pornit de la ideea de a ajuta meșteșugarii tradiționali romi să aibă acces mai mare în piața de larg consum.

Matricea Românească: Dorința aceasta a pornit de la ei?

Andrei Georgescu: Nu. A fost mai degrabă dorința unui activist rom, Ciprian Necula, care a ajuns să lucreze în sistem și din interiorul sistemului să încerce să schimbe lucrurile. El provine dintr-o familie tradițională de fierari: bunicul său era fierar, tatăl lui a preluat o mică parte din meserie, iar el nu mai are nici o legătură cu segmentul acesta care definea familia lui.

Matricea Românească: Dar asta nu l-a împiedicat să fie sensibil.

Andrei Georgescu: Exact, nu l-a împiedicat să se gândească la lucrul acesta. Practic, el a avut ideea: „Hai să vedem ce meșteșugari romi mai există în România, ce mai fac ei, cum le merge, se descurcă, reușesc să mai vândă, nu reușesc să mai vândă?”. Și atunci, cam așa a pornit ideea de Meșteshukar ButiQ, sub umbrela unui concept mai mare. Primul an și jumătate a fost dedicat documentării – și există o concretizare a acesteia într-un studiu online, care se numește „Un studiu despre meșteșugurile rome”, scos de Asociația Romano Butiq. Este foarte interactiv, cu o grămadă de fotografii, și în română și în engleză. Poate fi consultat gratuit.

Atunci s-a făcut și o primă hartă cu privire la unde sunt meșteșugarii, cam ce mai fac, ce tipuri subzistă. S-a mers foarte mult prin țară. A fost tipul acela de cercetare cu mașina, de mers la primărie: „Aveți meșteșugari?”. „Da”. „Ce fac, unde sunt? Hai să vorbim și noi cu ei!”. La modul acesta. Întrebam prin vecini… După ce ne-am dat seama că mai există meșteșugari și că cea mai mare problemă a lor este că nu își mai vând produsele și că, implicit, copiii lor nu mai vor să învețe meșteșugul – pentru că nu văd în asta o oportunitate de a trăi un trai decent și nu mai era o mândrie să știi meșteșugul respectiv – am realizat că ar trebui să intervenim, cumva. Ideea inițială a fost să le luăm produsele și să încercăm să le scoatem pe o platformă online, să mergem cu ele la târguri, să le vindem noi pentru ei. Am făcut o grămadă de evenimente, la vremea respectivă – prin 2012 – cu meșteșugari tradiționali, care erau aduși în diverse spații publice din centrele orașelor mari, împreună cu produsele lor și cu povestea lor în fotografie. Oamenii erau invitați – orice trecător, de orice etnie – să interacționeze direct cu meșteșugarul, dar nu să stea la povești, ci să încerce să facă el un obiect, sub îndrumarea meșteșugarului. Era un atelier de meșteșugărie în stradă, te împiedicai de noi.

Nevers (Radu Ion), un argintar rom care lucrează în proiectul Meșteshukar ButiQ din 2011

Nevers (Radu Ion), un argintar rom care lucrează în proiectul Meșteshukar ButiQ din 2011

Asta stă la baza conceptului de Meșteshukar ButiQ. Mai târziu, ne-am dat seama că, de fapt, un lucru esențial în toată povestea aceasta, este dezvoltarea de produse și că motivul pentru care meșteșugarii dispar sunt industrializarea, dar și faptul că produsele pe care ei le produc sunt produse gândite pentru acum 20 sau 30 de ani, când încă funcționau. În momentul în care produsele au început să nu se mai vândă, ei nu au reușit să se adapteze, să le schimbe. Asta am început noi să facem, în 2014 – dezvoltarea de produse. Am dezvoltat prima colecție, în paralel am început lucrul la un prim magazin – cel în care ne aflăm (din strada Edgar Quinet nr. 7 din Bucureşti, n.r.) – în care să prezentăm aceste produse.

Obiectele şi tehnicile, mai importante decât meşteşugarii

Am încercat să le oferim clienților o experiență care are în centru produsul, mai degrabă, decât meșteșugarul sau povestea. Chiar dacă suntem o întreprindere de economie socială, ca principii de funcționare, nu asta încercăm să promovăm, partea socială a poveștii, ci obiectele și tehnicile. Bineînțeles că, odată cu asta, și oamenii care se află în spatele obiectelor și care folosesc tehnicile respective. Dar la fel cum nici designerii nu își doresc atât de mult să fie ei scoși în față, nici meșteșugarii nu vor asta. Practic, ambele grupuri de oameni cu care lucrăm își doresc ca produsul, deci rezultatul muncii lor, să fie cel scos în față și pe care oamenii îl cumpără pentru că și-l doresc, pentru că le place, pentru că îi găsesc o utilitate reală în viața lor de zi cu zi. Şi dacă, cumva, îi interesează și faptul că în spate e o poveste frumoasă, cu produse realizate şi dezvoltate în România, cu atât mai bine. Da, promovăm asta, dar nu aceasta este esența. Nu vrem ca oamenii să cumpere produse doar pentru că sunt realizate în România, nu e un motiv suficient. Ar trebui să cumpere produsele pentru că sunt de calitate, pentru că le plac.

Matricea Românească: Care a fost recepția? Cum au reacționat oamenii?

Andrei Georgescu: În primă fază, am avut o tentativă de concursuri, am lansat tot felul de apeluri către societatea de design românească. Care, realist vorbind, s-a trezit cam acum, deci târziu. Apelurile au cam rămas fără răspuns. Nu am reușit, paradoxal, să atragem prima dată designerii români care să lucreze cu noi, și care să creeze un impact iar apoi să începem cu designeri din afara României. A fost exact invers. „Acesta este conceptul, asta ne dorim, uite ce facem noi”. Designerii care au reacționat au fost, în primă fază, străini, doi suedezi de la un mic studio de design din Suedia, studioul Glimpt, care mai făcuseră asta – au lucrat în multe țări din lume, în Vietnam, în Africa de Sud, în Peru, cu meșteșugari locali. Ei fiind la rândul lor meșteșugari – ambii au studii de meșteșug și de design – ba chiar unul dintre ei este profesor la Universitatea de Meșteșug și Design. Le-am scris, i-am invitat la noi, au venit. Cu ei am făcut, practic, prima expoziție. În momentul în care au venit, imediat, revistele noastre de design au început să spună: „Vrem și noi să scriem despre povestea aceasta, pentru că e foarte interesantă”. Din momentul acela, a început să apară interesul și din piața românească.

Sunt legende în cultura romă care spun că, după eliberarea din robie, primii fierari au lucrat în propriile lanțuri

Matricea Românească: În momentul de față, Meșteshukar câți oameni adună?

Andrei Georgescu: Magazinul adună patru angajați. Pe lângă magazin, mai avem câțiva oameni care se ocupă strict de dezvoltarea brand-ului, de dezvoltarea de produs, care sunt trei – deci șapte. Mai avem un colaborator în Cluj – opt -, și pe lângă asta, toți oamenii care sunt implicați în producție. La nivel de meșteșugari, sunt constant 15, care produc pentru noi, dar aș zice că, în momentul în care avem volume mari, mergem către 50 de meșteșugari.

Matricea Românească: Care ți se pare că sunt punctele forte ale conceptului?

Andrei Georgescu: Cred că cel mai important este, de fapt, că pornești de la câteva tehnici tradiționale care, de-a lungul vremii, au dovedit că pot să scoată niște produse de calitate foarte bună. Asta e unu. Și doi: autenticitatea întregii povești – adică, designerii aceștia au avut posibilitatea să meargă chiar la oamenii aceia, în casă, într-un mic atelier, sau în curtea în care lucrează. Nu au trimis niște schițe, pe care ulterior le-am produs noi, apoi au venit și au inspectat. Nu. De exemplu, cei din Suedia au venit, prima dată, 10 zile. Cei doi designeri, plus un documentarist. Am făcut cam 1500 de kilometri prin toată țara, ca să vadă și meșteșugul, dar și cultura locală, să mănânce, să vadă cum arată orașul. Am plecat din București, am fost în Constanța, în Iași – dar pe drum opream în diverse comunități -, apoi la Bistrița, Cluj, Sighișoara, Sibiu și iarăși București. Am dormit în aceste orașe, dar pe drum am vizitat diverse comunități foarte diferite: de fierari, de ceaunari, de rudari – cei care lucrează în lemn -, împletitori în răchită, împletitori în alun, căldărari – cei care lucrează în cupru. Au văzut toate tipurile acestea de meșteșuguri și de cultură, în același timp. Au plecat, au stat, au gândit, după care s-au întors și am început dezvoltarea de produse.

Discriminarea romilor, explicată

Exact la fel a fost și cu cea de-a doua echipă de designeri cu care am lucrat foarte mult și cu care am creat mare parte din produsele din magazin – o echipă de austrieci, un domn și o doamnă cu ceva mai multă experiență în zona aceasta de design mainstream. Unul dintre ei are un atelier propriu de modă și vinde în Viena, high-end fashion. Celălalt designer vine chiar din lumea aceasta – Rado Watches, Georg Jensen, Calvin Klein – și a fost acolo chiar și director de creație. Se numește Nadja Zerunian și face bijuterii pentru Meșteshukar ButiQ și pentru Swarovski. (râde) Inveștește la fel de mult timp în ambele. Bineînțeles că primește altfel de recompense din fiecare parte. De la noi, satisfacția a ceea ce realizează și, probabil, de la Swarovski, bani. (râde)

Matricea Românească: Cum s-a integrat cultura romă în cea românească și care consideri că este calitatea ei cea mai impresionantă?

Andrei Georgescu: Sunt anumite tipuri de meșteșuguri care pot fi atribuite în principal culturii Roma, dar care au fost preluate foarte mult și de cultura românească sau se regăsesc și în cultura românească. De exemplu, rudăria, lucrul cu lemnul – există foarte mulți lingurari tradiționali românești, care fac foarte multe linguri sculptate, spectaculoase. Ei au mai rămas. În schimb, mare parte dintre produsele cu utilitate ridicată, nu neapărat estetice, sunt făcute, totuși, de meșteșugarii romi. Eu cred că s-au integrat destul de bine și la multe dintre tipurile de meșteșug – de exemplu, la fierari: se întâmpla ca o familie de meșteșugari fierari să se stabilească într-un sat, într-o comună sau într-o comunitate mai mare, unde erau toate tipurile de etnii, de meșteșuguri și de meserii. Dar reușea să furnizeze anumite produse și servicii fix pentru locuitorii de acolo.

Aici sunt câteva tipuri de meșteșuguri care așa s-au dezvoltat, de-a lungul vremii – nu neapărat specifice romilor, cât în general. Aveai un om care era foarte bun în a face obiecte din fier, din argint sau din altceva și se ducea, de pildă, într-o comunitate de agricultori, care avea nevoie de aşa ceva. E mult mai simplu decât să meargă agricultorii să caute.

Am pornit fix pentru a combate rasismul. Centrul primei campanii de comunicare a Meşteshukar ButiQ a fost: «Cunoaște-i pe romi prin munca lor»

Într-una dintre comunitățile de cupru cu care lucrăm noi, tatăl meșteșugarului principal este prima generație din familie care s-a sedentarizat. Până la 30 și ceva de ani, a fost nomad. Poate să ne spună cu exactitate care era traseul pe care îl urma, pentru că era unul ciclic: în zona Transilvaniei, Sighișoara, Sibiu, Mediaș, Târnava. Ei mergeau și produceau obiecte din cupru sau tablă pe care le comercializau acolo, în satele respective. Eu cred că foarte mult din bucata aceasta de stereotip și rasism, și discriminare, care, din păcate, în momentul de față este foarte puternică în societatea românească, a apărut artificial, în momentul în care cineva a spus: „Vezi că acela e de vină că îți e ție rău”. Și s-a dus la țăranii români care, până atunci, toți aveau cazane de țuică de la căldărari și făceau schimburi, și li s-a spus dintr-o dată: „Nu e bine să cumperi de la ei, pentru că te fură”, când de fapt nu se întâmpla acest lucru.

Denis: Romii au fost aici dinaintea etnogenezei românești, în timpul Bizanțului. Nu există diferențe, ei s-au dezvoltat împreună. Nu există separaţie între cultura romă şi cea românească. Romii au fost aici din timpul Bizanțului și aici au rămas, s-au combinat culturile. Există și robia de 500 de ani, care a contribuit foarte mult și la meșteșug. Sunt legende care spun că, după robie, primii fierari au lucrat în propriile lanțuri. Romii, pe unde s-au stabilit, au absorbit anumite valori culturale ale populațiilor din anumite țări. În Spania au adoptat portul spaniol, în Turcia, la fel, au adoptat portul turcesc, religia. Nu știu dacă există vreo diferență. Noi suntem aici de 1000 de ani, cel puțin.

“Românii cumpără cel mai mult de la romi”

Matricea Românească: Din punctul acesta de vedere, conceptul vostru este un exemplu de toleranță? Sunt convins că aveți și români care cumpără produsele MBQ.

Andrei Georgescu: Categoric, majoritatea clienţilor sunt români.

Matricea Românească: Ce îi face pe români să cumpere obiecte produse de romi?

Andrei Georgescu: Obiectele acestea arată într-un fel, pentru că design-ul a fost creat în acest fel și s-a bazat pe niște elemente ale produselor tradiționale, dar și pe elemente de influență străină, pentru că designerii au venit cu viziunea lor. Reacțiile sunt diferite. Sunt foarte puțini oamenii care cumpără din considerente culturale. Eu chiar cred că ei cumpără produsele pentru că le plac estetic și pentru că și le imaginează la ei în casă. Sau cumpără bijuteriile pentru că le place cum arată pe ei. Și hainele, la fel.

Matricea Românească: Cât la sută știu și povestea din spate?

Andrei Georgescu: Toți află povestea în timp ce cumpără. Nu cred că e nimeni care pleacă de aici fără să știe ce a cumpărat. Dar mai mult de jumătate intră în magazin fără să știe ce vor găsi aici.

Matricea Românească: Ce reacții observați când le spuneți toată povestea?

Andrei Georgescu: Cu siguranță, majoritatea oamenilor sunt cumva impresionați, pentru că, în momentul în care intră, nu știu ce văd aici. Cred că 80% dintre persoanele care vin în magazin, au pur și simplu reacția aceasta: „Uau! Ce frumos arată totul!”. După aceea, mai ales de la hainele înflorate, încep ei să-și dea seama că trebuie să fie ceva diferit aici, apoi încep să afle puțin despre cultură.

"Epoleții sunt unul dintre obiectele care s-au vândut cel mai bine. Vor fi purtați de către cântăreața Andra", spune Andrei Georgescu

„Epoleții sunt unul dintre obiectele care s-au vândut cel mai bine. Vor fi purtați de către cântăreața Andra”, spune Andrei Georgescu

Matricea Românească: Au fost vreodată reacții precum: „Vreau să îl cunosc pe meșterul care a inspirat lucrul acesta”?

Andrei Georgescu: Da. Mai ales că avem și niște vederi aici, unele cu fotografii cu meșteșugarii. Sunt oameni care sunt foarte interesaţi, care vor să afle mai mult. În plus, noi nu am venit şi am spus: „Noi lucrăm cu cultura romă, dar nu știm nimic de stereotipuri și de rasism, de toate acestea”. Nu. Am pornit fix pentru a combate rasismul. Acesta era conceptul principal și centrul primei campanii de comunicare a fost: „Cunoaște-i pe romi prin munca lor”.

Toți italienii ignorau românii care arătau ca ei. Dacă însă erau unii mai săraci, pe aceia îi vedeau imediat. «De unde sunt?», se întreba. «Sunt români.» «Aşa, deci românii sunt săraci!» La fel e și cu romii în societatea românească

Matricea Românească: Asta mai demontează din stereotipuri.

Andrei Georgescu: Exact, pentru că am pornit atunci de la o analiză: „Care sunt cele mai mari stereotipuri despre cultura romă?”. Analiza a fost realizată sub coordonarea a doi antropologi romi. Am făcut și eu parte din echipa aceea. Sterotipul numărul 1 este că romii nu vor să muncească. Aceasta este o chestiune pe care oamenii o aud la televizor, care li se bagă în cap, că romii sunt asistați sociali. La fel ca și cu românii care primesc ajutoare: „Nu, domnule, lasă că știu eu, că sunt bețivi, nu vor să muncească”. Dar nimeni nu merge mai departe să întrebe: „De ce nu ar vrea să muncească?”.

Matricea Românească: Contextul influențează și comportamentul.

Andrei Georgescu: Exact. Eu dacă aș fi în contextul acela, ce aş face? Dacă principalul stereotip – din ceea ce am întrebat noi, pentru că am făcut tot felul de mici studii – e acesta, cum putem să luptăm împotriva lui? Degeaba faci campanii și zici: „Nu, nu e adevărat. Ei muncesc”.

Eu vorbesc acum dintr-o perspectivă foarte personală, pentru că lucrez în angrenajul acesta de circa șase ani. Evident că am o grămadă de prieteni, cunoscuți care, la fel, îmi vorbesc mie: „Lasă că știu eu, că ăia nu vor să muncească!”. „Cine nu voia să muncească? De unde știi tu?”. „Am văzut eu, am citit!”

Să îți spun o chestiune interesantă pe care mi-a spus-o Ciprian Necula, cel de care îți spuneam, la început, că a avut ideea. Zice: „Românii, dacă îi întrebi, majoritatea au avut un prieten țigan, care era OK. Dar toți ceilalți ţigani sunt nașpa”. E absurd, când îți dai seama de paradoxul acestei declarații, care este repetată întruna! Oamenii au tendința de a ignora persoanele similare, apropo de rasism și xenofobie. Vezi ce se întâmplă în Marea Britanie sau în Italia cu românii. Toți italienii ignorau toţi românii care arătau ca ei. Fiindcă, estetic, arătăm ca ei. Dacă însă erau unii care arătau diferit, adică erau săraci, pe aceia îi vedeau imediat. „De unde sunt?”, se întreba. „Sunt români.” „Aşa, deci românii sunt săraci!” La fel e și cu romii în societatea românească, sau cu alte minorități. Pe cei care sunt îmbrăcați la fel ca mine, care merg la serviciu, care fac nu știu ce, care sunt majoritatea, pe aceia nici nu îi văd, pentru că nu mă interesează. Nu mă interesează cine stă lângă mine în metrou. Remarc doar ce e diferit de mine.

Denis, un rom care crede în inseparabilitatea celor două culturi, romă și românească

Denis, un rom care crede în inseparabilitatea celor două culturi, romă și românească

Matricea Românească: Romii, din punct de vedere al cetățeniei, se simt români?

Andrei Georgescu: Eu nu am întâlnit pe nimeni, dintre meşterii cu care lucrăm, care să spună: „Eu nu sunt român”.

Denis: Depinde și de categoria socială. Cu cât ești mai dezumanizat, cu atât îți pierzi și interesul cetățeniei. Sunt chestiuni înrădăcinate, și se transferă și la romi. Romii fără români nu există, și românii fără romi nu există. Până la urmă, romii sunt o minoritate, ei se pretează după majoritate. Romii, în Turcia, sunt diferiți, au alte valori. Contează mediul.

Se pregăteşte primul Muzeu al Culturii Rome din România

Matricea Românească: Conceptul vostru, Meșteshukar, demonstrează că romii și românii pot să conlucreze foarte bine.

Andrei Georgescu: Sigur că toată lumea poate să conlucreze foarte bine. Nu există nici un fel de bariere, decât de ordin mintal. Este absurd că primele reacții pozitive, din punct de vedere al colaborării, au venit din exterior. E chestiunea aceea: nu cumperi lucru românesc, pentru că e prost. Dar dacă îl cumpără străinii, dintr-o dată devine foarte valoros. Dacă îl apreciază germanii, înseamnă că e bun! Exact așa s-a făcut și la noi. În momentul în care au venit designeri din Suedia și din Austria, și au făcut ei obiecte cu noi, am intrat pentru prima oară în Romanian Design Week. Evident că este foarte interesant să fie niște designeri suedezi cu produse făcute în România și cu concept românesc.

Eu nu am întâlnit pe nimeni, dintre meşterii cu care lucrăm, care să spună: «Eu nu sunt român»

După care, am fost la Viena Design Week și la Stockholm Design Week, tot pentru că am avut colaborările acestea. Anul acesta, pentru prima oară am fost parte din Romanian Design Week, ca Meșteshukar ButiQ și atât. Noi, ca brand, în sfârșit am intrat în zona recunoscută de obiecte de design în societatea românească, pentru că am avut deja niște colaborări. Gândirea este: „Dacă te-au invitat la Stockholm Design Week și la Viena Design Week, e normal, e în regulă să fii și pe piața din România”.

Lucrurile nu sunt făcute din considerente de discriminare, nu vreau să insinuez asta, ci e o chestiune inconștientă, care nu ține neapărat de romi, cât de lucrurile pe care noi le avem, de tradițiile noastre – pe unele tindem să le exagerăm la culme, dar pe altele tindem să le ignorăm complet. Eu cred că noi, ca români, suntem foarte mândri de niște elemente tradiționale, folclorice și de rădăcini, dar ignorăm lucrurile bune care se întâmplă azi. Acesta este sentimentul pe care-l am. Poate că și cu ia e la fel. Sunt o grămadă de mici ateliere care fac modă românească, ce produc aici, care sunt ignorate complet: „Mai bine cumpăr de la H&M.” În momentul în care au început cu ia, dintr-o dată, sunt salvatorii…

Un exemplu foarte bun mi se pare Pegas, care nu sunt niște biciclete senzaționale. Pegasurile vechi erau niște biciclete foarte proaste, dar nimeni nu mai ține minte asta. Și eu am învățat să merg tot pe Pegas, era foarte incomodă, dar a rămas simbolul acesta. Acum, dintr-o dată, este super interesant. Sunt totuşi şi alţi producători de biciclete din România, care poate nu au factorul sentimental, dar fac biciclete mai bune. De ce ar fi mai proaste decât cele care au brand?

E chestiunea aceea: nu cumperi lucru românesc, pentru că e prost. Dar dacă îl cumpără străinii, dintr-o dată devine foarte valoros. Dacă îl apreciază germanii, înseamnă că e bun! Exact așa s-a făcut și la noi

Matricea Românească: Îmi vorbeai despre proiectele Asociaţiei Romano Butiq. Ce pregătiţi în viitor?

Andrei Georgescu: Această asociație se ocupă cu mult mai multe proiecte – au și proiecte educative, antidiscriminare, în mai multe comunități din România, inclusiv în Bucureşti, în comunitatea Giuleşti-Sârbi. Meșteshukar e un fel de divizie, departament. Este unul dintre obiectele din corul organizației.

De-a lungul vremii, asociația a încercat să ajute mai multe mici afaceri sociale să pornească la drum. De exemplu, o croitorie care ne face nouă acum hainele. Mai e un atelier de rudărie, care ne produce obiectele din lemn. Este un restaurant cu specific romani, care funcționează în comunitatea Giulești – Sârbi. În interiorul restaurantului i-am luat alături de noi pe «Restaurant pe întuneric», făcut de persoane nevăzătoare, care oferă experiența aceasta, de a mânca pe întuneric beznă. Acum se construiește în incinta restaurantului.

Ideea pe termen lung este să dezvoltăm primul Muzeu al Culturii Rome din România. Există deja conceptul, avem clădirea, au avut loc în ea mai multe expoziții punctuale, inclusiv cu obiecte de la MBQ, însă va mai dura până se va permanentiza.

Colecția de bijuterii Meșteshukar ButiQ

Fiecare comunitate are propriile valori culturale și norme sociale, pe care le împărtășesc toți membrii săi, iar într-o comunitate tradițională, când se vorbește despre valorile acesteia, sunt puse în balanță două aspecte importante, care o definesc ca fiind dinamică, chiar dacă uneori schimbările sunt mai puțin perceptibile: pe de o parte continuitatea și transmiterea tradiției locale, care include valori și norme specifice, iar pe de altă parte, continua adaptare la noi valori, integrate și adaptate în permanență.

În rândurile care urmează, doresc să vă vorbesc despre schimbare, pentru că este o dominantă a culturilor tradiționale. Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai degrabă progresiste, dornice să adopte schimbările. Evident, totul în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale.

Alături de modificările tradiției care apar din interiorul comunității, o influență importantă o au și cele care apar din exteriorul ei, cum ar fi schimbările politice. De cele mai multe ori, acestea determină schimbări neacceptate de comunitate, la care se formează o rezistență, care, însă, la un moment dat, cedează. Acesta a fost pentru numeroase comunități momentul când în România postbelică s-a instaurat regimul comunist. Impunerea colectivizării și punerea, forțată, a terenurilor deținute de către țărani în comun în cadrul C.A.P.-urilor, ori a fermelor de stat a determinat nu doar schimbări sociale și de proprietate, la care oamenii s-au opus, uneori fiind sancționați prin privarea de libertate, ci a însemnat și dezagregarea comunității rurale în sine, desființarea și abandonarea unor valori care le erau proprii și care contribuiau la consolidarea coeziunii sociale a grupului.

Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai progresiste, dornice să adopte schimbările. Totul, în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale

Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului general descris mai sus, voi da exemplul unui obicei care se numește generic „Plugarul” și care, așa cum a fost studiat el în perioada interbelică de către Traian Gherman, un etnograf transilvănean, avea o răspândire destul de mare în Ardeal și Maramureș.

Cel mai harnic om din sat era sărbătorit de comunitate

Obiceiul presupune sărbătorirea în fiecare an, de Sfântul Gheorghe, sau a doua zi de Paști, a celui mai harnic om din sat, cel care a ieșit primul la arat. În logica mentalității tradiționale, acest om era cel dintâi care a perturbat liniștea naturii, după anotimpul rece, când câmpurile sunt în repaus, astfel că se considera că bunăstarea comunității ar putea fi în pericol, dacă nu s-ar performa obiceiul, menit să îmbuneze forțele supranaturale.

Numirea, în fața bisericii, a fiecărui participant la obicei cu o funcție aparte

Numirea, în fața bisericii, a fiecărui participant la obicei cu o funcție aparte

Obiceiul presupune mai multe etape simbolice, cum ar fi anunțarea publică a sărbătoritului și a feciorilor care participă activ la obicei, ascunderea sărbătoritului, ori a unui bănuț, pe care feciorii trebuie să îl găsească, altfel fiind sancționați prin plata muzicanților și a băuturii ce urmează a fi consumată după ce se încheie obiceiul, ducerea sărbătoritului pe plug, ori pe grapă, până la râu, unde este udat și, mai apoi, sunt udați feciorii, iar uneori și oamenii care stau pe margine.

Port local revigorat în urma reluării obiceiului

Port local revigorat în urma reluării obiceiului

Joc bărbătesc în apropierea bisericii, după investirea fiecărui participant activ cu o funcție și după consacrarea sărbătoritului

Joc bărbătesc în apropierea bisericii, după investirea fiecărui participant activ cu o funcție și după consacrarea sărbătoritului

În drum spre casa celui sărbătorit

În drum spre casa celui sărbătorit

În momentul udării la râu a plugarului se rostesc urări, ce sunt menite să asigure rodnicia pământului și recolte bogate. Aceasta, pentru că, așa cum se crede în societățile tradiționale, acțiunile omului influențează în mod direct prosperitatea comunității. După acest moment important, începea o petrecere sătească, la care, în unele localități, se pedepseau cei care au încălcat regulile postului mare, prin „bricelare”, adică lovirea în talpă cu un lemn, denumit „mai”.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul: pământul nu mai era în proprietatea lor, astfel că nu ei decideau, de cele mai multe ori, ce anume se cultivă; de asemenea, terenurile erau arate cu tractorul pentru că oamenii nu mai aveau animale ori unelte cu care să poată ara singuri terenul, acestea fiind confiscate de către autorități. Așadar, în multe localități unde avea loc obiceiul Plugarului, cu denumirile locale („Udătoriul”, „Tânjaua”, „Cu căruțul”, „Crai nou”, „Pogănici” etc.), acesta a fost abandonat și a intrat în memoria pasivă a oamenilor.

Renunţarea la obicei, asociată interzicerii bisericii greco-catolice

În zona Chioarului, județul Maramureș, în satul Șurdești, obiceiul se numește „Udătoriul”, iar renunțarea la obicei este asociată și interzicerii din acea perioadă a bisericii greco-catolice, cu atât mai mult cu cât o bună parte din cutumă se derula la vechea biserică de lemn din sat, în prezent monument UNESCO. Multă vreme nu a mai fost ținut, chiar dacă în Șurdești colectivizarea a avut o formă specială: pământurile au rămas în proprietatea oamenilor, care trebuiau să dea statului o cotă din tot ceea ce produceau ei. O influență importantă în pierderea obiceiului a avut și confiscarea, de către autorități, a utilajelor țărănești (pluguri, grape), dar și a cailor, animalele folosite pentru muncile câmpului. Astfel, obiceiul nu a mai fost performat pentru foarte mult timp.

În 1967, un cercetător din București de la Institutul de Folclor al Academiei Române, Eugenia Cernea, în timpul unei documentări de teren, a înregistrat într-o localitate din Maramureș un cântec ritualic ce se cânta în momentul în care plugarul sărbătorit era udat la râu, un cântec în care se ura recoltă bogată și un rod bun câmpurilor. Intrigată de acest cântec, etnologul a continuat cercetările și a înregistrat, chiar în satul Șurdești, foarte multe descrieri ale obiceiului, așa cum era el performat înainte să dispară în anii 1950.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul sărbătoririi „Plugarului” a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul

Eugenia Cernea publică în anul următor și un articol despre obiceiul din Șurdești. Astfel, interesul cercetătorilor devine și mai intens, iar conducerea institutului decide să se realizeze o filmare cu o reconstituire a obiceiului, astfel că în 1969, pentru prima dată după mulți ani, obiceiul este performat din nou, pentru a fi filmat de o echipă a Institutului de Folclor. După acest moment, însă, obiceiul intră din nou în uitare, până în 1990, după Revoluția decembristă, când regimul comunist este înlăturat de la putere.

Un obicei reînviat după 26 de ani

În anul 1995, la inițiativa unor localnici, care au cerut și sprijinul autorităților județene, prin implicarea, timp de mai mulți ani, a Centrului Creației Populare (județul Maramureș), obiceiul a fost performat pentru prima dată după 26 de ani. Pentru că de data aceasta performerii obiceiului au trebuit să învețe obiceiul, s-a apelat la memoria celor care îl performaseră pentru reconstituirea din 1969, dar și la memoria bătrânilor, care își aduceau aminte cum se derula obiceiul înainte de a fi abandonat. De atunci, în fiecare an, prin implicarea activă a comunității, dar și a autorităților locale (primăria Șișești), se ține obiceiul „Udătoriul”. O vreme s-a numit „Festivalul Udătoriul”, probabil după modelul festivalurilor locale moștenite din perioada comunistă, dar în timp s-a renunțat la denumirea pompoasă. În 2003 apare pentru prima dată scena, pe care se urcă, la finalul obiceiului, nu doar localnicii pentru pedepsirea cu „maiul” a celor care au încălcat interdicțiile din post, dar și grupurile locale de copii și tineri care s-au format între timp, precum și grupurile folclorice invitate din alte localități, uneori, chiar din alte țări.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare. Pe an ce trece, în cadrul obiceiului se implică tot mai mulți localnici, iar pentru tineri a însemnat, în mare măsură, o bună ocazie de a se afirma ca grup social distinct.

Un fenomen foarte interesant rezultat în urma reluării obiceiului este faptul că acesta a favorizat și revigorarea costumului tradițional local, abandonat în mare parte în anii 1980. La început, în primii ani după 1995, cei care participau activ la obicei împrumutau costumele specifice zonei Chioar de la Centrul Creației Populare din Baia Mare, reședința de județ. Dar din 2003, când sărbătoritul din acel an a decis că dorește să își facă propriul său costum popular, fără să mai fie nevoit să împrumute și în anii care urmează, au început tot mai mulți săteni să îi preia exemplul. Două femei, pricepute în a croi și a coase au început să primească tot mai multe comenzi pentru a pregăti costume tradiționale; totodată, multe dintre femei și-au adus aminte cum făceau, mai de demult costumele, așa că s-au apucat să le facă din nou.

Pregătire pentru căutarea bănuțului ascuns de sărbătorit

Pregătire pentru căutarea bănuțului ascuns de sărbătorit

Udătoriul, sărbătoritul așezat pe plug pentru a fi dus la râu

Udătoriul, sărbătoritul așezat pe plug pentru a fi dus la râu

Udarea sărbătoritului la râu, pentru ca anul să fie rodnic

Udarea sărbătoritului la râu, pentru ca anul să fie rodnic

Costumul tradiţional local, revigorat la rândul său

În câțiva ani, din ce în ce mai mulți săteni se îmbracă în straie de sărbătoare cu ocazia obiceiului, urmând ca, mai apoi, să îmbrace portul local nu doar de Udători, ci și în alte zile de sărbătoare. Dintr-o dată, prin reluarea obiceiului, a fost resemantizat și portul local și a fost încărcat cu semnificații. Șurdeștenii au reintegrat și acest element de cultură materială în specificul local, adică în ceea ce îi face diferiți pe ceilalți.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare

Astfel, obiceiurile contribuie activ la întărirea spiritului comunității locale. Iar obiceiul „Udătoriul” este un bun exemplu în acest sens: cu o dinamică aparte, fiind abandonat – din cauze externe – de comunitate, și intrând în memoria pasivă a localnicilor, a găsit suficientă motivație și forță pentru a fi reluat. Marele câștig nu este, însă, doar continuarea, sub o formă modificată și adaptată valorilor contemporane, mult mai permisive schimbărilor, ci și faptul că a devenit emblematic pentru comunitate, singura care a reușit performanța de a relua obiceiul, atât de puternic înrădăcinat în identitatea locală.

Joc în perechi la râu, după udarea sărbătoritului

Joc în perechi la râu, după udarea sărbătoritului

Joc pe scenă

Joc pe scenă

Cu siguranță sunt multe alte exemple care pot fi date, ceea ce trebuie să reținem este faptul că noi, ca ființe sociale, aparținem unei comunități. Cu cât este mai închegată și cu cât valorile la care aderă sunt mai bine afirmate și valorizate de către membrii săi, cu atât o comunitate este mai viabilă și mai puternică.

Istorie milenară, glorie şi decădere. Teodor Burnar investighează care este starea de spirit a “celeilalte Capitale”, Alba Iulia, cu doi ani şi jumătate înainte de Centenarul Marii Uniri.

Dacă este indubitabil că “de la Râm ne tragem”, la fel de adevărat este că orice român, indiferent de locul de baştină, are rădăcini la Alba Iulia. Două momente majore – separate de trei secole frământate – au punctat şi ne-au redefinit istoria, intrând în legendă: 1600 şi 1918. Prima a fost o unire efemeră, şi întrucâtva conjuncturală, spun istoricii, însă asta nu-i ştirbeşte din potenţialul de fascinaţie. A doua “este unica decizie de formare a unui stat naţional, sau de completare a unui stat naţional, luată la 1918, care mai este valabilă. Toate celelalte au dispărut, într-un fel sau altul. Fie şi paşnic. Aceasta este singura care a rămas. Ceea înseamnă că este singura care a fost corectă”, afirmă istoricul Ana Dumitran, de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia. Argumentul încrezător al longevităţii e urmat de o întrebare pe cât de retorică, pe atât de amară: “Şi, nu ştii să profiţi? Ţie ţi-e ruşine să vii să spui că eşti român? Ţi-e ruşine cu 1918?”.

Aproape 100 de ani mai târziu, România, după toate aparenţele, nu ştie să profite frumos, a se citi să îşi onoreze oraşul care i-a făurit identitatea.

Alba Iulia noaptea

Iminenţa Centenarului, cu toată încărcătura simbolică şi cu mărturia de coeziune şi de solidaritate naţională pe care ar trebui să le genereze, nu reuşeşte să constituie catalizatorul pe care l-a reprezentat actul din 1918.

Într-un moment în care românii sunt invitaţi să îşi canalizeze “Brâncuşiul interior” pentru a ajuta la achiziţia – improbabilă, după toate estimările – a “Cuminţeniei Pământului”, în Sala Unirii plouă, iar 80% dintre exponatele Muzeului «odihnesc» pe mobilier decrepit, vechi din 1968, atunci când Ceauşescu a inaugurat instituţia de cultură cu prilejul semicentenarului.

Muzeul Naţional al Unirii de la Alba Iulia a rămas aproape neschimbat de circa jumătate de secol

Muzeul Naţional al Unirii de la Alba Iulia a rămas aproape neschimbat de circa jumătate de secol Foto: Mihai Vladu

Mihai Viteazul, artizanul Unirii de la 1600

În consecinţă, la Alba speranţele pentru 2018 sunt reduse, dacă nu nule, iar resemnarea – regină.

“De aproape doi ani, ni se tot spune că va trebui să ne strângem șandramaua și să facem loc restauratorilor. Nu se mai întâmplă. Dacă nu s-a întâmplat până acum, nu văd cum două «hardughii», cum sunt Muzeul și Sala Unirii, să fie restaurate într-un timp atât de scurt, altfel decât prost. Şi cu un impact asupra populației probabil mai mic, decât a avut întemeierea Muzeului la 50 de ani de la Unire, de către Ceauşescu.

Nu ştii să profiţi de Unire? Ţie ţi-e ruşine să vii să spui că eşti român? Ţi-e ruşine cu 1918?

La momentul respectiv, Muzeul din Alba Iulia a fost cel mai important muzeu din România. Or, acum nu va mai fi. Nu există nici un interes. Într-o vreme chiar ni s-a spus foarte clar: «Faceţi, dacă aveţi bani, voi!».

1918, un ideal tot mai distant

1918, un ideal tot mai distant

Acum, degeaba înființezi comisii şi comitete, dacă nu sunt fonduri. Ce o să îţi spună, cu ce o să te ajute? Cu nimic, doar te încurcă. Este mai mult de jumătate de an de când Ministerul ne poartă cu tot felul de nimicuri, pentru aprobarea intervenţiei de restaurare la Sala Unirii. Ne plouă în Sala Unirii! Deci nu mai trebuia să aşteptăm 2018 ca să facem renovarea. Şi nu putem să schimbăm o ţiglă fiindcă este «monument A» [monument de importanţă naţională, n.r.], şi ne trebuie aprobarea lor. Aprobarea lor, pentru ce? Pentru ce nu mai rămâne? Pentru noi era o şansă. Şi, dacă asta nu e o şansă, alta nu mai este”, se lamentează cercetătorul. “Sunt foarte dezamăgită. Suntem un stat aşa de tânăr, până la urmă! Care cu asta [cu sărbătoarea Unirii, n.r.] am fi putut să «ieşim» puţin în lume…”

Sala Unirii: turiştii vin, fotografiază şi pleacă, în general fără întrebări

Sala Unirii: turiştii vin, fotografiază şi pleacă, în general fără întrebări

Modele de valorificare a patrimoniului istoric nu trebuie căutate peste oceane. Ele există şi în regiune, acolo unde “Macedonia, o ţară care nu are nici măcar un nume recunoscut, ştie să îşi promoveze monumentele şi identitatea istorică. Macedonenii sunt obsedaţi de istorie, într-un mod pozitiv. Nu toate atitudinile trebuie neapărat imitate, însă cele bune ar putea fi”. Şi trecutul serveşte de exemplu: la origini, muzeele româneşti s-au născut în vasta lor majoritate din iniţiative particulare.

“Era elita, pentru că apartenența la aceste forme de manifestare culturală era taxabilă și îți creștea orgoliul în fața celorlalți în funcție de cât de mult plăteai. Era și aceasta o formă de emulație a celor care aveau bani. Susţinătorii erau în primul rând negustori, nobili, dar și populație orășenească ce avea un anumit statut material și care au înființat muzee, au plătit muzeografii, au sprijinit săpăturile arheologice și îmbogățirea colecțiilor. Practic, au făcut tot ceea ce astăzi statul ar trebui să facă și nu face.”

Un New York al Imperiului Roman

Alba Iulia, sau Alba Carolina, aşa cum le place cunoscătorilor să o alinte – referire la fortăreaţa medievală aflată azi în stare exemplară graţie renovării cu fonduri europene – respiră într-adevăr istorie prin toţi porii, o istorie care merge înapoi până în epoca războaielor daco-romane.

Aici a fost unicul loc din Provincia Romană Dacia în care a fost cantonată o legiune integrală, Legiunea a XIII-a Gemina, şi tot aici şi-a avut reşedinţa guvernatorul provinciei Dacia, potrivit descoperirilor arheologice, ceea ce probează importanţa aşezării în epocă.

Latinitatea românilor este onorată la Alba Iulia

“Lumea se schimbă în mod absolut fundamental după ce vin romanii. Ceea ce a fost Roma în altă parte a Imperiului, a fost şi aici. A fost Apulum, în primul rând. Făcând o comparaţie cu lumea de astăzi, Apulum a fost un fel de New York. A avut o populaţie de 200.000 de locuitori, în condiţiile în care Roma avea 1 milion. Este incredibil”, subliniază Dumitran, confirmată de vasta necropolă dezgropată de arheologi.

Originile romane ale Albei Iulia şi ale românilor sunt sărbătorite în oraş

Originile romane ale Albei Iulia şi ale românilor sunt sărbătorite în oraş

Discuţia se opreşte în faţa unei reprezentări a lupoaicei hrănindu-i pe Romulus şi pe Remus, descoperite la Apulum (foto jos), o mărturie peste milenii a statutului remarcabil de care s-a bucurat aşezarea în configuraţia geopolitică a Imperiului.

“Poate ştiţi legenda întemeierii Romei, care îi conține pe ambii copilași. Este un fel de «Miorița» a lui Vasile Alecsandri. Lumea a început s-o cunoască astfel de la Titus Livius, care a scris «Ab urbe condita». Dar, până atunci, erau și alte variante. […] Așa că este cu atât mai special şi mai spectaculos că aici, la capătul lumii romane, povestea este spusă astfel, în mod oficial. Este ca și cum ar fi rostit în fiecare zi imnul. Evident, imn nu era, dar povestea, reprezentarea aceasta era, de fapt, imnul și stema.

Descoperirea rară a motivului lupoaicei alăptându-i pe Romulus şi pe Remus pune Apulum pe harta metropolelor din Imperiul Roman, potrivit istoricilor

Descoperirea rară a motivului lupoaicei alăptându-i pe Romulus şi pe Remus pune Apulum pe harta metropolelor din Imperiul Roman, potrivit istoricilor

În toată lumea romană de atunci, deci pe trei continente, reprezentările în care apare motivul lupoaicei împreună cu cei doi copii nu ajung la 10. Or, una e aici. E de neînțeles. Şi cred că lămureşte foarte bine impactul acesta incredibil al civilizaţiei şi al limbii latine. Şi al importanţei locului.”

Vorbirea latină a ţinut loc de creştinare

Dacă romanizarea a fost “singura şansă a Daciei de a evolua, cu sau fără stăpânire romană”, a doua şansă istorică pentru romanitatea românilor a reprezentat-o creştinarea, crede istoricul consultat de Matricea Românească.

“Nu ştim cum s-a întâmplat creştinarea românilor. Suntem singurul popor creştin, în afară de greci, care nu are o dată a creștinării. Ceea ce este incredibil, nefiresc. Toţi s-au creştinat la o dată foarte precisă. Pe noi nu ne-a creștinat nimeni. Că ne-o fi creştinat cineva dintre şefii barbari, care atunci erau aici, şi s-a subînţeles, posibil. Dar nici măcar pentru asta nu avem dovezi.

Suntem singurul popor creştin, în afară de greci, care nu are o dată a creștinării

Eu bănuiesc – şi asta este dovedit oricum la nivelul altor provincii – că atunci când migratorii au intrat în contact cu noi după Edictul de toleranță al lui Constantin, percepția Imperiului la nivel spiritual și religios a fost că toți vorbitorii de latină sunt creștini. Şi vorbirea latină a populației locale a putut întări convingerea, şi a lor și a noastră. Vorbirea latină, deci, a ținut loc de creștinare, cel puțin la nivelul percepției. Poate că aceasta ne-a salvat.”

Toleranţă românească, marca Transilvania: “Catolicismul este altceva, dar totuşi nu îl înjurăm”

Că religia creştină ocupă un loc proeminent în structura, morală dar şi fizică, a Albei Carolina, este vizibil cu ochiul liber. În centrul cetăţii, la o aruncătură de băţ de vetustul Muzeu al Unirii, tronează – fiecare cu propria-i eleganţă – două bijuterii arhitectonice, diametral opuse prin istorie şi destinaţie, însă complementare şi simbolice pentru reputaţia Albei de “Capitală a Unirilor” (sic! – “există mai multe uniri la Alba Iulia”, opinează Dumitran) şi de “leagăn al culturilor” (românii şi maghiarii coabitează aici de circa un mileniu).

Una, Catedrala Romano-Catolică, este cea mai veche construcţie din România încă în uz (ridicată la 1291), şi înglobează toate stilurile utilizate între secolele X şi XVIII, la loc de cinste fiind romanicul (în mod notabil, Catedrala a fost martora intrării triumfale a lui Mihai Viteazul în Alba, la 1599).

Catedrala Romano-Catolică din Alba Iulia, o Notre Dame a României

Catedrala Romano-Catolică din Alba Iulia, o Notre Dame a României

A doua, de tip brâncovenesc, a fost ridicată în timp-record (după Conferinţa de Pace de la Paris din 1921, până în 1922), pentru a găzdui încoronarea regilor României, de atunci şi până la finele veacurilor. În cele din urmă, doar Ferdinand şi Maria au avut acest privilegiu, pe locul unde, până mai ieri, stătuse închisoarea oraşului.

Catedrala Reîntregirii, simbol peste timp al unităţii românilor

Catedrala Reîntregirii, simbol peste timp al unităţii românilor

Alba Iulia a fost privită ca un simbol ce putea să servească ideea de unire, de stat naţional unitar, pornind de la faptul că Mihai Viteazul a fost primul domn român de aici

“Catedrala romano-catolică este prima mostră de stil renascentist din România. Or, ea arată aproape ca și goticul – pe dinăuntru este gotică aproape 100%. Cel care a făcut comanda pentru capelă, un om cu mare capacitate culturală și cu mare influență aici, și-a adus meșterii din Italia. Deci a avut cu ce, pentru că aparținea unei familii nobiliare foarte importante. Și totuși, mai mult nu s-a putut. Poate că nici gustul nu era încă format pentru așa ceva.

În orice caz, după Reformă, stilul renascentist a fost cu totul și cu totul dezavuat în Transilvania, pentru că stilul romano-catolicilor era unul apologetic, și noi am trecut de la gotic, direct la baroc, pe care austriecii l-au adus cu ei”, explică cercetătorul.

Pe dinăuntru, Catedrala Romano-Catolică oferă o remarcabilă ilustrare a stilului gotic

Pe dinăuntru, Catedrala Romano-Catolică oferă o remarcabilă ilustrare a stilului gotic

În ce fel a funcţionat la Alba unirea spirituală, care a precedat-o pe cea politică? Dumitran crede că, în acest caz, cuvântul de ordine a fost «toleranţă» faţă de religia culturii care a dominat Evul Mediu în regiune, cea maghiară: “Unirile de la Florența și, mai înainte, de la Lyon de reconstituire a unității creștine au funcţionat, în Transilvania au fost reale. Iar drepturile românilor și faptul că ei s-au putut manifesta ca români – și realmente au făcut-o – au venit prin această acceptare a catolicismului ca «altceva, dar totuși nu îl înjurăm». Aceasta era atitudinea și de o parte, și de alta. Având nevoie de ai noștri, regalitatea maghiară catolică, pe acest compromis al unirii, care de fapt nu însemna nimic, a putut să ofere drepturi, şi ai noștri au putut să progreseze, pentru că se declarau uniți. În realitate, erau ortodocși, şi asta au fost, așa s-au comportat, și bisericile în care ei s-au dus la slujbe au fost ortodoxe şi aşa au rămas.

Când te duci în Lugoj şi vezi că fosta catedrală ortodoxă este de un baroc flagrant, şi vezi înăuntru inscripţia care spune cine a făcut-o, rămâi şocat. Lor nu le-a fost jenă să facă ceva ce, vezi Doamne, nu era în spiritul ortodoxiei. Nici vorbă! Era în spiritul că «dacă facem aşa, căpătăm drepturi»”.

În alte domenii, românii din Transilvania nu puteau face concesii. Şi atunci, lăsau din singurul lucru care nu le vindea sufletul. Ce conta în care direcţie mergea nu ştiu care volută a acoperişului bisericii? Lucrurile acestea au pavat calea spre drepturile politice

123 de ani de la Memorandum, lucrurile pe care le discutăm într-o după-amiază călduroasă în imensul muzeu care este Alba par o filosofie de cafenea. Ceea ce ridică, natural, întrebarea: pentru cine mai este importantă, azi, “Cealaltă Capitală”?

În afara istoricilor, turiştii manifestă poate cea mai mare fascinaţie pentru Alba – una, cu mici excepţii, superficială sau motivată de genetică. “Turismul este primul motor, pentru că avem noroc cu Cetatea. Cred că la Alba asta fascinează, fortăreaţa. Sunt mulţi străini, germani în general, care îşi au originile aici şi rude printre saşii din zonă. Sunt foarte entuziasmaţi de ce văd la noi”, ne spune Cristina, 26 de ani, din Arieşeni, mutată în Oraşul Unirii de un an.

Schimbarea gărzii, la Alba Carolina

Schimbarea gărzii, la Alba Carolina

“Toate etniile Transilvaniei îşi găsesc aici şi identitatea şi file foarte importante din istoria lor”, completează Dumitran. Însă atitudinile contrastează flagrant: dacă maghiarii fac, anual, un pelerinaj la mormântul lui Iancu de Hunedoara (cel mai mare rege al Ungariei, de origine română), iar cele trei monumente funerare din Catedrala Romano-Catolică ale membrilor familiei sale nu mai prididesc de coroane (cu inscripții, evident, în maghiară), românii se complac în somnolenţă şi apatie. Câţiva, mai “activi”, fotografiază curioşi Sala Unirii (cu două galerii murale, una a scriitorilor şi alta a domnitorilor, jenante), fără a pune întrebări, apoi pleacă.

Mormântul lui Iancu de Hunedoara este în permanenţă acoperit cu coroane, purtând culorile drapelului Ungariei

Mormântul lui Iancu de Hunedoara este în permanenţă acoperit cu coroane, purtând culorile drapelului Ungariei

“Noi ne revoltăm, dar nu mergem niciodată cu coroane. Pentru noi nu intră în gesturile cotidiene. Iancu a fost romano-catolic născut, fiul unui român şi al unei unguroaice. În 6 august este ziua victoriei sale de la Belgrad din 1456 contra otomanilor [care cuceriseră Constantinopolul trei ani mai devreme, n.r.] și în jurul acestei zile se face un pelerinaj la mormântul lui de către grupurile de turiști maghiari.

În orice caz, important pentru Alba Iulia şi pentru ce ar putea să însemne acest loc de pelerinaj inclusiv pentru români este faptul că, din 22 iulie, în fiecare zi în toate bisericile romano-catolice din lume se trag clopotele în amintirea acestei victorii. Papa a considerat că a fost o minune acea victorie. În nici un caz o armată de amărâţi şi troglodiţi din Europa, care numai aşa se puteau mântui, nu putea câştiga în faţa unei asemenea forţe.”

De la Unire, la selfie

Dacă Europa îi e recunoscătoare unui – pe jumătate – român, “atlet al lui Hristos”, fiindcă a oprit avansul aparent irepresibil al celei mai mari forţe militare a timpului, oferind Occidentului 50 de ani de respiro, România îi datorează Albei fiinţa, aşa cum o cunoaştem azi. Şi tot un curaj nebunesc, precum al celor de la Belgrad, a fost catalizatorul Unirii. Erau vremurile când oamenii mureau pe şinele de tren nu pentru că îşi făceau un selfie, ci pentru că făceau o Unire.

“Faţă de noi, cei de azi, oamenii care au făcut Unirea au avut curaj. Mult curaj. 99% dintre ei au plătit cu viaţa. Ilar este că tot românii i-au condamnat. La 1968, cu ocazia semicentenarului Unirii, este o fotografie de aici din sală cu Ceaușescu oferindu-le decorații ultimilor supraviețuitori. Îi numeri pe degete. Erau scoși atunci din închisoare cu ocazia unor înțelegeri internaţionale”, explică Dumitran.

1918 s-a creat singur, din entuziasmul oamenilor. La 1 decembrie 1918 n-au murit atâţia venind până aici, câţi au murit din cauza că nu mai încăpeau în trenuri, urcau pe deasupra şi ajungeau în firele de curent!

“1918 a fost un eveniment care aproape că s-a creat singur. Aşa de mare a fost entuziasmul şi aşa de scurt a fost timpul! Acum ştim că mulţi dintre cei care au fost aleşi pentru Marea Adunare Naţională n-au mai putut de emoţie că sunt pe liste.

La 1 decembrie 1918, n-au murit atâţia venind până aici, câţi au murit din cauza că nu mai încăpeau în trenuri, urcau pe deasupra şi ajungeau în firele de curent, şi efectiv mureau «ca proştii», pentru că voiau să ajungă la Alba Iulia! Cred că Alba Iulia va avea întotdeauna o capacitate de seducţie.”

Ferdinand I Întregitorul (1914 - 1927), artizanul Marii Uniri de la 1918

Ferdinand I Întregitorul (1914 – 1927), artizanul Marii Uniri de la 1918

Biroul avocatului orădean Aurel Lazăr, la care s-a semnat (12 octombrie 1918) declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, condiţia "sine qua non" a Unirii

Biroul avocatului orădean Aurel Lazăr, la care s-a semnat (12 octombrie 1918) declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, condiţia „sine qua non” a Unirii

Aproape 100 de ani mai târziu, Alba – oraş care nu are un teatru al lui şi nici măcar un cinematograf decent, iar economic nu poate concura cu Aradul sau Clujul, care îi “fură” ca un magnet locuitorii – rămâne şarmantă, însă nu îşi poate reprima rictusul amar al iubitei părăsite. Iată de ce, dacă Alba a făcut România, ar fi momentul ca şi România să facă ceva mai mult pentru Alba.

“Chiar dacă există o mândrie a locului, localnicii nu au ce face aici”, conchide Cristina. “Eu însămi sper să ajung în alt oraş, în cel mult doi ani. Aş putea pleca şi în Italia, unde am jumătate din familie, însă prefer să rămân în ţară. Logic că sunt mândră că sunt româncă, de ce n-aş fi? Eu provin dintr-o zonă de munte, iar o parte din mine este acolo.”

Istoricul Nicolae Iorga, cuvinte profetice: "Fără steag de cultură, un popor e o gloată, nu o oaste"

Istoricul Nicolae Iorga, cuvinte profetice: „Fără steag de cultură, un popor e o gloată, nu o oaste”

Revine bântuitoare întrebarea: Cui bono, atunci, Alba Iulia? Turiştilor de ocazie, celor care vor “să filmeze, cu un entuziasm mai mult copilăresc decât realist, ce a văzut Mihai Viteazul când a intrat în cetate”, hipsterilor dacopaţi?

Imaginea lui Mihai Viteazul domină piaţa centrală din Alba Iulia, dar şi conştiinţa românilor

Imaginea lui Mihai Viteazul domină piaţa centrală din Alba Iulia, dar şi conştiinţa românilor

Nici una, nici alta. Ci românilor. “Patriotismul nu e ceva desuet”, lămureşte istoricul. “Avem de ce să fim mândri, ca români. Că nu știm cum să fim mândri… Am senzația că expatrierea aceasta în masă e într-un fel şansa renaşterii sentimentului național. Pentru că departe de casă vezi altfel lucrurile. Oricât de ahtiat ai fi după nivel de trai pe care aici nu-l poți avea și rămâi acolo, peste hotare, totuşi duci dorul.”

Cuvinte premonitorii? În aceeaşi seară, Marea Britanie decide, printr-un plebiscit istoric, să se despartă de Uniunea Europeană. Într-o Europă sfâşiată, e tot mai straniu să vorbeşti despre solidaritate. De peste mări şi ţări, maiestuoasa Alba Iulia îşi urmează însă destinul, aşteptându-şi românii într-un pelerinaj obligatoriu la locul unde a început, ei bine, totul.

Cântă pe o vioară care i-a aparţinut lui George Enescu, este “disputat” de două mari orchestre europene şi reprezintă unul dintre cele mai bune “exporturi” muzicale româneşti de după 1990. Violonistul Vlad Stănculeasa a luat o pauză de la o vacanţă petrecută acasă, în Craiova, oferind – cu zâmbetul pe buze – un interviu pentru Matricea Românească.

Matricea Românească: Vlad, ești un artist cunoscut în mediul nostru cultural, totuşi te prindem greu în țară. Ce ai mai făcut în ultima perioadă?

Vlad Stănculeasa: Ultimul an a fost destul de aglomerat. Poziția mea de concertmaistru de la Orchestra din Göteborg, din Suedia, a fost un pic “deranjată” de o altă întâmplare, și anume câștigarea postului de concertmaistru la Orchestra Națională a Spaniei, din Madrid. Anul acesta a fost unul de tranziție, dar nu în adevăratul sens al cuvântului, pentru că lucrurile încă nu sunt definite, nu știu ce se va întâmpla și unde voi rămâne, este cert că nu pot să le fac pe amândouă. Dar am avut foarte multe călătorii între cele două orașe, pentru a combina, pentru o perioadă, cele două slujbe, pentru a vedea cum stau lucrurile la Madrid, urmând ca, după vara aceasta, să iau un an „sabatic” din Suedia, în care mă voi concentra asupra orchestrei de la Madrid. La sfârșitul acestui an, va trebui să decid unde și cum rămân. Deciziile nu prea îmi plac, în general, dar sper că o vină un moment în care lucrurile vor merge singure în direcția bună.

Matricea Românească: Făcând o glumă, e o trecere de la cald la rece.

Vlad Stănculeasa: Da, de la cald la rece. (râde) Sunt două lumi complet diferite. Dar nu ştiu încă cine sunt cei reci şi cine sunt cei calzi, cei “călduroşi”.

Matricea Românească: Cum diferă peisajul muzical între cele două culturi?

Vlad Stănculeasa: În ceea ce privește cântatul în orchestră, suedezii sunt mult mai dedicați lucrului în echipă. Or, la Madrid, individualitatea, personalitatea fiecăruia dintre artiști, dintre interpreți, de multe ori, are tendința să vină împotriva ideii de ansamblu și împotriva ideii de a colabora.

Matricea Românească: Apropo de asta… Nu ştiu dacă eşti socio, cum se spune în Spania, dar practic se verifică şi în muzică ceea ce se întâmplă şi la fotbal, cu Real Madrid. Şi acolo sunt multe individualităţi, greu de gestionat.

Vlad Stănculeasa: Absolut! Uitaţi-vă la Islanda (echipa naţională de fotbal, revelaţie a EURO 2016, n.r.), cât de uniţi sunt – şi nu au neapărat indivizi care să facă minuni pe teren. Dar au lucrat la grup. Cam așa e și în Suedia, se vrea un mediu de lucru absolut confortabil. Ei așa trăiesc, așa sunt făcuți și, la fel, și educația lor promovează prezența în rândul celorlalți. Nu neapărat să vii tu, să faci o impresie puternică. Ea este acceptată, dar în momentul în care ieși foarte mult din rândul celorlalți… E mai greu. Ceea ce e bine, dar are şi părți mai puţin bune, pentru mine. S-ar putea ca cineva cu păreri foarte puternice și cu o încredere foarte puternică în ceva anume, să aibă dificultăți în a-și exprima punctul de vedere.

Matricea Românească: Cu lumea muzicală de la noi cum mai ții legătura?

Vlad Stănculeasa: Vin cam o dată pe an, în medie, pentru câteva concerte în țară ca solist. Ultima oară am fost la Orchestra Națională Radio, la orchestra de cameră, făcând un proiect destul de ambițios pentru mine, unde am cântat alături de ei în orchestră, fără dirijor, şi ca solist. A fost o săptămână absolut incredibilă și am muncit foarte mult împreună. Rezultatul a fost cum a fost, dar cred că, poate pe undeva, a deschis un anumit drum către conștientizarea faptului că orchestra poate să se dezvolte din interior, şi nu neapărat din exterior. Adică, nu în funcție de ce dirijor vine, cine, cum sau ce solist apare.

Orchestra poate să se dezvolte şi din interior, nu neapărat doar din exterior

Deci, lucrul la care m-am concentrat eu a fost cum să aducem împreună modalitatea de a cânta împreună, felul în care tragem arcușul pe coardă, cum să unim toate aceste dimensiuni diferite în continuitatea discursului muzical. Aici vine, clar, o întreagă istorie despre cum se poate lucra și ce se poate face, mai ales în cadrul unui grup mic, o orchestră de cameră, pentru că aici se văd puterea de lucru și puterea de progres a unui ansamblu: în momentul în care vii și începi să lucrezi în detaliu lucrurile care țin de «bucătăria» fiecăruia.

Vlad Stănculeasa: “Eu m-aș întoarce în țară mâine dacă aș avea un mediu de lucru în care progresul meu interior să se materializeze asupra unui grup, asupra unei orchestre, asupra unei școli”

Vlad Stănculeasa: “Eu m-aș întoarce în țară mâine dacă aș avea un mediu de lucru în care progresul meu interior să se materializeze asupra unui grup, asupra unei orchestre, asupra unei școli”. Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Observi vreo evoluție la noi, din acest punct de vedere?

Vlad Stănculeasa: Nu, încă nu. Dar nu neapărat pentru că nu se poate. Sigur se poate, pentru că suntem o națiune dintre cele mai talentate, din câte am văzut până acum. Asta este clar, nu se pune problema. Educația muzicală este foarte importantă: pentru ce mergem acolo, ce facem, pentru ce ne luptăm. Bineînțeles, nu pot să spun că în alte țări este mai bine, din punctul acesta de vedere. Se poate foarte bine ca o orchestră din Vest să funcționeze mult mai bine decât în România, doar pentru că au pentru ce să se lupte – un salariu bun, cu care trăiesc foarte bine, şi aşa mai departe. Dar ideea de progres adevărat nu știu dacă există undeva. Deocamdată, nu am întâlnit o orchestră despre care să spun: „Da, aici se simte nevoia muzicienilor de a progresa, de a face lucrurile mai bine, și mai bine, şi mai bine”.

Matricea Românească: Tu ești deja în elita muzicală și promovezi peste hotare geniul muzical românesc. Care sunt visele tale, în continuare?

Vlad Stănculeasa: Încerc să mă concentrez asupra mea. Tot ce fac, încerc să fac pentru a mă elibera complet de ce înseamnă felul în care cântăm, de felul în care privim lucrurile, de tot ce înseamnă material – cum tragi cu arcușul, pentru ce faci asta, câți bani, unde, de tot ce înseamnă adaos. Încerc să merg către esență – ce înseamnă muzica, cum mă pot conecta cu ea și cât de liber pot să fiu prin ea. Muzica este domeniul meu, cu asta mă ocup, deci prin asta pot să ajung la ceea ce îmi doresc, la libertate.

Un muzician care a ajuns la un nivel extraordinar, se poate să fie un necunoscut

O să vă spun ceva care s-ar putea să vă pară interesant. De multe ori, am văzut cazuri în care oameni care au făcut un progres extraordinar propriu, au ajuns la un nivel foarte înalt de a conștientiza cât mai multe lucruri. Nivelul lor nu a ținut neapărat să se materializeze în lumea socială, în lumea în care trăim. Un muzician care, poate, a ajuns la un nivel extraordinar, se poate să fie un necunoscut. Sau invers, sau ambele. Or, deocamdată sunt destul de concentrat pe ce am eu de făcut, cu propriile-mi limite și încercări. Și, Slavă Domnului că am și găsit o cale prin care lucrul acesta să meargă în direcția bună, asta e clar. Pentru că, de multe ori, lumea vrea să facă lucruri și încearcă să se descotorosească de multe, dar mijloacele pe care le au – cele din afară, nu neapărat interioare – sunt limitate. Și atunci, orientarea unei persoane se poate să fie un pic haotică.

Matricea Românească: Când susții un recital, ai în gândul tău și România, și imaginea patriei?

Vlad Stănculeasa: Da, dar probabil nu conștient. Momentul în care am vrut conștient să atrag publicul mondial către România a fost cel în care am avut ocazia de a înregistra un CD pentru Sony. Bineînțeles, ideea de a promova România a venit prima, dar a fost şi acceptată drept proiectul cel mai interesant pentru ei. Eu am făcut o înregistrare cu sonate de Enescu, Tiberiu Olah, Paul Constantinescu și Mihail Jora – ultimii trei, compozitori care sunt aproape necunoscuți în lumea internațională. Am fost foarte bucuros că cei de la Sony au fost incitați de proiect și cred că a avut succes. România e întotdeauna acolo, în mintea mea, și bănuiesc că nici nu am de ales – pentru că este un lucru care face parte din mine, și nu am cum să mă descotorosesc de asta. Şi nici nu vreau!

Matricea Românească: Este acea Matrice despre care discutăm.

Vlad Stănculeasa: Aşa este.

Matricea Românească: Cum îți prefigurezi viitorul, după anul acela sabatic despre care vorbeai? Ce te-ar încânta mai mult să faci?

Vlad Stănculeasa: Nu știu, acum, să vă răspund. Orientarea mea nu e neapărat de a face ceva anume, ci orientarea mea e în ce direcție merge evoluția mea. Tot ce vine pe lângă asta, e chiar pe lângă, deci e mai puțin important. O prioritate bine stabilită… este puțin ciudat spus, pentru că nu stabilim lucruri care sunt importante pentru noi, ci ajungem la concluzia că sunt importante. Felul în care ajungem la conștientizarea acestei priorități nu cred că ține neapărat de o alegere anume. Aşadar, încă nu ştiu.

Vlad este un obişnuit al celor mai prestigioase scene europene

Vlad este un obişnuit al celor mai prestigioase scene europene Foto: facesofclassicalmusic.blogspot.com

Matricea Românească: Cum putem să te avem mai mult pe scenele din România?

Vlad Stănculeasa: Grea întrebare. Nu știu. (râde) Eu m-aș întoarce în țară mâine dacă aș avea un mediu de lucru în care progresul meu interior să se materializeze asupra unui grup, asupra unei orchestre, asupra unei școli. Dar este mult până acolo – și nu într-un sens rău. Noi, ca muzicieni, ne chinuim mult mai mult aici să supraviețuim. Or, muzica în sine este, de multe ori, departe de conștiința oamenilor. În momentul în care tu faci lucruri ca să supraviețuiești, dragul de a intra în lumea unei piese, cu adevărat, nu ştiu…

Matricea Românească: Se pierde, se viciază.

Vlad Stănculeasa: S-ar putea. S-ar putea să şi ajute. Dar în momentul în care nu ai liniștea aceea de a putea “intra” în ceva în profunzime, s-ar putea să nu meargă bine. Contextul este foarte important. Asta nu înseamnă că, dacă nu ai nici o grijă, o să faci muzică bună. Un alt aspect.

Matricea Românească: Iată, ne întâlnim la Craiova, orașul tău natal. Cum de ai reușit să-ți rupi puțin timp ca să vii acasă, și cum vezi evoluția muzicală a orașului – fiindcă am discutat şi cu directorul Filarmonicii Oltenia, se întâmplă lucruri frumoase aici, iar lumea este atrasă către sala de spectacol?

Vlad Stănculeasa: Nu știu cum mi-am făcut timp. Am reușit, sunt aici, asta este cel mai important.

Matricea Românească: Îți place ce vezi?

Vlad Stănculeasa: Da, foarte mult. Țin minte, de când eram mic, că acesta era un loc unde se întâmplau toate lucrurile importante. Sunt multe amintiri.

Matricea Românească: E un catalizator bun, pentru un muzician, dorul de țară? Sunt convins că aici sunt lucruri pe care nu le ai acolo, oriunde ar fi, Göteborg sau Madrid. Ce ţi-a lipsit cel mai mult, până să revii?

Vlad Stănculeasa: Familia. Apoi zacuscă, salată de vinete, chestii din astea! (râde) Şi anumite mirosuri, lumini, culori – verde, tipuri de verde… Senzații. Nu neapărat un lucru pe care să pot să pun mâna. Iar în Craiova, tot ce se întâmplă, mi se pare că se întâmplă bine. Chiar și Filarmonica de aici, cred că a făcut un progres mare în ultima perioadă, în ultimii doi ani. Și cursa pentru a fi Capitală Culturală Europeană a ajutat foarte mult, a dat un impuls de energie. Sper să nu se dilueze acum, după ce Craiova nu mai e în cursă. Mă încântă.

Matricea Românească: Există stereotipul clasic, după care artiștii sunt puţin izolați, puțin solitari. Se întâmplă așa, sau nu? Diferă, de la artist la artist?

Vlad Stănculeasa: Diferă. Dar da, ar fi o tendință, pentru că e foarte mult timp petrecut înăuntru, între patru pereți, studiind.

Matricea Românească: Tu cum eşti?

Vlad Stănculeasa: Eu, în ultima vreme, am fost mai deschis. Dar, până acum, destul de solitar, dacă stăm să ne gândim la anii mei petrecuți în Elveția, la Academia [Yehudi] Menuhin (celebră pentru regulile spartane, n.r.), unde am studiat trei ani și jumătate… Eram 15 studenți acolo, într-un sătuc din munți. Aveai o poștă, o gară, un bar, trei restaurante și un supermarket. La ora 18, totul era închis. Ce au însemnat anii de studenție, pentru un tânăr normal, care erau ani de petrecere, de prietenii, de ieșit, și ce au însemnat pentru unul ca mine, care s-a trezit pe acolo, prin munți… (râde) Nu aveai ce să faci, altceva, decât să studiezi.

Madrid sau Göteborg? Orchestrele din ambele metropole europene îl râvnesc pe românul nostru drept concertmaistru

Madrid sau Göteborg? Orchestrele din ambele metropole europene îl râvnesc pe românul nostru drept concertmaistru

Matricea Românească: Totuşi, într-un grup de prieteni care au avut vieți normale, tu poți să vii cu o poveste precum aceasta, care este absolut unică.

Vlad Stănculeasa: Da, și dacă le povestesc celorlalți cum s-a întâmplat și “Să vezi ce am făcut eu între 18 și 22 de ani!”, vor spune: „Uau!”. (râde) E interesant, nu mă plâng absolut deloc. Au fost niște ani extraordinari. Am învățat foarte multe. Liviu Prunaru mi-a fost profesor, care este, iarăși, un craiovean de excepție și un muzician extraordinar.

Eram 15 studenți acolo, într-un sătuc din munți. Aveai o poștă, o gară, un bar, trei restaurante și un supermarket. La ora 18, totul era închis. Nu aveai ce să faci, decât să înveţi

Matricea Românească: Ce crezi că aduce Oltenia în peisajul nostru cultural? Ce are particular? Parcă voi, oltenii, sunteţi altfel.

Vlad Stănculeasa: Am văzut, din ce au făcut şi ce fac ei, că oltenii au o manieră directă, de a spune lucrurilor pe nume. Probabil că este și acesta un motor care a dus multe persoane către depășirea limitelor. S-ar putea ca, în personalitatea lucrurilor artistice pe care un oltean le poate face, să se simtă asta.

Matricea Românească: Muzicianul își pune amprenta personală, dincolo de o partitură prestabilită?

Vlad Stănculeasa: Absolut. Nu ai cum să scapi de asta, dar nici să te folosești de ea nu mi se pare o cale bună, pentru că s-ar putea să pierzi perspectiva lucrurilor, a elementelor din care este alcătuită o anumită piesă sau o anumită lucrare, pe care poate chiar tu ai început-o. Din moment ce ai deschis un câmp, lucrurile sunt de așa manieră – Universul funcționează într-o așa manieră – încât poți să te conectezi la cum trebuie să se continue piesa, şi nu neapărat ce ți-ar plăcea ție să faci acolo.

Matricea Românească: Care sunt compozitorii tăi preferați? Ce cânți cu mai mare plăcere?

Vlad Stănculeasa: Faptul că am o plăcere mai mare să cânt anumite piese, țin să cred că are de-a face cu o anumită afinitate, cu o subiectivitate, cu o tendință către ceva. Dar faptul că mie îmi place pizza, mai mult decât pasta, nu e un criteriu. Nu aș putea să spun că pasta aceasta este mai proastă decât pizza aceasta, doar pentru că mie îmi place mai mult pizza, în general. Gusturile nu se discută din principiu, dar nu pentru că ar trebui să ne lăsăm în pace unul pe celălalt. Gusturile nu sunt atât de importante pe cât le facem noi să fie. La fel și în muzică. În momentul în care trei se întâlnesc să facă muzică, vor spune: „Mie îmi place așa, ție așa, și lui așa”. „OK, ce facem?” Răspunsul este afară din subiectiv. Prin subiectivitate, mergând către obiectivitate, și invers. Dar e un paradox aici, la mijloc, și este greu de explicat. Și pentru mine este greu de articulat în cuvinte, dar știu sigur că se poate ajunge la o înțelegere de comun acord, fără a intra în lumea aceasta subiectivă, a gusturilor. Și aici ar trebui să ne luptăm noi, în orice ar fi. Gusturile acestea sunt lucruri care separă lumea în indivizi, până la urmă. Sunt foarte multe posibilități ca ție să-ți placă pizza, cum îmi place mie, dar ce se întâmplă în momentul în care nu e așa? Înseamnă să nu mai am nici o treabă cu persoana respectivă? Lumea ar putea să facă un efort de a-l înțelege pe celălalt, de a se pune în locul lui și de a vedea cam în ce zonă ne putem întâlni.

Revenind… Mi-e și rușine să răspund la întrebarea privind compozitorii preferați. Ador Bach, mă regăsesc, dar mi-e foarte greu să cânt Bach. La fel și Mozart. Tocmai pentru felul în care trebuie să te descotorosești de tot ce înseamnă personalitatea ta. Este o provocare enormă.

"Este foarte greu să elimini zacusca din discuție, în momentul în care cânți Bach. Fiindcă zacusca este acolo, și Parcul Romanescu, la fel." ... Violonistul craiovean Vlad Stănculeasa

„Este foarte greu să elimini zacusca din discuție, în momentul în care cânți Bach. Fiindcă zacusca este acolo, și Parcul Romanescu, la fel.” … Violonistul craiovean Vlad Stănculeasa

Matricea Românească: E ca intrarea într-o catedrală.

Vlad Stănculeasa: Da, și o catedrală care e făcută cu nimic din ceea ce tu ai cunoscut ca şi copil, ca educație, ca mediu, ca tot. E o altă lume, în care singura ta șansă de a intra în ea este de a urma elementele din care muzica e făcută. Or, a le urma, fără ca zacusca să intre în discuție, în momentul în care cânți Bach, este foarte greu. Fiindcă zacusca este acolo, și Parcul Romanescu, la fel. Dar Bach vorbește despre altceva, și atunci este foarte greu. În momentul în care găsești un compozitor care să vorbească cumva și să simți: „Ah, acesta îmi aduce aminte de acest lucru, și mă pot regăsi!”, e posibil să-l cânți mai bine decât pe celălalt.

Matricea Românească: E un gest senzorial, nu rațional.

Vlad Stănculeasa: Absolut. Fenomenologic. Celibidache, știm cu toții cine a fost. Studentul lui îmi este acum îndrumător și aș spune chiar și mentor. Este vorba despre Konrad von Abel, dirijor la Munchen, care a venit la Craiova și a făcut și multe master class-uri de dirijat. Datorită surorii mele (pianista Ivona Hristescu, n.r.) şi lui Marius Hristescu, am putut să facem asta să se întâmple. Are și el, acum, o strânsă legătură cu România.

Cam acestea sunt lucrurile în care mă învârt eu acum. Celibidache și von Abel fac parte din această cale pe care am menționat-o eu înainte, în care în sfârșit simt că pot să îmi găsesc eu singur orientarea în muzică, și în tot ceea ce fac. Fiindcă până acum, mulți dintre profesorii mei și-au exprimat punctele lor de vedere. În momentul în care întrebam un alt profesor despre “cum e aici?” sau „ce se întâmplă aici?”, venea cu o altă părere. Și altul, cu o altă părere. Iarăşi – pasta, pizza, ciorbă. Ce facem? Unde e răspunsul? Nu pot să merg prezentând o anumită piesă de artă și să le spun: „Aici este ce îmi place mie”. La întrebarea aceasta, de multe ori, am primit răspunsuri precum: „Vlad, când o să crești mare, o să ai și tu personalitatea ta, și o să faci şi tu cum vrei”. Ceea ce nu mă ajută cu nimic. O să fac un lucru personal la care unul sau mai mulți să se conecteze. Dar nu putem toți să ne conectăm la ceea ce e acolo.

Vlad Stănculeasa (32 de ani), un muzician român de talie internaţională

Vlad Stănculeasa (32 de ani), un muzician român de talie internaţională

„Creditul”, comedia în care bancherul are de pierdut

13 Septembrie 2016 |
Piesa „Creditul” a spaniolului Jordi Galceran a avut premiera în Barcelona în urmă cu trei ani, cunoscând de ceva timp şi lumina reflectoarelor pe scenele românești, sub îndrumarea de excepție a regizorului Mihai Constantin. Însuși numele piesei, un...

Cum a reînviat tradiţia “Udătoriului” în Maramureş

13 Septembrie 2016 |
Fiecare comunitate are propriile valori culturale și norme sociale, pe care le împărtășesc toți membrii săi, iar într-o comunitate tradițională, când se vorbește despre valorile acesteia, sunt puse în balanță două aspecte importante, care o definesc ca...

Locul unde a început totul

13 Septembrie 2016 |
Istorie milenară, glorie şi decădere. Teodor Burnar investighează care este starea de spirit a “celeilalte Capitale”, Alba Iulia, cu doi ani şi jumătate înainte de Centenarul Marii Uniri. Dacă este indubitabil că “de la Râm ne tragem”, la fel de...