Zi

Martie 16, 2017

Ştiu, nimeni dintre noi nu mai are timp. Ni-l consumăm pe tot, alergaţi ca nişte maidanezi între meeting-uri, task-uri, brunch-uri de networking şi issues-uri – fără număr – de rezolvat. La sfârşitul zilei, avem impresia că am realizat ceva, după şirul de liniuţe trase (la propriu, în agendă) – dar ne e neclar ce. Stăm perpetuu peste program, viaţa personală e o Fata Morgana, am fost hiper-eficienţi! – dar nu se ştie cui îi foloseşte această eficienţă. Angajatorului, poate. Sufletului, cu siguranţă că nu. Trăim într-o cultură în care a devenit o virtute diavolească să fii mereu ocupat. Între Wunderlist şi Todoist, Outlook şi o miriadă de alte aplicaţii specializate (time tracker-e, cum ar zice romglezii) menite să ne „monitorizeze” (de parc-am fi bolnavi; da, suntem) timpul şi productivitatea, viaţa ni se scurge din vene, lăsându-ne sclavii perfecţi ai ciclului birou-pat-birou.

Dacă tocmai v-am descris viaţa, “Timeaholics” (de Bogdan Capșa, regia Anca Ciuclaru), văzută la Teatrul Excelsior, e trezirea – la timp, sperăm! – din epidemia de cronofagită la care asistăm – şi ale cărei victime perfecte suntem.

Subiectul e incitant şi, o Doamne, atât de actual: într-o emisiune tip tabloid denumită “Time Show”, moderată de Victoria (Lavinia Şandru), oamenilor li se vinde timp suplimentar.

Ăştia mari fură timpul celor mici. Suntem cârpe care fac voluntariat

Totul se transformă însă într-o şedinţă de psihanaliză cu public, în care Bogdan (tânărul implicat în toate cluburile de voluntariat posibile, singur pentru că şi-a făcut timp pentru toţi), Dragoş (managerul unei companii importante, preocupat de dezvoltarea personală şi enoriaş contribuabil la Biserica Ultra-Eficienţei), Mihaela şi Alexandra (fetele blocate în timp, cu varii probleme personale) şi încheind cu Ghiţă, cameramanul (cu glume) din Moreni sunt oglinzile noastre, ale celor mulţi prinşi în şarlatania perfectă: în iluzia că avem timp să ne pierdem timpul cu lucruri triviale.

Surprinzătoare: Lavinia Şandru în "Timeaholics" Foto: Teatrul Excelsior

Surprinzătoare: Lavinia Şandru în „Timeaholics” Foto: Teatrul Excelsior

Evident că, în marea schemă a lucrurilor, hiper-eficienţa nu înseamnă nimic. Evident că alergăm, vorba lui Sorescu, după nade colorate până observăm, miraţi, că ni s-a terminat oceanul prea repede, şi că am ratat apa vieţii. La ce bun că avem bani, dacă nu avem timp să-i cheltuim? se întreabă, într-un acces de luciditate, unul dintre personaje.

Problema e că avem impresia că avem timp...

Problema e că avem impresia că avem timp… Foto: onsizzle.com

Lavinia Şandru, “şefa” – cum o alintă simpaticul Ghiţă – face un rol solid în această piesă, ajutată şi de experienţa ei în media, şi e sigur că teatrul i se potriveşte mai bine decât politica.

Oamenii nu mai cumpără timp cum cumpărau odată. Nu-şi mai permit să piardă nici un minut

O menţiune specială şi pentru Dan Clucinschi (Dragoş), care străluceşte în rolul corporatistului hiper-stresat (ce pleonasm), care socoate câte secunde îl „costă” un zâmbet de complezenţă, adus la paroxism de minciuna în care trăieşte.

Paroxism... Dan Clucinschi în rolul unui corporatist care n-are timp de pierdut

Paroxism… Dan Clucinschi în rolul unui corporatist care n-are timp de pierdut

La sfârşitul zilei, angoasa lui e temerea noastră, a tuturor: că, prinşi într-un program imposibil, cu obligaţii cel mai adesea artificiale şi auto-impuse, nu mai putem să ne vedem bunica, mama, soţia sau copilul, în momentele care contează.

O piesă de teatru cu arome de „In Time”, care merită scene şi audienţe mai mari.

Unde: Teatrul Excelsior, Bucureşti

Durata: 1h

De: Bogdan Capșa

Regia: Anca Ciuclaru

Distribuţia: Lavinia Șandru / Andreea Șovan, Ovidiu Ușvat, Dan Clucinschi, Marian Rădulescu, Robert Robert Emanuel, Iulia Samson, Andreea Șovan / Oana Tofan

 

Nota Matricea Românească: [usr 4]

Ființa umană este înzestrată cu o sumedenie de calități, una dintre cele mai valoroase fiind aceea că fiecare individ este diferit față de celălalt, deși există o întreagă paletă de aspecte comune care ne unesc. Un exemplu de legătură primordială ce se creează într-un un grup mare de oameni este cea de care ne folosim permanent și căreia îi datorăm întreaga evoluție a vieții noastre – limba maternă.

Astfel, nu e de mirare că cele mai importante figuri istorice și culturale ale țării, în marea lor înțelepciune, au avansat dintotdeauna principiul de nestrămutat al conservării limbii române, întrucât aceasta reprezintă una dintre dovezile cele mai solide ale identității noastre.

Istoricul Nicolae Iorga (1871-1940), un intelectual care nu mai are nevoie de nicio prezentare, intrat în legenda poporului nostru, a expus cu măiestria-i cunoscută, într-un discurs din anul 1906 (cuprins în „Lupta pentru limba românească”), diferențele între oamenii acestui tărâm, despre care a apreciat că pălesc în fața unității date de limba română pe care o vorbim cu toții.

„Poporul, domnilor, se împarte firește în clase, clasele se împart în indivizi, interesele indivizilor nu se împacă între ele și interesele claselor, de multe ori, se dușmănesc; însă, mai presus de interesele indivizilor, mai presus de interesele claselor, trebuie să se ridice solidaritatea națională, sentimentul de unitate trebuie să îmbrățișeze o societate de la un capăt la altul. Acest sentiment asigură menținerea unui popor, acest sentiment asigură afirmarea unui popor și-i dă biruința în toate împrejurările.

De ce natură este acest sentiment de solidaritate națională? Acest sentiment de solidaritate națională nu se poate sprijini decât pe următoarele temelii neclintite. Întâiu: vorbirea limbii naționale de toți aceia care fac parte din acel popor, vorbirea cu aceeași iubire, cu aceași curăție de la cel mai mare la cel mai mic, de la cel mai bogat, la cel mai sărac. De la cel care stă în fruntea unui popor, până la cel din urmă dintre supușii săi. Numai pe această bază se poate întemeia, în rândul întâiu, acest sentiment de solidaritate națională”, a atras atenția intelectualul, în discursul său, consemnat în cartea Istoria oratoriei la români (Editura Teșu, București, 2007, 311 pagini).

Mai presus de interesele indivizilor, mai presus de interesele claselor, trebuie să se ridice solidaritatea națională

Iorga a expus, în continuare, celelalte fundamente care, în opinia sa, formează baza solidarității naționale: „În rândul al doilea, sentimentul de solidaritate națională se sprijină pe conștiința aceleiași tradițiuni istorice. Toată lumea trebuie să-și amintească, nu din cărți, nu din lecțiuni, ci să-și amintească din turnarea în sufletul său a trecutului de faptele mari pe care întreg poporul le-a săvârșit în curs de mai multe veacuri.

În al treilea rând, solidaritatea aceasta națională, care nu are un caracter național – căci suntem laolaltă pentru că este același regim vamal, aceeași administrație, aceleași împrejurări de viață zi de zi, nu pentru aceasta, ci pentru că același suflet însuflețește pe toți -, această solidaritate națională, prin urmare, se razimă pe cultivarea aceleiași literaturi, pe iubirea pentru aceeași poezie, pe cântarea celuiași cântec, pe urmărirea sa ca valoare și frumuseță, a vieții actuale, și a vieții trecute, și a aspirațiilor de viitor ale poporului întreg”.

La fel ca mulți alți istorici, și Nicolae Iorga a apelat, pentru a consolida ideile cuvântării sale, la evocarea unei figuri istorice emblematice pentru români, ale cărei eforturi pentru conservarea unității neamului trebuie apreciate și preamărite și astăzi.

„Biruințele lui Ștefan cel Mare, strălucirea domniei lui, în îndelungata ei durată și moartea senină a marelui voievod se pot explica în multe feluri: unii pot să aducă înainte vitejia boierilor de atunci; alții pot să aducă înainte destoinicia țăranului român din acea vreme, alții iarăși marele talent miliar și geniul politic al acelui voievod. Niciuna dintre aceste explicări nu e deplină. Adevărata explicație este că atunci, în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, poporul român, deși compus din mai multe clase care interese, firește, deosebite între dânsele, poporul acesta era legat prin aceeași credință, vorbea aceeași limbă, avea același ideal, forma o singură ființă, reprezentată deopotrivă prin voievodul țării de pe tron și prin cel din urmă luptător biruitor din armatele sale. Aceasta este taina biruinței lui Ștefan cel Mare.”

Nicolae Iorga (1871-1940), istoric, critic literar, scriitor, memorialist, ministru, deputat, prim-ministru, academician, profesor universitar, a fost un om înzestrat cu o inteligență peste medie vizibilă încă de la vârste fragede, deși avut o copilărie grea, rămânând orfan de tată la 5 ani. Fire retrasă și preocupată de studiu, Nicolae Iorga cunoștea, la numai 18 ani, limbile clasice, dar și franceza, spaniola, italiana și germana. La fel ca mulți intelectuali ai vremii, el a urmat studiile post-universitare peste hotare. Iorga a folosit cunoștințele acumulate în toate colțurile lumii pentru a explica viața trecută și prezentă a neamului românesc.