Extrem de pasionată de limba română, Cătălina Ifrim, o elevă sclipitoare în vârstă de numai 13 ani, publică pe Matricea Românească articole revelatoare pentru adulți, ce oglindesc România aşa cum este ea percepută de către generația tânără.

Mai ții minte când ai putut avea încredere cu desăvârșire în cineva, fără să te temi că ai putea fi rănit, judecat ori dezmăgit? Ei bine, dacă răspunsul tau este negativ, îți urez un Bun Venit!  în lumea crudă, dar reală a societății noastre minunate. Dar dacă răspunsul tău este afirmativ, te invidiez, însă îți sugerez să profiți de prietenia cu această persoană genială, căci oricum, mai devreme sau mai târziu, va profita altcineva de tine.

Prin urmare, cred că știi deja despre ce am de gând să-ți vorbesc astăzi, așa că să trecem la subiect. Fac pariu că cel puțin odată în viață ai avut încredere oarbă în cineva, iar după cum spune scenariul vieții, ai trecut prin dezamăgirea tragică în urma căreia, bineînțeles, ai suferit fără ca vinovatul/ta să schițeze vreo urmă de regret, că oamenii sunt oameni doar din punct de vedere biologic, și nimic mai mult. Iar dacă, întâmplător, am avut dreptate, ai trecut și prin procesul supranumit n-o să mai fac greșeala asta NICIODATĂ, proces ce include falsa promisiune pe care ți-o faci singur pentru a te auto-dezamăgi.

În lupta cu viaţa, eşti tu cu propriile puteri şi cu Dumnezeu

Așadar, de ce continui să o faci? De ce ești tu cel vinovat de propria-ți nefericire? Și iarăși, găsim întrebări al căror răspuns ne este tot mai teamă să-l aflăm, pentru că în lupta cu viața și greutățile sale nu ne vom duela în instanță, lăsându-ne în baza avocatului, spunând că totul va fi bine în curând.

În lupta cu viața, ești tu cu propriile puteri și cu Dumnezeu; ești tu cel puternic, dar pus sub presiunea stresului, a grijilor și a tristeții; ești tu cel pe care ți-e frică să-l arăți lumii pentru a nu fi judecat, fiindcă adevărul doare cel mai tare, iar în zilele noastre, să fii unic implică durere și suferință, pentru că n-ai voie să fii tu cel real, dacă vrei să-ți trăiești viața liniștit.

Ne-am supus ușor sistemului bolnav, și singura modalitate de a ne elibera din robia minciunilor și a nedreptății este să ne creăm propriul adevăr

Realitatea e dură și rece, deşi aparent frumos fardată și împachetată într-un ambalaj vopsit în culori stridente. Mass media are impact mai mult asupra sclavilor săi mituiți cu pulbere de otravă îndulcită, ce se hrănesc cu lapte și miere cu gust de fiere. În goana către libertate, ne scufundăm tot mai mult către Infern, și ne lovim tot mai des de probleme pe care ni le facem singuri, iar când adevărul ne lovește, realizăm prea târziu că, de fapt, n-am realizat nimic. Poate doar că ne-am supus tardiv, îngropându-ne cu vise distruse și cu datorii către cei ce ar fi trebuit să ne fie datori.

Acestea fiind spuse, putem afirma că ne-am supus ușor sistemului bolnav, și că singura modalitate de a ne elibera din robia minciunilor și a nedreptății este să ne creăm propriul adevăr, în care nimeni n-are voie să intre pentru a ne influența.

Foto deschidere: 6iee.com

Satul românesc, îndeosebi cel ardelean, a fost rareori mai bine descris în literatură decât în operele lui Ioan Slavici, scriitorul care ne-a dat Moara cu noroc sau Mara. În binecunoscutele sale opere, el creează, din cuvinte magistral alese, tablouri fidele ale vieții de la țară, descriind comportamentul oamenilor, credinţa lor, îmbrăcămintea sau gesturile. Atenția pentru aceste importante detalii a fost remarcată, bineînțeles, de către George Călinescu, ce spunea că Slavici este un „instrument de observație excelent” al mediului rural. Ioan Slavici (1848-1925) s-a născut în satul Șiria din Arad și a fost scriitor, jurnalist și pedagog desăvârșit, activități pe care le-a „slujit” cu pasiunea ce-i este cunoscută posterității.

Deși a fost un copil firav, firea năvalnică a scriitorului nu l-a „ținut locului”, el fiind maestru al năzdrăvăniilor, la fel ca și Ion Creangă: spărgea ferestrele vecinilor, arunca pietre în cuiburile rândunelelor, ațâța câinii pe la garduri, se urca pe caii altora, fura fructe din curțile oamenilor (deși nu ducea lipsă de ele acasă) sau dispărea cu zilele, fără veste, înnoptând pe la rude sau stând în jurul focului cu băieții ieșiți cu vitele la pășune. Tatăl său nu îl pedepsea, dar mama îl ținea din scurt, pentru a face din el „om între oameni”.

Pe parcursul vieții sale de licean, Slavici a fost nevoit să se angajeze drept preceptor și să ofere meditații copiilor repetenți ai aristocraților, pentru a se întreține.

„Am trăit timp de un an în mijlocul unor oameni care toate serile se-ntrebau cum au să-și petreacă ziua de mâine. Ieșeam când călare, când în trăsură la plimbare, făceam din când în când excursiuni mai lungi, jucam cărți ori biliard, ieșeam – după sezon – la vânătoare, luam parte la mese mari și la serate dansante”, a notat scriitorul despre acea perioadă a existenţei sale. Însă, el a fost și un om care a călătorit mult și care a avut grijă să aibă în permanență în jurul său intelectuali, pe care îi observa neîncetat.

Prietenia cu Eminescu, definitorie

Şi cum cine se aseamănă se adună, autorul Morii cu noroc a legat o prietenie strânsă cu Mihai Eminescu, vizibilă atât la nivel sufletesc, cât și la nivel literar. Între ei nu au existat niciodată dispute generate de orgoliul scriitoricesc, cât o emulaţie extrem de fructuoasă pentru cultura autohtonă. Cei doi „titani” ai literaturii române s-au cunoscut la Viena în 1869, când Slavici l-a remarcat pe Eminescu – la acea vreme, poetul lucra la traducerea operei lui Kant – la un curs de economie națională, crezând despre el că este un albanez sau un persan „copt înainte de vreme”.

„Un om de o veselie copilăroasă care râdea din toată inima, încât ochii tuturor se îndreptau asupra lui. În clipa următoare se încrunta, se strâmba or îşi îndrepta capul cu dispreţ. Cea mai mică contrazicere îl irita, muzica de cele mai multe ori îl supăra, şuirătura-l făcea să se cutremure, ori şi ce scârţâietură îl scotea din sărite”, a scris Slavici despre Eminescu, în cartea Amintiri.

De nu mai puțin de cinci ori, scriitorul a fost închis pentru conținutul articolelor sale, iar experiența este consemnată în lucrarea „Închisorile mele”

Reveniţi în spaţiul românesc, cei doi au locuit o vreme împreună la București, dar modul de viață al poetului era mult diferit de cel al prietenului său: „Îi băteam în perete, el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca. Aprindea din nou lampa şi începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi îl rugam să mă lase să dorm. Eu eram din ce în ce mai stăruitor şi el se făcea tot mai îndărătnic şi zicea că abuzez de afecţiunile lui şi-l terorizez”.

Jurnalism asumat, chiar și din spatele gratiilor

Ioan Slavici a fost și un jurnalist reputat, el ocupând multă vreme – precum Eminescu – funcţia de redactor la ziarul Timpul din Bucureşti, după care a fondat la Sibiu ziarul Tribuna. Activitatea sa jurnalistică, incomodă pentru autorităţile timpului, i-a produs lui Slavici multe neplăceri: în România, el a fost închis pentru că s-a crezut că este spion austro-ungar, iar în Austro-Ungaria a fost închis sub pretext că ar fi fost naționalist român. De nu mai puțin cinci ori, scriitorul a fost închis pentru conținutul articolelor sale, iar experiența este consemnată în lucrarea Închisorile mele, publicată cu cinci ani înainte de moartea sa.

Familia este cheagul social şi simţământul familial este obârşia celui patriotic

Chiar dacă a fost dedicat trup şi suflet muncii sale, Ioan Slavici a fost un om care a pus, întotdeauna, familia la loc de cinste în viața sa.

„Familia este cheagul social şi simţământul familial este obârşia celui patriotic. De când trăiesc oamenii pe faţa pământului, totdeauna şi pretutindeni s-au bucurat de obşteasca iubire şi de încredere cei ce ca fii, ca soţi, ca părinţi şi ca fraţi au fost oameni cumsecade – şi dispreţuiţi, urgisiţi, osândiţi cu toată asprimea au fost cei ce şi-au nedreptăţit părinţii, soţia, copiii, ori fraţii, i-au minţit, i-au amăgit, i-au înşelat, ori i-au asuprit în orişice fel“, a mai scris el în Amintiri.

Acasă, Ioan Slavici și-a creat un obicei din a curăța ridichile de coajă și de a le mânca cu sare și ulei de măsline și, la fel ca mulți alți scriitori pe care contemporaneitatea îi apreciază, fuma foarte mult. Slavici nu a renunțat nici pe patul de moarte, în 1925, la acest viciu, rugându-și soția să-i aprindă o țigară. La scurt timp după ce țigara s-a stins, a murit și scriitorul. El a dorit să fie îngropat în orașul Panciu, unde locuia fiica sa, refuzând cimitirul Bellu din București, unde odihnesc mulți scriitori români.

Ioan Slavici este, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă, unul dintre marii clasici ai României. Scriitorul a lăsat moștenire romane, comedii, nuvele, povești pentru copii, care oglindesc dragostea sa pentru țară și pentru literatură, dar sunt şi expresia unei înalte moralităţi. Romanul Mara a fost cel care i-a adus recunoașterea ca romancier, dar și nuvelele Popa Tanda, Pădureanca, Budulea Taichii sau Moara cu noroc i-au adus laurii meritați.