Zi

Ianuarie 10, 2018

Profesorul are aproape 60 de ani şi o carieră respectabilă, pe care nu se sfieşte să o etaleze constant. Istorii despre stagiile de cercetare pe care le-a efectuat afară şi bursele câştigate în străinătate constituie peste un sfert, uneori jumătate, din discursurile pe care le susţine în faţa învăţăceilor lui.

Dar nu plinătatea de sine, din păcate comună în mediul universitar românesc, e ceea ce îi reproşez Profesorului. Ci felul greşit în care îşi înţelege menirea de Dascăl. Mai bine zis, faptul că nu şi-o înţelege deloc.

Fac abstracţie de laptopul lui iubit, care aminteşte de căderea omului din Paradis, aş fi puritan să-i reproşez o asemenea afinitate. Toţi suntem consumatori de produse de import, în lipsa unui substitut autohton mai bun. Iar asta e normal. Numai că, în cazul Profesorului, mărul vestic din care a muşcat cu nesaţ i-a otrăvit gândirea şi e simptomatic pentru un fel de a vedea viaţa.

Sigur că Occidentul e, de la facerea lumii, locul din care ne vine lumina, cultural vorbind. Mai mult, e complexul nostru existenţial ca români. E Raiul care ne-a fost refuzat. Numai că a-i proslăvi la nesfârşit calităţile, bibliotecile nemaipomenite, sistemele educaţionale şi sociale care nu se defectează niciodată (pentru că, nu-i aşa, tot ce e vestic e perfect), eficienţa fabuloasă regăsită acolo, de care noi, românii, nu suntem în stare, cum sugerează subliminal Profesorul, dar mai ales a face asta în faţa unor tineri de 20 şi ceva de ani, netrecuţi prin viaţă, necopţi pentru a înţelege că mirajul Europei e atât, un miraj, echivalează cu un act de trădare naţională.

Un Profesor bun îşi educă elevii şi studenţii să rămână în ţară, nu le aruncă în minte şi în suflet seminţele unei fugi cât mai rapide. Nu le cumpără, moral vorbind, tichete doar dus către destinaţii unde, cel puţin pe hârtie, totul e roz. Nu înclină decisiv balanţa nehotărâţilor. El sădeşte, nu dezrădăcinează

Un Profesor bun îşi educă elevii şi studenţii să rămână în ţară, nu le aruncă în minte şi în suflet seminţele unei fugi cât mai rapide. Nu le cumpără, moral vorbind, tichete doar dus către destinaţii unde, cel puţin pe hârtie, totul e roz. Nu înclină decisiv balanţa nehotărâţilor, convingându-i prin rememorări „savuroase” despre timpul fabulous petrecut în Occident că nu mai au de ce să-şi piardă timpul în, vorba lui Ţuţea, curul Europei.

Oricâte cărţi de renume internaţional va fi scris respectivul profesor – căci comportamentul lui l-a decăzut din drepturile la majusculă – el nu-mi poate avea în veci respectul pentru un motiv cât se poate de simplu: un Profesor adevărat sădeşte, nu dezrădăcinează.

Cât timp ne vom educa copiii că doar la Londra, Paris, New York şi în Dubai e lumina, nu vă miraţi că vom trăi în beznă.

Ruşine să îţi fie, profesore! Din vina spărgătorilor de neam ca tine, care nu îşi înţeleg menirea, creierele româneşti pleacă afară nuci idealiste, verzi şi proaspete, şi se întorc nuci sparte şi uscate. Asta dacă se mai întorc vreodată.

Toată cinstea Profesorilor care ne ţin copiii acasă!

Dana Dumitru semnează o nouă recenzie de carte pe Matricea Românească, în care analizează Vara în care mama a avut ochii verzi, roman de Tatiana Ţîbuleac.

Scriitoarea basarabeancă Tatiana Ţîbuleac, jurnalistă de profesie, cunoscută publicului cititor datorită volumului de istorii personale ale emigranților din Franța, Fabule moderne, a publicat anul acesta microromanul Vara în care mama a avut ochii verzi. Scurt, dar intens, acest roman prezintă dramele unui adolescent labil psihic, dar, mai ales, evocă în tușe emoționante relațiile defectuoase dintre copii și părinți.

Narațiunea curge într-un ritm alert, în ciuda absenței dialogurilor, acțiunea fiind conturată prin discurs indirect. Asistăm, poate, la cea mai sinceră declarație concomitentă de dragoste și ură maternală, o confesiune dureros de frumoasă, cum rar îți este dat să citești. Dansul năvalnic al gândurilor perverse amintește de scrierile Petronelei Rotar pe blogul său personal, cu diferența că Tatiana Ţîbuleac concentrează toată suferința într-o singură direcție, și anume, relația cu mama.

De obicei, poveștile personale, tulburătoare, sunt spuse din perspectivă feminină, dar autoarea alege un eu liric masculin. Interesantă și binevenită această opțiune de egalizare a sexelor în sfera emoțiilor fruste, rezervată până acum exclusiv doamnelor. În literatura universală actuală, cel mai bun exponent al acestei tendințe este norvegianul Karl Ove Knausgård, care îndrăznește să redea fără menajamente trăiri și sentimente specifice literaturii psihologice feminine.

Tatiana Țîbuleac, autoarea unui roman inedit despre relația dintre un adolescent și mama sa

Tatiana Țîbuleac, autoarea unui roman inedit despre relația dintre un adolescent și mama lui. Foto: zdg.md

Protagonistul Aleksy este un adolescent cu porniri violente și depresive, la baza cărora stă furia împotriva mamei, acumulată de-a lungul anilor. Disprețul vădit față de aceasta și, în general, față de viață, este ușor de observat încă din primele pagini, când suntem martorii unui portret hidos: „Eu aș fi dat-o la fiare vechi și aș fi început cu părul. Un singur lucru nu se lega în toată povestea aceasta – ochii. Mama avea niște ochi verzi atât de frumoși, încât părea o greșeală să îi irosești pe o față dospită ca a ei.”

Vocabularul bogat în cuvinte și imagini sumbre reflectă chinurile interioare pe care Aleksy le trăiește plenar: „Eram niște resturi umane – niște polipi și chisturi, și aceia operați -, însă aveam pretenții de rinichi și inimi.”

Fiu de emigranți polonezi, locuitor al suburbiei Haringey din Londra, personajul principal este un neînțeles atât în mediul școlar, dar, mai ales, în cel familial. Părăsit de tată („Gândul la tata îmi provoca vomă.”), lipsit de afecțiunea mamei, îi rămân ca singură consolare brațele ocazionale ale bunicii. Dispariția Mikăi, sora mai mică, este cheia către cutia Pandorei ce se revarsă din Aleksy de la vârsta de opt ani. Dorul copleșitor după aceasta, dublat de nepăsarea mamei care se închide în sine odată cu pierderea fiicei, constituie baza furiei clocotitoare ce-l va mistui ani la rând.

Pe măsură ce înaintăm în lectură, Vara în care mama a avut ochii verzi se dovedește a fi o carte despre ispășire și iertare. Grav bolnavă, mama îi propune lui Aleksy să petreacă cu ea o ultimă vară, undeva într-un sătuc din nordul Franței. Din ființele înstrăinate și depresive, cei doi ajung să trăiască aici toată fericirea unei relații normale pe care mama i-a negat-o fiului atâta amar de vreme. Spovedania unei femei muribunde, chinuită de vină și regrete, își găsește ecoul mult așteptat în inima copilului care toată viața a tânjit după un strop de afecțiune.

În vacanța de vară cei doi comunică pentru prima dată cu adevărat, împărțind firimituri de fericire între episoadele depresive ale lui Aleksy și manifestările violente ale bolii mamei. Ura este înlocuită pe rând de acceptare și, mai apoi, de dragoste: „Ochii mamei mele urâte erau resturile unei mame străine foarte frumoase.”

Scris într-un limbaj frust și direct, Vara în care mama a avut ochii verzi este un carusel sfâșietor de emoții, care vorbește despre traumele copilăriei care se închid greu sau deloc, cât și despre puterea magică a vindecării ce vine doar prin descătușarea și acceptarea sentimentelor. Și, nu în ultimul rând, despre putreziciunea umană ce poate fi înlăturată prin terapie:

 Oamenii sunt bolnavi și putrezi, și știu asta, dar se prefac sănătoși și buni de frică. Și pentru că așa e mai ușor. Dar nu toți se pot ascunde mereu. Și uneori toată răutatea și boala și stricăciunea lor erupe și ei se simt bine și fericiți, chiar dacă toți cei din jur îi condamnă și le plâng de milă.

 

Tatiana Ţîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, Editura Cartier, Chișinău, 2017, 121 pagini

Spărgătorul de neam

10 Ianuarie 2018 |
Profesorul are aproape 60 de ani şi o carieră respectabilă, pe care nu se sfieşte să o etaleze constant. Istorii despre stagiile de cercetare pe care le-a efectuat afară şi bursele câştigate în străinătate constituie peste un sfert, uneori jumătate, din...