Zi

Septembrie 29, 2016

„Curtea de Argeș îți vorbește, trebuie doar să ai răbdare să o asculți și te cucerește”. Sunt cuvintele simple ale unui argeșean, dar care exprimă esența experienței în acest mic oraş cu parfum medieval.

Matricea Românească a cunoscut, la pas, Curtea de Argeș, însoțiți fiind de localnici mândri de locul în care s-au născut și de istoria sa, care ne-au prezentat frumusețea acestui spațiu.

La o primă impresie, orașul a fost mai agitat decât ne-am fi așteptat, dar grupurile de motocicliști și turiștii care vor să ajungă pe Transfăgărășan sunt cei care contribuie la forfota prezentă însă doar pe bulevardul principal, cel al Basarabilor, amenajat special pentru cortegiile funerare regale.

Aceste cortegii porneau pe un drum aprope ritualic, din Gara Regală (foto sus), o construcție spectaculoasă din vremea lui Carol I, proiectată de arhitectul Giulio Magni, cu ajutorul inginerului de arhitectură feroviară Elie Radu (1853 – 1931). Deși inginerul a construit patru astfel de gări – la Bascov, Merișani, Băiculești și Curtea de Argeș -, cea din urmă este cea care îi validează cu adevărat talentul, pus laolaltă cu cel al arhitectului francez André Lecomte du Noüy (1844 – 1914), care s-a inspirat după modelele din Franța, pe care le-a combinat cu cele românești. Clădirea gării a fost inaugurată la 27 noiembrie 1898 și poartă denumirea de „gară regală”, întrucât aceasta i-a fost menirea – toți regii înmormântați la Mănăstirea Curtea de Argeș (Carol I, Ferdinand și Carol al II-lea) au fost aduși în oraș cu trenul, așa cum a explicat Lucian Piele, reprezentantul Muzeului Municipal al Curții de Argeș.

Frumoasa gară din Curtea de Argeș este o construcție monumentală cu puternice valențe istorice

„Astăzi, gara este în paragină, din păcate. Se poate observa că este decorată cu plăci de ceramică deosebit de valoroase. Plăci de ceramică erau și la 1400, pe fațada Bisericii Domnești. Pe atunci, erau extraordinar de scumpe, semn că voievozii erau bogați”.

Confirmarea paraginii instaurate în clădirea declarată monument istoric ne-a oferit-o și șeful de gară, care a subliniat, în timp ce ne arăta interiorul, că „mai curge prin acoperiș, atunci când plouă”. Estetic, gara este, într-adevăr, spectaculoasă, dar alături de sentimentul de admirație se naște și cel al deznădejdii, pentru că monumentul nu primește atenția cuvenită din partea celor care ar trebui s-o îngrijească. Efectul deosebit al decorațiilor a fost creat prin brâurile și ancadramentele ușilor și ferestrelor, realizate din ceramică smălțuită, executate de meșterii italieni.

„Avem aici aceeași cărămidă ca și în Palatul Regal din spatele Mănăstirii Curtea de Argeș. Frumoasa gară din Curtea de Argeș este o construcție monumentală cu puternice valențe istorice. Pe aici a fost purtat și Regele Carol I, în 1914, când a fost adus la mănăstire, pentru a fi înmormântat. Toate aceste cortegii funerare porneau de la Gară până la mănăstire, pe bulevard pe sub tei, pentru că de aceea a fost construit. Înainte de a exista acest bulevard, drumul era șerpuit și era imposibil de parcurs cu cortegiile. Capul de linie era Mănăstirea Curtea de Argeș”, a mai explicat Lucian Piele.

Un loc unde să-ți crești copiii

Se poate spune, fără teama de a greși, că orașul mustește de clădiri declarate monument istoric, acestea constituind cea mai mare parte a imobilelor din Curtea de Argeș. Din fericire, privirile noastre însetate de frumos nu au observat foarte multe blocuri, astfel că nu ne-am putut abține un uşor sentiment de „invidie” față de localnicii care au ocazia să se plimbe zilnic pe străduțele cu iz rural, scăldate în liniștea generoasă cu mai toată regiunea.

Stradă ce ilustrează parfumul istoric al Curții de Argeș

Stradă ce ilustrează parfumul istoric al Curții de Argeș Foto: Mihai Vladu

Este un cumul de factori care te ademeneşte în Curtea de Argeș, așa cum opinează Iulia Georgescu, coordonatorul unui proiect cultural local. Potrivit acesteia, orășelul în care s-a născut și a ales să trăiască „este un loc unde să-ți crești copiii”.

„În afară de aspectul intuitiv și de simțământul că îmi place, Curtea de Argeș este un loc foarte frumos, este liniștit, și este un oraș în care nu îmi este frică. În București, când eram la facultate, aveam nesiguranța aceasta. Aici n-am vrut să stau oriunde, ci am dorit un loc ferit de mașini, unde să am și vedere spre pădure. De asemenea, aici, oamenii te ajută din bun-simț și din faptul că ne cunoaștem unii pe alții”.

În țara noastră efectiv călcăm pe istorie

În ceea ce privește oamenii Curții de Argeș, istoria ne arată că aceștia au fost îndrăgostiţi de țara lor și că au încercat, atât cât au putut, să-i promoveze valorile. Un exemplu notabil în acest sens este Dumitru Norocea, pictor și restaurator al Bisericii Domneşti, căruia argeșenii îi sunt recunoscători pentru eforturile depuse întru salvarea monumentului istoric, dar și pentru căminul său (construit între 1922 și 1923), azi Muzeul de Etnografie Casa Norocea.

Muzeul de Etnografie Casa Norocea

Muzeul de Etnografie Casa Norocea

„Norocea îi primea acasă la el pe cei mai importanți oameni politici, atunci când vizitau Curtea de Argeș. El a fost cel care a descoperit fresca și simbolistica picturilor din Biserica Domnească, când toți au rămas uluiți, pentru că nu se aștepta nimeni să găsească astfel de valori”, a explicat Lucian Piele.

Dumitru Norocea și familia, pictură din Muzeul de Etnografie Casa Norocea

Dumitru Norocea și familia, pictură din Muzeul de Etnografie Casa Norocea

Dumitru Norocea a fost o personalitate locală importantă, iar în Muzeul de Etnografie se regăsesc, foarte bine păstrate, obiecte ce sunt parte a identității argeșene. Aici este relevat efortul de păstrare a patrimoniului, aspect pe care fiecare român ar trebui să-l aibă în vedere, așa cum a punctat Clarisa Iordache, purtătorul de cuvânt al Muzeului Municipal din Curtea de Argeș.

Protejarea și promovarea patrimoniului cultural istoric este o muncă de echipă. Fiecare om trebuie să aibă grijă de orașul lui și de istoria lui

„Oamenii de astăzi trebuie orientați către cultură, către istorie, către patrimoniul pe care-l au și de care trebuie să țină cu dinții, pentru că peste tot unde mergem – și nu numai aici, în Curtea de Argeș – efectiv călcăm pe istorie. Este identitatea noastră, ca neam. Cred că în prezent, suntem în plin proces de transformări. Românii au reușit să iasă în afara granițelor, să ia contact cu diferite culturi, au apreciat ce au știut să facă alții cu patrimoniul lor și să-l expună cum trebuie, și au învățat că așa trebuie făcut și la noi. Din păcate, încă suntem la capitolul: «Bine, trebuie făcut, dar să facă alții». Protejarea și promovarea patrimoniului cultural istoric este o muncă de echipă. Fiecare om trebuie să știe că trebuie să aibă grijă de orașul lui și de istoria lui. Asta se încearcă să se realizeze prin diferite festivaluri de reconstituire istorică”.

Casă veche cu pridvor, din Curtea de Argeș

Casă veche cu pridvor, din Curtea de Argeș

Aleile poetice, panoramele de excepție și caracterul istoric al Curții de Argeș lasă în sufletul vizitatorului impresia unui spațiu în care modernul se împletește foarte bine cu medievalul. Curtea de Argeș este învăluită într-un aer aparte, care ne ajută să înțelegem de ce acesta este orașul în care regii României au ales să fie înmormântați.

“Cu fiecare călătorie pe care o mai fac și cu fiecare loc pe care încerc să îl cunosc, cu orice lucruri bune aş veni de acolo, ele tot ajung, la întoarcere, să se sedimenteze cumva pe dragostea de ce e aici, în România”. Este, în puţine cuvinte, declaraţia de dragoste a unuia dintre cei mai apreciaţi tineri fotografi români, Adi Bulboacă, pentru Matricea Românească.

Matricea Românească: Adi, ce înseamnă pentru tine Matricea Românească? Ce îți transmite logo-ul pe care l-am ales ca simbol al ei?

Adi Bulboacă: Vizual, remarc omul din mijloc, care se repetă, ceea ce mi se pare foarte inventiv. M-am gândit instantaneu la Poarta Sărutului, fiindcă este o poartă! Pot fi două fețe care se întâlnesc. Mai departe, îmi place privirea de perspectivă care poate însemna atât trecutul, cât şi viitorul. Asta mi se pare cel mai interesant.

Conceptual vorbind, prima oară mă gândesc la Lucian Blaga, cel care încerca să definească România prin formele de relief. Şi cumva are foarte multă dreptate, dacă ne gândim că avem de toate. Dacă mă gândesc la toată suprafața României, regiunile, pe cât sunt de unite – lingvistic şi nu numai – pe atât sunt și de pline de cultură și istorie personală. De diversitate. Cumva, acesta este primul lucru când mă gândesc la o matrice. Cred că mă gândesc la foarte multă diversitate în detalii, în lucruri mici aduse toate într-o unitate foarte clar conturată.

Matricea Românească: Există o școală românească de fotografie? Și dacă da, prin ce s-ar defini ea?

Adi Bulboacă: Este o întrebare grea. Mă gândesc de foarte multe ori la generații. De exemplu, plecând de la generația mea, m-am gândit de foarte multe ori că mi-ar plăcea să ne strângem. Știu că exista la un moment dat un site, care cred că se numea „Camera 80” și aduna fotografi născuți în anii ’80. Mi se părea interesant să existe și „Camera ‘60”, și „Camera ’70”, și ’90. Acum mi se pare că sunt puști care încep să fotografieze „pe bune” la 13-14-15-16 ani. Pentru generația mea era o chestiune destul de excentrică să faci poze la 16 ani.

Personal, am început să fotografiez exact la 16 ani. Mi s-ar părea interesant să se unească, să se strângă, dar intervin tot felul de lucruri, de selecție. E o chestiune de subiectivism să judeci valoarea. Revenind la chestiunea cu școala, cred că nu e ceva care să poate să îți dea un indiciu: „Uite, el face parte dintr-o școală românească”, sau „Vine din România, pentru că stilistica este asta…”. Nu cred că există asta, dar cred că există un fel de curente, care în funcție de generații, în diverse perioade sunt foarte uzate și comune și asta e bine. E o chestiune de identitate.

Cosmin Bumbuţ este, pentru mine, vârful de lance al fotografiei româneşti

Matricea Românească: Vârfurile, în momentul acesta, în fotografia românească, cine sunt?

Adi Bulboacă: Fără nici o ezitare: Cosmin Bumbuț. Pe lângă faptul că a trecut prin multe feluri de fotografie – ceea ce mie mi se pare din start o performanță, mai ales că le-a făcut pe toate la nivelul cel mai aproape de standardul cel mai sus de la noi. Faptul că a reușit să se retragă într-o rulotă și să facă doar ce își dorește el, mi se pare absolut fantastic. Deci fără nici o ezitare, Bumbuț este, pentru mine vârful de lance. Apoi mai sunt câțiva fotografi foarte buni.

Matricea Românească: Pe cine admiri?

Adi Bulboacă: Îmi place Andrei Pungovschi foarte mult. El a și antrenat mulți fotografi. Îmi place pentru felul în care se concentrează pe un subiect, își dă timp.

Matricea Românească: Am văzut în portofoliul tău că ai o poză impresionantă la Beirut, în 2011. E o cruce, atârnând între niște blocuri aparent răvăşite de război.

Adi Bulboacă: Eu am vizitat Beirutul la vreo doi ani după ce s-au mai calmat puțin spiritele și, pentru prima oară după vreo 40 de ani, ieșeau din războiul civil. Încă erau atentate – şi când eram acolo, se mai auzea câte o bombă la câteva zeci de kilometri. Nu l-am văzut deloc ca pe un oraș ieșind dintr-un război civil. Țin minte că era trafic și erau și frecvente ambuteiaje. Prietenii mei libanezi îmi explicau că de-abia au băgat semafoare, „N-am avut semafoare de 40 de ani”. I-am întrebat de trenuri. Mi-au spus: „Nu. S-a furat calea ferată în acești 40 de ani”. Când am făcut acea fotografie, nu m-am gândit deloc la un oraș care a fost în mijlocul unui război. Mi-a amintit foarte tare de Rahova, unde am crescut. Foarte tare.

Beirut, 2011

Beirut, 2011 Foto: portofoliu Adi Bulboacă

Matricea Românească: E o fotografie despre speranță?

Adi Bulboacă: Nu i-am pus nici un fel de greutate. Nici măcar crucea nu am privit-o ca pe un simbol. Ce mi s-a părut mult mai interesant este cum levitează.

Matricea Românească: Efectul este oricum impresionant.

Adi Bulboacă: Da, e un efect foarte simplu, care funcționează foarte bine. Nu am vrut să-i dau multă greutate, și mă bucur când lumea îmi interpretează fotografiile. Ştiţi că există vorba aceea cu 1000 de cuvinte într-o fotografie. Eu sunt de părere că poate să fie un cuvânt sau pot să fie 1000, dar ține strict de privitor, nu de fotograf.

Matricea Românească: Dar ca fotograf poți să intuiești.

Adi Bulboacă: Da, dar oricât ai fi de sigur că fotografia ta super conceptuală și la care ai muncit foarte mult o să fie înțeleasă de toată lumea și o să declanșeze trei gânduri, de fapt unii dintre privitori chiar pot să nu depășească gândurile de la suprafață. Asta chiar ține de privitor. Eu mă bucur că ți-a atras atenția și că i-ai dat un înțeles sau altul. M-am oprit pentru că mi-a atras atenția, am intuit că poate să însemne mai multe lucruri, dar n-am vrut să fie mai mult de atât. Am vrut să las liber pe privitor să-și ia ce vrea de acolo.

Aici e acasă, aici mă descurc mai bine decât m-aş descurca în orice altă parte. Ştiu regulile jocului

Matricea Românească: Ce înseamnă pentru tine să fii român?

Adi Bulboacă: La asta chiar m-am gândit de multe ori, pentru că am avut foarte multe perioade în care din oficiu ziceam că n-aș părăsi țara asta niciodată, nu din vreun fel de patriotism. Poate chiar asta înseamnă patriotism, să nu vrei să părăsești locul acesta. Am convingerea că, pentru faptul că am crescut aici și că am crescut în cultura asta, aici mă descurc mai bine decât m-aș descurca în orice altă parte. Adică știu și regulile jocului, știu și istoria și cultura. E natural.

Mai departe, trecând la detalii… Ce înseamnă să fii român, cum percep eu România şi de ce mi-e dor când lipsesc mai mult de două-trei săptămâni din România… E vorba de lejeritatea asta a noastră. Nu zic că suntem neserioși. Fiindcă nu suntem. Suntem foarte muncitori și foarte concentraţi, dar știm să ne luăm timp pentru noi, pentru plăceri, pentru odihnă, pentru citit, pentru orice fel de activități. Chiar am convingerea că e o trăsătură destul de puternică a noastră. Cel puțin e cea la care eu mă gândesc cel mai des când sunt în altă parte și mi-e dor de casă, și observ oamenii și observ că nu pot să relaționez foarte bine cu ei, sau orice. Simt că asta le lipsește lor. Lejeritatea.

Matricea Românească: Ai avut posibilitatea să rămâi afară? Ți s-a propus?

Adi Bulboacă: Da. În mai multe rânduri, în mai multe perioade. Am lucrat 4 ani cu Ambasada Franței, am fost fotograful lor și, de la un punct încolo, când știau că urmează să-și termine misiunea, mi s-a propus. De fapt, întâi a fost o discuție care implica să plece echipa în Turcia și mi-au propus să mă gândesc. Aceasta mi se părea o idee interesantă, o idee bună să cunosc cultura aceea. Mai ales că Turcia e la granița între două continente. Ocazia mi se părea extraordinară, dar n-aș fi făcut-o, chiar dacă s-ar fi dus mai departe discuția. Dar nu aș fi făcut-o, pentru că eram și destul de tânăr atunci, cred că aveam 22 de ani. După care, tot ei mi-au propus să vin în Paris și să continuăm să lucrăm împreună. Parisul nu m-a atras niciodată, cum nici un oraș mare din Europa nu mă atrage.

Câini în Piatra-Olt

Câini în Piatra-Olt

Matricea Românească: Deși ai multe de fotografiat acolo.

Adi Bulboacă: Da, cu siguranță. În schimb, unde m-am oprit un pic și am calculat – mi-ar fi plăcut  – a fost New York-ul. După ce ani și ani am refuzat să îl vizitez, pentru că plecam cu o preconcepție: cultura americană nu contează și totul e importat. Refuzam din start orice contact. Când am ajuns acolo, nu mi-a venit să cred. Tocmai importul acesta din toate părțile m-a fascinat, m-a inspirat. A fost prima oară în ani și ani întregi când mă simțeam inspirat real. Am luat în calcul ideea de a mă muta. Cred că motivul pentru care nu am făcut-o e faptul că nu vreau să trec prin tot procesul de viză, nu vreau să trăiesc luni întregi ori peste un an cu un statut care nu-mi permite să lucrez la nivelul la care știu că pot lucra, să fiu oprit de o formalitate să îmi fac treaba. Acesta este motivul pentru care am oprit orice gând. Dar o să mă întorc cât pot de des. E un loc care mă inspiră foarte tare.

Tema principală a fotografiei mele este nostalgia

Matricea Românească: Ești un fotograf matur. Maturitatea se măsoară, evident, în calitate, dar și în cele 10.000 de ore pe care le acumulezi ca să îţi dezvolți arta. Despre ce e fotografia ta și cum se ajunge la maturitate în arta aceasta?

Adi Bulboacă: În primul rând, n-o să te contrazic. Da, chiar cred că putem să trecem astăzi în calendar că e ziua în care mă gândesc că da, cred că am ajuns la maturitate. Mă simt. Acum că ai făcut afirmaţia și am filtrat-o, cred că sunt un fotograf matur.

Tema principală a fotografiei mele – și asta a fost de acum 10 ani – este nostalgia, care cred că în fotografiile mele se traduce prima oară prin patină. Caut lucrul acesta. Fotografia mea preferată din toate timpurile – datează de acum 6-7 ani – a fost realizată într-un atelier de pictură dintr-un teatru din București, unde era un dulap foarte mare, cu multe rafturi, cu multe culori. Practic, ce s-a întâmplat acolo? Toți meșterii, pictorii, tot comitetul artistic din ateliere au făcut probe de vopsea, ani și ani întregi. A ieșit ceva absolut superb. N-am făcut mai mult decât să apăs pe buton. Întâmplarea făcea că era și combinația mea preferată de culori – albastru, erau și niște accente de portocaliu. Cred că în fotografia aceea se găsesc toate elementele care-mi plac – pornind de la patină, și după aia o rigoare în linii paralele. Sunt foarte multe rafturi aliniate perfect care dau un şablon. După aia vine tot haosul acesta din pensule. Haos complet. Combinația asta mi se pare delicioasă – ordine și disciplină, și după aia nimic.

Matricea Românească: Brâncuși spunea că nu e greu să faci lucrurile, ci e greu să te pui în starea de a le face. Apropo de asta, în ce măsură e fotograful și un detectiv al instantaneelor pe care le captează?

Adi Bulboacă: Nu cred că trebuie să faci un efort sau un exercițiu de concentrare. Atunci când merg pe stradă, nu caut. Am avut şi experiența din New York, când am fotografiat vreo 300 de biciclete abandonate, cu roțile strâmbe. Pe alea le căutam, le vânam. Dar acolo știam precis ce caut. Când merg pe stradă, pur și simplu… Evident, am aparatul tot timpul la mine. Nu caut niciodată precis ceva, dar de fiecare dată sunt cam aceleași lucruri care-mi atrag atenția, cam aceleași linii.

Dacie galbenă timidă în zăpadă

Dacie galbenă timidă în zăpadă

Matricea Românească: Faptul că ai aparatul tot timpul la tine înseamnă totuşi că te aștepți.

Adi Bulboacă: Nu, înseamnă că m-am obișnuit așa de zece ani! (râde) Nu. Îl am tot timpul cu mine. În general, nu prea trece o zi fără să fotografiez, dar mă duc precis la fotografiat trimis de către cineva, sau pentru că îmi propun eu să fotografiez actori. Dar aparatul îl am tot timpul cu mine, pentru că nu plec fără aparat. Este o extensie naturală a mea.

Ce vreau să zic e că nu caut să-mi completez o serie sau să continui un discurs, ci pur şi simplu mă las în voia întâmplării. Da, îmi e poftă să fiu surprins pe stradă de un colț, sau ceva. Dar locurile în care mă opresc, sau lucrurile pentru care mă opresc fac parte din aceeași categorie, la care mi-am dat și eu seama în atâția ani că rezonez. Și dacă e un obiect peste care a trecut timpul, cu siguranță că mă opresc la el. De exemplu, eram pe Brooklyn Bridge din New York, era prima oară când îl vedeam. Absolut impresionant. Dar primul lucru pentru care m-am oprit… nu știu exact ce era – un fel de cutie cu un lacăt și pe una dintre fețe era un placaj de lemn foarte, foarte mâncat de timp. Și acolo m-am oprit să fotografiez. Eram cu un prieten din New York, care nu înțelegea ce am văzut. Dar pentru mine asta era interesant.  Podul îl mai văzusem în poze, detaliul acela nu.

Matricea Românească: Teatrul unde se încadrează?

Adi Bulboacă: Teatrul e o «specie» cu totul aparte. În primul rând, când fotografiez teatru, am convingerea că aportul meu e foarte mic. Întotdeauna zic: „Mă duc acolo, lumina e pusă, actorii sunt îmbrăcați, decorul e făcut, toată lumea știe ce are de făcut. Eu nu fac decât să declanșez”. Da, văd și eu rezultatul, că diferă foarte tare. Sunt spectacole pe care le fotografiază și mulți alți fotografi – și pot să-mi recunosc imaginile. E clar că intervin și eu, dar aportul meu e de fapt unul foarte mic. Pot să spun că sunt autorul fotografiei, dar nu autorul întregului context. Atunci, ce fac în teatru intră la arhivare. Eu așa o consider și o fac cu atâta drag și cu atâta constanță, pentru că sunt conștient că primul scop e cel al promovării. Cel puțin fotografiile, prima oară, acolo se duc, în promovare.

Încerc să trimit oameni la teatru, pentru că știu cât bine îmi face mie faptul că văd 4-5-6 spectacole într-o săptămână. Chiar îmi doresc să ajungă cât mai multă lume. Cred că de asta fotografiez cu atâta poftă. De asta fotografiez, de cele mai multe ori, înainte de premieră un spectacol – ca să dau repede sfară în țară că trebuie văzut. Dacă e bun. Când văd spectacole care nu-mi plac foarte tare, chiar dacă imaginile îmi plac enorm, le pun deoparte un pic, nu le dau drumul cu aceeași intensitate.

Nimic din ce fac nu e chiar de capul meu. Simplul fapt că mi se întâmplă contexte fericite e peste mine şi I se datorează lui Dumnezeu

Matricea Românească: Dumnezeu unde este în fotografie?

Adi Bulboacă: E peste tot. Întâi ar trebui să ne oprim să vorbim despre Dumnezeu – nu știu cine e. Există.

Matricea Românească: Îl simți uneori, când faci fotografii?

Adi Bulboacă: Da. Nu știu pe cine simt, adică nu știu cine e Dumnezeu de care m-ai întrebat, dar e evident că nu le fac de capul meu. Oricum, nimic din ce fac nu e chiar de capul meu. Simplul fapt că mi se întâmplă contexte fericite, e cineva responsabil de asta, într-o măsură mai mare decât persoana mea şi activitatea mea.

Vertij

Vertij

Matricea Românească: Cum vezi relația dintre fotografie și istorie?

Adi Bulboacă: Foarte strâns legată. N-o să vorbesc despre fotografiile de război, sau fotografiile – document sau despre fotografiile cu orașe de la 1880. O să vorbesc despre fotografia de teatru, să zicem, pe care o percep ca având rolul de arhivare. Dincolo de a clăti ochiul și dincolo de a vinde, şi dincolo de orice scop al fotografiei, cred că, prin definiție, ea asta face – fixează și arhivează și oprește timpul. Nu vreau să sune clișeic, dar asta face. Și sunt foarte fericit că am găsit domeniul meu pe care să-l documentez, care e teatrul. Pentru mine are foarte mult sens să fac lucrul ăsta. Am și căutat ceva care să aibă sens, iar odată găsit teatrul, în continuare, câțiva ani, mi-am pus întrebarea: „Interesează pe cineva sau mă interesează doar pe mine?”.

La un moment dat am avut o întâmplare care mi-a prins foarte bine. Odată ce am început să merg la teatru și să încep să iubesc teatrul, tot auzeam de „Richard al III-lea” făcut de Mihai Măniuțiu în ’93, cred, la Odeon. Auzeam din toate părțile ce spectacol fenomenal a fost, cum era Iureș în spectacolul acela – și nu vedeam imagini. Mă frustra un pic lucrul acesta și nu-mi venea să cred, pentru că nu vorbim totuşi de un spectacol din anii ’50.

Trecuseră deja doi-trei ani de când eram şi eu curios să văd o imagine de acolo. Am avut apoi ocazia să lucrez cu doamna Levintza – să-i trec în digital absolut tot ce a făcut în costum, scenografie de teatru și de film, în modă – cutii și cutii de fotografii sau filme, pentru o carte la care lucra. Ajungem la un moment dat la capitolul „Richard al III-lea”. Era un întreg capitol – dacă într-o cutie erau fotografii din 5 – 6 spectacole, la un moment dat au venit cutii întregi numai cu fotografii din „Richard al III-lea”. Și eram atât de aproape să văd cum arată! Încep și răscolesc prin ele și erau toate portocalii, blurate, blitz, mișcate… Pe cât eram de aproape, pe atât îmi dădeam seama că n-o să văd. Ca într-un final să găsesc 23 de fotografii alb-negru, mărite manual, impecabile. Adică, dincolo de tehnica absolut ireproșabilă, în acele 23 de fotografii cred că am văzut mare parte din spectacol, și am înțeles atmosfera.

În momentul acela mi-am dat seama că e suficient ca cineva, peste 10 ani, să fie foarte curios, cum eram eu, cum era spectacolul – și să poată să meargă direct și să vadă.

Scaunele Rinocerilor

Scaunele Rinocerilor

Matricea Românească: Ce lasă un fotograf copiilor lui?

Adi Bulboacă: Nu m-am gândit, pentru că încă nu mă văd în apropierea momentului în care să mă gândesc la ce le las copiilor mei. Îmi place întrebarea. Mie mi s-a părut întotdeauna că meseria definește cel mai puternic un om prin simplul fapt că întrebi: „Ce e?”. „E medic, e jurnalist”. Mi se pare primul lucru, dincolo de „E din București”. Mi se pare că meseria e pusă înainte de toate, și cu ce rămâi în istorie este profesia ta, în general.

Prin urmare, mi se pare bine pusă întrebarea. Fiindcă altfel aș fi tentat să răspund: „Nu contează ce las ca fotograf, ci ce las ca om”. Probabil, ce poate lăsa un fotograf este o poftă nebună pentru detalii.

De fiecare dată când mă întorc, îmi place şi mai mult România

Matricea Românească: Discutam cu Grigore Leșe, care spunea că trebuie să mergem departe ca să realizăm cum este România. Tu, când ești plecat în străinătate, cum vezi România?

Adi Bulboacă: În primul rând, cu dor, cu drag. Nu știu exact cum o văd – ca acasă, ca punctul din care am plecat. Ce mi se pare interesant e că, după fiecare călătorie – că e mai scurtă sau mai lungă – odată întors în București îmi place și mai mult. Asta nu s-a întâmplat după primele plecări. Cred că la 19 – 20 de ani am fost prima oară în Londra și mi s-a părut extraordinar. Odată întors în Bucureşti, am avut câteva zile, în care mi se părea că oamenii se îmbracă urât pe stradă, că zidurile sunt urâte, că totul e murdar, după care m-am reobișnuit. Și au mai fost poate două – trei călătorii la 20 de ani, după care, de la un punct încolo – și a rămas o constantă –, de fiecare dată când mă întorc, îmi place și mai mult.

Anina - Oraviţa

Anina – Oraviţa

Matricea Românească: „Bați” România cu trenul. Cum sunt oamenii, care e starea care te cuprinde la interacțiunea cu ei? Se lasă românii fotografiați cu ușurință?

Adi Bulboacă: Da, de multe ori ei vin. M-am prins de asta și o folosesc, aproape abuzez de ea. În primul rând, nu prea-mi place să «fur» fotografiile. E o chestiune care ține de intimitate. De-a lungul timpului, am ajuns să respect lucrul acesta și să fiu mult mai atent. Într-adevăr, dacă mi se pare un cadru de neratat, îl «fur» și am remușcări. Dar în general țin foarte tare să cer voie, măcar din priviri. M-am prins de un lucru, care funcționează foarte bine: e suficient să scot aparatul, să-l fac vizibil și să aud din stânga sau din dreapta: „A, fă-mi și mie o poză!”. Mă întorc, și apoi toată lumea vrea poză. Sau măcar creez un context: „E un fotograf aici. S-ar putea să fim fotografiați”.

Să ne raportăm la un compartiment de tren. Mă interesează două persoane, să zicem, care nu intră în jocul acesta. Cu siguranță că de la un punct încolo devin conștiente că e un fotograf care face poze și, dacă vor să se ferească o să-mi dea, cu siguranță îmi vor da un semnal cât de mic, și atunci o să-i las în pace. Dar altfel, cumva deja încep să am voie. Mi-am făcut anunțată prezența. Românii sunt foarte deschiși, și destul de ușor de convins.

Matricea Românească: Poza perfectă există?

Adi Bulboacă: Da, cred că există.

Dulapurile, fotografia preferată

Dulapurile, fotografia preferată

Matricea Românească: Ai avut vreodată senzația asta, că ai făcut poza perfectă?

Adi Bulboacă: Nu cred. Nici măcar fotografia mea preferată, de care ziceam mai devreme. Dacă e să o iau la bani mărunți, găsesc niște defecte în ea. Poate că la alți fotografi am văzut, şi am spus: „N-ai ce să-i ceri mai mult”.

Matricea Românească: Crezi că România se poate afirma prin fotografie?

Adi Bulboacă: Da, cu siguranță. Nu văd de ce nu. Simplul fapt că filmul nostru e văzut foarte bine la nivel mondial e o dovadă suficientă. Faptul că avem o istorie destul de apreciată pentru muzică, pentru compozitori. Nu ne lipsește nimic. Asta încerc să zic. Avem tot două mâini. Nu avem de ce să nu ne putem afirma.

O furtună

O furtună

Curtea de Argeș, locul unde regii au ales să odihnească

29 Septembrie 2016 |
„Curtea de Argeș îți vorbește, trebuie doar să ai răbdare să o asculți și te cucerește”. Sunt cuvintele simple ale unui argeșean, dar care exprimă esența experienței în acest mic oraş cu parfum medieval. Matricea Românească a cunoscut, la pas,...