Zi

Septembrie 20, 2017

Prinşi în tumultul schimbărilor care transformă tradiţia în anacronism şi obiect de deriziune, este comod să uităm rolul emblemelor naţionale în devenirea noastră. Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, Bucovina, şofer la Protecţia Copilului în viaţa de toate zilele, ne reaminteşte că de la opincă ne-am ridicat toţi, indiferent ce identitate am „încălţa” astăzi.

Apasă pentru video

“Eu am lucrat cu ani în urmă în pielărie, cizmărie, pe comandă. Am făcut școală de creație în București. M-am întors la Gura Humorului și au vrut să mă trimită ca maistru la Câmpulung Moldovenesc, unde era fabrica de încălțăminte „Montana”. Dar eu am refuzat să fac naveta. N-am vrut, pur și simplu. Și atunci, fiind școlarizat de cooperativa „Solidaritatea”, m-am angajat la Complexul Meșteșugăresc, la secția Încălțăminte Comandă. Era unul dintre cele mai renumite ateliere de încălțăminte la comandă. Veneau şefi de la București, de la Consiliile Populare, cum erau atunci, de la Suceava. Își făceau numai oamenii cu bani încălțăminte la comandă! Era la mare căutare, mai ales de Paște, când se făceau pantofi, sau de Crăciun, când se făceau cizme. Scormoneau femeile prin podurile caselor, de la bunici sau străbunici,  modele vechi – și le dădeau la refăcut. Eu le făceam modelul din nou”, a povestit pentru Matricea Românească meşterul Ioan Hojbotă.

Scormoneau femeile prin podurile caselor, de la bunici sau străbunici,  modele vechi de încălţăminte – și le dădeau la refăcut

“În comunism, era o ruşine să revii la opincă”

Însă, întâlnirea lui cu opinca noastră ancestrală s-a datorat unui hazard fericit:

“Niciodată, cât am lucrat 20 de ani în pielărie și în cizmărie, nu am făcut o opincă. Noi lucram la acord individual, și concurența era după bani – care câștigă mai mult pe statul de plată. Așa era, la modul cinstit. Nu mi-a stat capul niciodată să pun mâna pe o bucată de piele, să croiesc o opincă. Era și un fel de rușine să revii la opincă, în regimul de tristă amintire…

Lucrând ulterior aici, la Protecția Copilului, o doamnă – care este şi șefa mea – a mers cu mine în parcare la Voroneț, să cumpere pentru serbare o pereche de opincuțe. Şi nu i-o plăcut nici de colo, nici de colo. Și atunci, m-am gândit să vin acasă și să îi fac. Am zis: «Doar eu în pielărie am lucrat atâția ani!». Dar nu pusesem mâna să fac ceva.

Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, lucrând în atelierul său la o opincă

Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, lucrând în atelierul său la o opincă

Am luat o bucată de hârtie și am făcut un tipar, și mi-a ieșit o pereche de opincuțe pentru un copil de grădiniță. Probabil, foarte frumoase! Oricum, erau primele, nu puteam să-mi dau seama dacă sunt frumoase. M-am dus și i-am arătat: «Uite, asta am putut să fac». S-a bucurat, a zis că sunt foarte frumoase, s-a dus și le-a arătat doamnelor, colegelor. De acolo, s-a deschis drumul meu. Oamenii, colegii m-au solicitat. Am început să fac, şi mi-am dat drumul. Lucram într-o șură la început și, după ce am văzut că am atâtea solicitări, mi-am încropit atelierul… Aici țineam tractorul, când veneam de la câmp. Tractorul l-am vândut și mi-am încropit atelierul ăsta.”

Apasă pe poze pentru mărire

Lacrimi pentru România

Cu lacrimi în ochi, meşterul bucovinean a ţinut să realizeze şi o scurtă lecţie de istorie a opincii, special prin intermediul Matricea Românească:

“E încălțămintea românului. Opinca o purtat-o omul de rând. Oamenii înstăriți purtau cizma de piele, Bilger – cizma ofițerească, specială, care are alt croi. Avea catarame, şi o deschizătură, un șliț. Era ceva boieresc. Numai băieții de bani gata, bogătanii, purtau cizma Bilger și baston – era o fudulie. Poate mai aveau și o ploscă – atunci când bogatul ieşea în sat, nu bea el cu badea Ion din sticla lui, îşi punea în ploscă!

Am luat o bucată de hârtie și am făcut un tipar, și mi-a ieșit o pereche de opincuțe pentru un copil de grădiniță. Nu îmi puteam da seama dacă sunt frumoase – erau primele!

Opinca o purtat-o omul de rând. Aici, în Bucovina, a fost influența austro-ungară, oamenii au trăit mai bine. Au purtat, în ziua de lucru, opinci de gumă, care greu se mai găsesc astăzi, şi colţuni de lână sau obială. Obiala este o bucată de pătură cu care se învelește piciorul. Spuneam că era opinca din cameră de tractor, din guma aceea, pe care purta și ciobanul, și țapinarul în pădure, și omul de rând, la munca câmpului. În sărbători, la noi, în partea Bucovinei, se purtau opinci osebite, din piele de vițel. Se luau la nunți, la hore, la baluri. În partea Regatului, unde nu a fost influența austro-ungară, se făceau opinci din piele de porc.”

Opinca, apărătoarea românului în război

Ioan Hojbotă a rememorat şi un episod din istoria familiei sale, în care opinca a jucat un rol providenţial – pentru că i-a apărat tatăl de gloanţele inamicului, în război.

“Tatăl meu mi-o povestit că, fiind recrut în Armată, o purtat opinci când s-o instruit în pre-militară, până s-o dus în război. În Armată, pe timpul războiului, s-o întâlnit cu tot felul de băieți – cum era atunci, doi de colo, doi de colo – și a găsit bucureșteni care nu știau să se încalțe cu obiele. Într-o sară, tata le-o le-o făcut demonstrație camarazilor, care apoi o fost încălțați ca lumea. Deci, s-o purtat opinca și-n Armată. Eu, făcând turism ecumenic, am găsit la Mănăstirea Râmeț din Aiud, într-o vitrină din Muzeul Mănăstirii, o opincă cazonă cu potcoavă, aşa cum se punea la bocancii cazoni. Deci era potcoava, ca să nu se roadă.”

Opinca românească merge mai departe, graţie meşterului Ioan Hojbotă, şofer în viaţa de zi cu zi

Opinca românească merge mai departe, graţie meşterului Ioan Hojbotă, şofer în viaţa de zi cu zi

Desprinsă din matricea românească: opinca tradiţională, mereu actuală

Desprinsă din matricea românească: opinca tradiţională, mereu actuală

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Istoria personală şi istoria muzicii se împletesc într-o nouă lecţie de etnomuzicologie semnată, pe Matricea Românească, de către artistul Bogdan-Mihai Simion. Acesta tratează, mai jos, originile şi evoluţia muzicii de zongoraşi din regiunea istorică a Maramureşului, aşa numitul Maramureş voivodal, considerate „cea mai veselă muzică ţărănească din România”.

În satul Hoteni, la marginea comunei Hărniceşti, se află o casă veche de lemn, delicată şi îngrijită, situată în mijlocul unei curţi care se extinde într-o livadă şi într-o grădină de legume. În aceeaşi curte, mai la vedere, există şi o casă nouă de cărămidă cu aspect tradiţional, pe o latură a căreia a fost ridicat un chioşc de lemn. Căldura, frumuseţea şi coerenţa stilistică a gospodăriei îţi taie respiraţia. Acesta este visul devenit realitate pentru Ioan şi Anuţa Pop, vis pentru care au lucrat umăr la umăr timp de doisprezece ani. Ioan Pop, poreclit Popicu de soţie, rude şi prietenii apropiaţi, s-a născut într-o familie de ţărani în satul Poienile Izei, în Maramureşul voivodal, acolo unde, în 1913, Béla Bartók însuşi s-a oprit pentru o cercetare etnomuzicologică.

Numele lui Ioan Pop este cel mai uşor de asociat cu muzica de zongoraşi din regiunea istorică a Maramureşului. El consideră că reprezintă „cea mai veselă muzică ţărănească din România”. Partea de nord a României – cu precădere regiunea Maramureşului – este renumită pentru tradiţiile şi vechile obiceiuri păstrate până în contemporaneitate. Între aceste tradiţii, muzica joacă un rol extrem de important. Pe lângă dansurile locale, pe care oamenii zonei le numesc „jocuri”, ce se dansează în perechi, cea mai importantă formă muzicală este „horea”. Horea, în esenţă, este o formă muzicală lirică, cu teme precum iubirea, dorul, doliul, durerea plecării în armată, bucuria cântatului, povestirea sau anunţarea Naşterii şi a Învierii lui Iisus Hristos.

Horea, în esenţă, este o formă muzicală lirică, cu teme precum iubirea, dorul, doliul, durerea plecării în armată, bucuria cântatului, povestirea sau anunţarea Naşterii şi a Învierii lui Iisus Hristos

Când era copil, Popicu a învăţat să interpreteze toate aceste tipuri de hori pe instrumentele la modă în perioada respectivă, în regiunea sa: tilincă (fluier ciobănesc), ceteră (vioară), contră (violă), zongoră (chitară) şi dubă (tobă). A început să cânte ca zongoraş la petrecerile şi dansurile duminicale din sat, atât de plăcere, cât şi ca sursă de venit ce l-a ajutat să termine liceul. Mai târziu, a început să cânte la nunţi şi la alte petreceri în întreaga regiune extinsă a Maramureşului, inclusiv Lăpuş, Chioar sau Codru. Popicu a întâlnit-o pe Anuţa când era adult. S-au căsătorit şi s-au stabilit pentru o vreme în casa tatălui miresei, Ionu’ Diacului din Hoteni. Ei au hotărât să-şi construiască acolo propria casă, din lemn sculptat şi cu verande pe ambele părţi, un tip de casă pe care sătenii nu o mai construiesc în zilele noastre.

Ioan Pop & Ioachim Făt – Mori, mândră, ori te mărită (filmare din satul Hoteni, Maramureş)

Cei doi se trezeau – şi se trezesc încă – în fiecare dimineaţă în liniştea copleşitoare a naturii. Pe măsură ce în praful de sub streaşina casei se mărea numărul găinilor deţinute de familia Pop, câteva vaci au început să se amestece cu celelalte ale satului, purtând talăngi la gât ce creau sunete discordante – în Maramureş, la fiecare casă, o altă vacă se adaugă cirezii ce pleacă la păscut. Ca orăşeanul ce-şi plimbă câinele sau copilul, Ioan Pop ducea din când în când vacile întregului sat la păscut. Satul Hoteni din Maramureş era – şi rămâne încă – una dintre cele mai izolate comunităţi din întreaga Uniune Europeană, unde ţăranii şi-au păstrat un stil de viaţă care, în cea mai mare parte a continentului, a dispărut în urmă cu câteva sute de ani.

Bogdan-Mihai Simion, alături de Ioan Pop, unul dintre cei mai cunoscuţi zongoraşi din Maramureş, România

Bogdan-Mihai Simion, alături de Ioan Pop, unul dintre cei mai cunoscuţi zongoraşi din Maramureş, România

Ansamblul ţărănesc tipic din Maramureş este un duo format din zongoră şi vioară, adesea însoţit de o tobă. Taragotul, saxofonul şi acordeonul au fost mai recent introduse. Mâncărurile gustoase, horinca puternică şi muzica tradiţională a zonei fac nopţile mai frumoase aici. Un grup de americani – cum altfel? – au lansat chiar un curs ce durează o săptămână şi prezintă pe scurt muzicile şi dansurile din Maramureş. Instrucţia este asigurată de nimeni altul decât Popicu, ce cu această ocazie îşi reafirmă poziţia drept unul dintre cei mai cunoscuţi muzicieni ţărani din România. Pe valea Marei, acesta a format inclusiv un grup de muzică tradiţională, intitulat Iza. Colaboratorii acestui grup sunt cei mai buni muzicieni ai prezentului din Maramureş, toţi fără excepţie fiind agricultori sau păstori. Între timp, Iza a devenit un grup renumit în România, mergând anual în turnee în Israel şi în vestul Europei. Grupul promovează ideea că muzica ţărănească şi dansul ţărănesc sunt fundamentale pentru fericirea omului, iar tot ceea ce face are ca scop menţinerea acestor vechi tradiţii. Ioan Pop ştie că, pentru a reuşi acest lucru, acestea trebuie să rămână semnificative pentru timpul prezent şi trebuie să fie prezentate mereu proaspăt, dar totodată fără a fi „modernizate” agresiv.

Satul Hoteni din Maramureş rămâne una dintre cele mai izolate comunităţi din UE, unde ţăranii şi-au păstrat un stil de viaţă care, în cea mai mare parte a continentului, a dispărut în urmă cu sute de ani

Puţini sunt însă cei care ştiu că şi tatăl lui Ioan Pop a fost înregistrat de către un grup de antropologi occidentali. Înregistrările au fost reeditate recent sub titulatura de „Balkan Arts Series: Volume 7”, încadrate într-o serie mai largă, de 13 cd-uri ce cuprind printre cele mai interesante înregistrări de muzici ţărăneşti, realizate în Bulgaria, estul Serbiei, Macedonia greacă, Tracia şi România. Realizate între anii 1961 – 1979 (în cadrul a trei cercetări etnomuzicologice), nefiind puse la dispoziţia publicului larg până în anul 2012, aceste înregistrări remarcabile evidenţiază şi sărbătoresc o cultură şi un stil de viaţă sătească ce au dispărut pentru totdeauna, transformate până la nerecunoaştere de către presiunile sociale şi economice ale tehnologiei – graţie industrializării -, de către influenţa sovietică şi ulterior de către globalizarea occidentală.

Grupul Iza – Cand m-o Făcut Mama-n Lume

Între obsesii şi exotizări, Ioan Pop ţine steagul sus şi luptă zi de zi pentru ceea ce crede. Occidentalii sunt din ce în ce mai interesaţi de această moştenire, iar întrebările şi răspunsurile lor ar trebui să ne dea nouă de gândit. De pildă, în ediţia online a ziarului The Guardian, un cititor povesteşte că va ajunge în România în luna iunie a anului 2016 şi spune că îşi doreşte în mod expres să asculte muzică tradiţională ţigănească – iată brandul de ţară! El îi roagă pe ceilalţi cititori să-i sugereze care este cea mai potrivită zonă pentru a găsi această muzică. După câteva pagini de recomandări – care mai de care – un anume Peter Mills oferă un răspuns splendid. El susţine că varietatea de muzică pe care o poate întâlni potenţialul călător în România spune multe despre amestecul etnic remarcabil – şi uneori volatil – al ţării. I se sugerează centrul Câmpiei Transilvaniei pentru amestecul româno-maghiar ce l-a inspirat atât de tare pe Béla Bartók, Ţara Românească pentru cele mai bune trupe muzicale ţigăneşti şi Maramureşul voivodal pentru muzica românească pur-sânge. Fireşte că răspunsul este incomplet şi că se poate argumenta împotriva lui. Însă el dă măsura imaginii muzicilor de tradiţie din România în spaţiul din afara ţării. Şi asta, uneori, contează mai mult decât adevărul istoric sau frontierele – care întotdeauna sunt periculoase în cultură.

 

Foto deschidere: Muzicianul Bogdan-Mihai Simion, alături de grupul Iza coordonat de către Ioan Pop

Zongoraşii ţărani din Maramureşul voivodal

20 Septembrie 2017 |
Istoria personală şi istoria muzicii se împletesc într-o nouă lecţie de etnomuzicologie semnată, pe Matricea Românească, de către artistul Bogdan-Mihai Simion. Acesta tratează, mai jos, originile şi evoluţia muzicii de zongoraşi din regiunea istorică a...