Zi

Septembrie 21, 2016

Profanul nu poate cunoaște cu adevărat trăirile unui artist decât prin intermediul lucrărilor sale. Dar unii artiști aleg să își dezvelească sufletul și mai mult, de aceea, ne oferă autoportrete, reprezentări prețioase ale eului interior, la care aceștia ne fac părtași. Deși are numai 26 de ani, pictorița Ioana Teodora Duță din Curtea de Argeș se poate mândri cu o serie de mai multe expoziții în țară și peste hotare, iar cele mai spectaculoase lucrări ale sale sunt diferite reprezentări ale propriei sale imagini. Copilărind în atelierul tatălui său, sculptorul argeșean Traian Duță, Ioana a avut privilegiul de a extrage de la un artist experimentat învățăturile esențiale pe care trebuie să le dețină un tânăr aflat la început de drum. Și bine i-au prins, întrucât, așa cum a subliniat tânăra pentru Matricea Românească, în prezent ea se află „pe culmile creației”. Pe lângă deprinderile de acumulate de la „sursă”, artista mai are și nelipsitele acreditări oficiale.

„Pot să spun că, de când sunt mică, am avut o predilecție spre figurativ, și atunci portretul este una dintre temele care m-a solicitat, care mi-a trezit interes. Am încercat, tot timpul, să redau în privirea personajelor pictate acea sclipire, acel necunoscut care să atragă pe vizitator în lumea tabloului”.

Ioana Teodora Duță, la vernisajul expoziției de la Galeria Orizont

Ioana Teodora Duță, la vernisajul expoziției de la Galeriile Orizont Foto: Mihai Vladu

În cadrul unei expoziții recente, desfăşurate la Galeriile Orizont din Bucureşti, am putut admira lucrările tinerei, dar și ale tatălui său, întrucât amândoi și-au expus operele pentru publicul larg. La picturile Ioanei se poate observa „cu ochiul liber” tușa vibrantă, specifică spiritului tânăr care, în combinație cu talentul înnăscut, a produs un adevărat spectacol vizual. Am conchis că necontestata frumusețe feminină a fost exploatată la maximum de către Ioana.

Tripticul și polipticul, aduse în contemporan

„Am realizat și grafică, dar și picturi triptic și poliptic. Știm că tripticul și polipticul au fost regăsite în zona religioasă, dar eu, în timpul masteratului, le-am reinterpretat și le-am adus în zona contemporanului, în zona decadenței, a vanității, a tumultului cu care ne confruntăm zilnic. Sunt și compoziții de natură statică, inspirate din zona folclorului. Dacă ne gândim la un artist român – Brâncuși, de exemplu, a știut să prețuiască autenticul românesc, să îl ducă mai departe și să îl valorifice. Tocmai asta mă interesează și pe mine, să nu fac o trecere rapidă din trecut spre prezent, ci să știu să prețuiesc ce a fost și să readuc într-o altă formă, una modernă”.

Unul dintre tripticele tinerei artiste

Unul dintre tripticele tinerei artiste

Nu am putut să nu o întrebăm pe Ioana despre „provocarea 365”, pentru că acest demers nu este deloc de ignorat. În ziua în care a împlinit 18 ani, ea și-a stabilit un țel extrem de neobișnuit pentru lumea relaxată a artiștilor: zilnic, timp de un an, Ioana a pictat câte un tablou. Este de la sine înțeles că, încă de la primele planșe, scepticii nu s-au lăsat așteptați, dar tânăra știa ce-și dorește: să-și depășească limitele și să devină din ce în ce mai bună, tablou după tablou.

Acum nici nu se mai pune problema să termin o lucrare într-o zi, dar nici nu mai vreau acest lucru. Chiar le las deoparte și mă uit peste o lună de zile la ele

„A fost mai mult decât orice fel de provocare, a fost o experiență foarte bună, pentru că lucram zilnic, eram angrenată în voința de a face față. Eram încă elevă la liceu și am hotărât să pictez în fiecare zi câte un tablou. Organizam lunar vernisaje cu tablourile realizate pe parcursul unei luni. Nu era ușor, pentru că făceam naveta la Liceul de Artă din Pitești. Mai mult decât orice, a fost o experiență care m-a ridicat în ceea ce privește pictura”, a povestit Ioana.

„Aripile din priviri”, tabloul de suflet al Ioanei

„Aripile din priviri”, tabloul de suflet al Ioanei

„La un moment eram, pur și simplu, în pană de idei. Chiar și pe drumul spre casă, căutam un subiect în ceea ce vedeam și în ceea ce auzeam, pentru că ajungeam acasă și trebuia să știu ce pictez. Dar spre finalul proiectului lucram la mai multe lucrări și le definitivam pe parcurs. Iar acum nici nu se mai pune problema să termin o lucrare într-o zi, dar nici nu mai vreau acest lucru. Chiar le las deoparte și mă uit peste o lună de zile la ele. Acestea sunt lucrări pictate în timp”.

Sindromul „dacă mă vreți, rămân”

Întrucât interlocutorul nostru a fost un tânăr român talentat, discuţia privind planurile sale de viitor a fost inevitabilă.

„Oricărui tânăr, în contextul zilelor noastre, îi trece prin cap să plece din țară. Dar deocamdată sunt aici și sper ca oamenii să știe să ne aprecieze – nu doar pe mine, ci și pe ceilalți tineri – să ne susțină și să putem rămâne în țara noastră. Oamenii sunt cei care ridică sau coboară o țară. Mi-aș dori să pot rămâne aici și să nu fiu nevoită să plec. (…) România poate să îi inspire pe tinerii artiști. Avem orașele, dar și satele, care sunt foarte motivaționale și inspiraționale pentru creație, nu neapărat pentru pictură. Avem cu ce, doar că este nevoie de o mai mare susținere”, a conchis Ioana Duță, pentru Matricea Românească.

Autoportret

Autoportret

Dacă războiul este „continuarea politicii prin alte mijloace”, cum afirma Clausewitz, teatrul ar putea fi, egalmente, continuarea filosofiei şi a moralei pe un tărâm care le pune la probă, fără menajamente, fibra alcătuitoare. Este, cel puţin, cazul piesei “Când timpul nu se mişcă”, de Donald Margulies, o meditaţie dacă nu profundă, cel puţin la fel de fidelă ca o fotografie de înaltă rezoluţie asupra războiului, umanităţii şi asupra rolului nostru în evoluţia aparent de nestăpânit ori de influenţat de către individ a (dez)ordinii mondiale.

Alina Berzunţeanu (“Moartea Domnului Lăzărescu”, “După Dealuri”) este Sarah, o fotojurnalistă de război care se întoarce pe “frontul” din New York pentru a-şi face recuperarea, după ce este rănită de explozia unei bombe în Irak. La căpătâiul ei stă James (Marius Stănescu – “Examen”, “E pericoloso sporgersi”, “Hotel de lux”), iubitul nevrotic, cel care – aflăm curând – nutreşte nu doar resentimente faţă de infidelitatea lui Sarah, petrecută pe front, ci şi o aversiune radicalizată faţă de război, leviatanul care i-a devorat sănătatea mintală şi şansa la fericire (echivalată cu o viaţă casnică, în care “copiii nu mor, ci cresc”).

"Când timpul nu se mişcă"

„Când timpul nu se mişcă” Fotografii: Marius Donici, prin amabilitatea Teatrului „Maria Filotti” din Brăila

“Declanşatorul” piesei – asociat diafragmei ingenioase, ea însăşi cu valoare de personaj, care se deschide şi se închide pe scenă pentru a puncta momentele-cheie – este însă vizita recurentă a unui prieten al protagoniştilor – Richard (Adrian Titieni), editorul cuplului, însoţit de către Mandy (Ioana Anastasia Anton, care face un rol bun), o mult mai tânără parteneră, care se recomandă “organizatoare de evenimente”. “Există fete tinere şi fete-embrion, iar tu, Richard, ai ales o fată-embrion”, remarcă Sarah cu ironie – însă ridiculizata şi simpla Mandy se va dovedi (“fericiţi cei săraci cu duhul”) vocea umanităţii neinstruite dar ingenue, care spune adevărurile incomode pentru binomul jurnalistic.

Drama lui James şi a lui Sarah este că, ostatici de profesie ai războaielor globale, au pierdut bătălia acasă, într-o reflexie aproape biblică a omului care câştigă lumea dar îşi pierde sufletul, autoiluzionat despre propria-i importanţă

Drama lui James şi a lui Sarah este că, ostatici de profesie ai războaielor globale, au pierdut bătălia acasă (“N-am stat să pierdem timpul cu actele. Suntem ocupaţi să salvăm lumea”), într-o reflexie aproape biblică a omului care câştigă lumea dar îşi pierde sufletul, autoiluzionat despre propria-i importanţă. Piesa, regizată de tânărul Vladimir Anton, analizează finalmente (şi) condiţia jurnalistului care, pus în faţa unor realităţi independente de el – războaie, foamete, genocid – se simte obligat intrinsec să spună povestea lor mai departe lumii, cu riscul propriei extincţii, şi chiar dacă îşi intuieşte impostura („Trăiesc pe seama suferinţei unor străini, mi-am făcut o carieră pe durerea altora”). O lume care îi reproşează (“Poate dacă ai fi ajutat copilul, în loc să-l fotografiezi, n-ar fi murit”) lipsa de umanitate, impasibilitatea, neimplicarea, fără a înţelege (cum încearcă Sarah în van să explice) că în pofida aparentei lor puteri, exacerbate de media, jurnaliştii sunt la rândul lor simpli pioni, rol ce nu admite mersul pe diagonală, pioni care nu se pot juca de-a Dumnezeu.

Cand-timpul-nu-se-misca-3

“Îi ajutăm făcând fotografii” e totuşi un argument care parcă n-are validitate morală în faţa vocii umanităţii – “E atâta frumuseţe în lume şi voi nu vă concentraţi decât pe nenorociri”, iar piesa – ca şi relaţia lui Sarah şi James – se stinge în noapte pe ritmuri bântuitoare (Coldplay – O (Hidden Track), de pe Ghost Stories).

Cand-timpul-nu-se-misca-1

“Când timpul nu se mişcă” e o piesă cu timp lung de expunere, care-ţi trezeşte în minte trei imagini de dată recentă, dar epocale: micuţul Alan Kurdi eşuat pe o plajă de lângă Bodrum; însoţitoarea de zbor şocată după atacul din aeroportul bruxellez Zaventem; băieţelul sirian victimă a bombardamentelor, pierdut într-o ambulanţă. Şi, de ce nu, Adrian Despot somându-i pe cameramanii de la Colectiv să fie mai mult oameni decât “profesionişti”, şi să-şi ajute fraţii suferinzi.

Omran Daqneesh (5 ani), victimă a bombardamentelor din Alep, Siria. Imaginea a făcut înconjurul lumii

Omran Daqneesh (5 ani), victimă a bombardamentelor din Alep, Siria. Imaginea a făcut înconjurul lumii

Nota Matricea Românească: [usr 4]

Unde am văzut piesa: Festivalul “Zile şi nopţi de teatru la Brăila”

Unde o puteţi vedea: Teatrul Odeon, Bucureşti, 30 septembrie

Cei care încearcă să se desprindă de rutina vieţii, începând să remarce mai mult ceea ce se întâmplă în jurul lor, vor observa arta urbană, un fenomen în plină expansiune, tot mai prezent pe zidurile României. Unii trecători se bucură de acest spectacol mural, în vreme ce alții îl condamnă, îl consideră vandalism, și speră ca polițiștii să aibă puțin mai multă condiție fizică atunci când aleargă artiștii prinși în „flagrant” în ceas de noapte.

Este de prisos să menționăm faptul că graffiti-ul a reprezentat modul de exprimare a individului încă din cele mai vechi timpuri, aspect ușor de intuit, mai ales dacă pornim pe firul etimologiei cuvântului, care provine de la „sgraffo” (din limba italiană), însemnând „a scrijeli”. Însă, graffiti-ul modern își are sorgintea în New York, la începuturile anilor ’20, când metroul a fost acoperit cu desene și inscripții realizate de membrii găștilor de cartier.

Aşa cum este cazul cu orice activitate populară în țara noastră, Capitala este cea care mustește de astfel de opere stradale realizate cu spray-ul. Însă, în paranteză fie spus, deși în București pot fi observate mii de astfel de desene, nu aici s-au pus bazele unui eveniment de profil în toată regula, ci în Timișoara. Anul 2011 a însemnat momentul în care s-a „dat undă verde” în acest oraș, pentru câteva zile, artei urbane, în cadrul primului festival de graffiti din România.

Mural realizat în cadrul Festivalului de profil de la Timișoara

Mural realizat în cadrul Festivalului de profil de la Timișoara Foto: Facebook

Odată ce s-a creat un  precedent, iar publicul a devenit mai tolerant și a înțeles că și graffiti-ul este tot o formă de artă urbană, și alte orașe din țară au avut inițiative similare. Un eveniment reputat în acest sens are loc anual și la Sibiu, sub denumirea de Street ART Festival. Manifestarea reunește 10 artiști – desemnați în urma unui proces de selecție -, care au șansa să-şi dea frâu liber imaginației pe pereții Sibiului.

Mural de la Street ART Festival din Sibiu, al celor de la Sweet Damage Crew

Mural de la Street ART Festival din Sibiu, al celor de la Sweet Damage Crew Foto: Facebook

Străinii vin să picteze pe metroul bucureştean

Poate cea mai memorabilă “urmă” a graffiti-ului autohton o reprezintă, încă, metrourile vechi, întâlnite pe Magistrala 4 a rețelei bucureștene. Aceste trenuri, inaugurate pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, au reprezentat imediat după Revoluţie, la începuturile fenomenului în România, una dintre principalele «pânze» ale artiștilor, atât locali cât şi străini. Ultimii continuă să vină şi azi, special pentru a-şi lăsa “amprenta” pe una dintre ultimele „redute” ale graffiti-ului liber, devenită mitică odată cu trecerea anilor în comunitatea lor.

Motivul pentru care metrourile întâlnite pe celelalte magistrale nu sunt „înzestrate” cu graffiti este acela că problema a fost prevenită «din faşă»: canadienii de la Bombardier, firma care a construit trenurile achiziţionate ulterior de către Metrorex, au folosit o vopsea pe care nu rezistă spray-urile colorate. Altfel spus, cu un burete, puțin săpun și două jeturi de apă, arta unui tânăr dispare cât ai clipi.

Graffiti pe metroul bucureștean

Graffiti pe metroul bucureștean Foto: iqool.ro

Tehnica observabilă pe trenurile Magistralei 4, dar și pe cele mai multe ziduri din țară, se numește tagging şi caracterizează semnătura într-un mod cât mai neinteligibil. Așa cum era firesc, din anii ‘90, lucrurile au mai evoluat, artiștii s-au adaptat și au dezvoltat noi tehnici de a desena ceea ce numim graffiti. Cuvântul cheie al noilor metode este „rapiditatea” – din motive obiective.

În afară de metrou, unde e periculos, Poliția e destul de permisivă în București, fiindcă poliţiştilor le e lene să alerge după artiști

Astfel se face că, la fel de des, întâlnim și desenele realizate prin tehnica «șablonului» (stencil, în limba engleză), iar negativul generat prin pulverizarea culorii rămâne pe perete. Mai mult, uimitor sau nu, tinerii mai au născocit o metodă care le oferă posibilitatea de a-și aplica desenele în mai puțin de 20 de secunde: paste up.

Desene pe un perete de pe strada Arthur Verona din Bucureşti

Desene pe un perete de pe strada Arthur Verona din Bucureşti

Stencil și paste up sunt două tehnici extrem de folosite de artiști, pentru că îți permit să fugi foarte repede. La paste up, ai hârtia, un lipici pe bază de aracet sau unul realizat manual, un trafalet, și aplici desenul, ca și cum ai lipi un tapet. Tehnica are un avantaj destul de mare, pentru că o lucrare se poate aplica pe perete în aproximativ 20 de secunde. Util, în cazul în care apare Poliția! În afară de metrou, unde e periculos, Poliția e destul de permisivă în București, fiindcă poliţiştilor le e lene să alerge după artiști”, a explicat Doru Răduță, reprezentantul Interesting Times Bureau, organizatorul unui scurt tur alternativ de picturi murale din București.

Desenele de pe pereții Bucureștiului nostru nu sunt de talia celor ale lui Banksy, unul dintre cei mai cunoscuți artiști de artă stradală din lume, a punctat Răduţă, dar originalitatea și imaginația tinerilor români compensează cu prisosinţă. Dacă trecătorul deschide ochii și este atent la ce îl înconjoară, s-ar putea să descopere o altă latură a orașului.

Din YouBire pentru oraş

Un exemplu de desen aplicat prin tehnica paste up în București este unul de mari dimensiuni, care ilustrează logo-ul platformei YouTube, cu o mică modificare… sentimentală: YouBire. Mişcătoarea parodie, care îşi propune să sensibilizeze în legătură cu dezumanizarea adusă de tehnologie, respectiv de reţelele sociale, poate fi admirată în apropierea străzii Doamnei.

De aproximativ 7 ani, acest desen aplicat prin tehnica paste up încântă trecătorii din Bucureşti

De aproximativ 7 ani, acest desen aplicat prin tehnica paste up încântă trecătorii din Bucureşti Foto: Mihai Vladu

Deși tinerii creatori ai artei stradale – sau grafferii, cum sunt numiți în branșă – sunt conștienți de faptul că activitatea lor este una ilicită şi riscantă, totuși ei se încumetă să sfideze legea, numai pentru a-și arăta arta sutelor de trecători, sau pentru a-și exprima nemulțumirea față de personalitățile sau de regimurile politice. Cu toate acestea, ei oferă lumii o lecție pe care mulți au uitat-o, aceea că frumosul poate fi întâlnit oriunde, chiar și pe pereții străzilor întunecate, cu clădiri decrepite.

„Artiștii sunt conștienți că arta lor este extrem de efemeră. Dar efemeritatea artei face parte din joc. Un artist, când se duce pe stradă, se așteaptă fie să vină proprietarul imobilului să îi șteargă desenul, fie să vină alt artist să îi vandalizeze opera – poate că e mai bun decât el, poate că e mai puțin bun, nu contează. În momentul în care el se duce și desenează ceva pe un zid, știe că opera nu îi mai aparține lui, ci orașului. Acesta este un aspect care contravine întregii idei de artă, pentru că faci artă care trebuie să dăinuie secole. Dar oamenii aceștia spun: «Nu! Tot ce facem noi este extrem de temporar – astăzi e, mâine nu e. Bucurați-vă astăzi, că mâine, nu se știe!»”.

În cazul în care grafferii nu ciulesc urechile și nu stau cu ochii în patru, amenda pentru această pasiune ilegală este una destul de usturătoare – cel mai adesea, pentru părinții lor -, contravenţia mergând până la 2500 de lei.

Artiștii sunt conștienți că arta lor este extrem de efemeră. Dar efemeritatea artei face parte din joc. Un artist, când se duce pe stradă, se așteaptă fie să vină proprietarul imobilului să îi șteargă desenul, fie să vină alt artist să îi vandalizeze opera

Până aici, am vorbit despre graffiti, o formă de artă urbană interzisă prin lege, dar avem și varianta legală a culturii urbane, numită artă stradală (street art). Opera realizată prin această tehnică este ușor de identificat, pentru că se bucură de mari dimensiuni, este spectaculoasă, iar frumosul este apanajul multor ore de lucru în fața peretelui, lipsite de teama apariției inopinate a Poliției.

Un exemplu de astfel de artă urbană întâlnim în curtea interioară a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, dar obiectivul reprezentanților instituției cuprinde mai mult decât comandarea unui mural de mari dimensiuni.

Mural din curtea Universității de Arhitectură din București

Mural din curtea Universității de Arhitectură din București

„Peretele de la Universitatea de Arhitectură a fost desenat de către Saddo, în 4-7 iulie 2016, împreună cu un prieten. Ei au petrecut câteva zile pe schele. Când li s-a propus un proiect, Saddo a venit cu un concept și a spus că, dacă stă să se gândească, toată arhitectura – mai ales cea antică – se inspiră din natură. Aici avem o junglă. Intenția artistului a fost aceea de a reda o activitate, care inițial părea extrem de aridă și de abstractă – cum e arhitectura -, dar care are la bază ceva foarte organic. Contrastul este foarte interesant.

Proiectul inițiat de către Universitate presupune ca întreaga clădire, dar mai ales curtea interioară, să se deschidă către publicul larg. S-a început cu acest perete. Un alt perete va fi acoperit cu vopsea specială, care să permită proiecțiile de filme. Din toamna lui 2016, sau de anul viitor, vor deschide terasa pentru a găzdui diverse evenimente, iar din 2018 se dorește să se încerce ceva similar cu cafeneaua de la Muzeul «Grigore Antipa». Totul, în ideea de a deschide întreaga facultate pentru oraș. Cei de la Universitate și-au dat seama că aceasta este una dintre cele mai importante clădiri din centrul orașului, şi totuşi este închisă publicului larg”, a mai spus Răduţă.

Un mural mare pentru oraș, un pas uriaș pentru arta urbană

De cele mai multe ori, muralele impozante sunt comandate de către o instituție, iar cele mai spectaculoase opere de profil din Capitală pot fi admirate pe strada Arthur Verona (autori: Alex Ciubotariu sau Pisica Pătrată, dar şi Sabek), pe strada Eremia Grigorescu (colectivul Sweet Damage Crew), respectiv pe strada Lahovari, în curtea Grădinii cu Filme (aceeaşi Sweet Damage Crew). Strada Arthur Verona reprezintă raiul grafferilor, iar startul a fost dat de către Street Delivery, eveniment ce a debutat în urmă cu 11 ani și care a deschis minţile asupra importanţei culturii urbane. Astfel, în fiecare vară, timp de câteva zile, strada devine a pietonilor, care participă la diferite activități culturale. Tot aici, trecătorii pot admira cel mai vechi mural din România, realizat de către Sabek, reprezentând un vultur. Cei care nu l-au văzut până acum, ar trebui să se grăbească, întrucât în 2016 clădirea care „găzduiește” muralul va fi demolată, pentru a construi un imobil destinat birourilor.

Cel mai vechi mural din România, realizat în urmă cu 11 ani de către Sabek

Cel mai vechi mural din România, realizat în urmă cu 11 ani de către Sabek

Deși această formă de cultură urbană este controversată şi neînţeleasă, ba chiar cvasi-penalizată de către lege, artiștii din România se «înarmează» cu mult curaj şi cu atenție mare, iar dovada faptului că devin din de în ce mai buni la acest „sport extrem” o reprezintă numărul tot mai ridicat de astfel de desene – unele dintre ele, absolut impresionante prin măiestria cu care au fost realizate – pe care le putem admira pe clădirile din București.

Pictează decadența și vanitatea: Ioana Teodora Duţă, "artista 365"

21 Septembrie 2016 |
Profanul nu poate cunoaște cu adevărat trăirile unui artist decât prin intermediul lucrărilor sale. Dar unii artiști aleg să își dezvelească sufletul și mai mult, de aceea, ne oferă autoportrete, reprezentări prețioase ale eului interior, la care aceștia...