Zi

Februarie 8, 2019

Nu că Iisus râdea de lume, sau plângea pentru lume. El sărbătorea împreună cu noua lume care începea să se nască, o lume în care tot ce-i bun și frumos triumfă asupra răului și nenorocirii. Și se întrista împreună cu lumea așa cum era, lumea violenței, a nedreptății și tragediei pe care El și oamenii pe care îi întâlnea o cunoșteau atât de bine.

N.T. Wright (Creștin pur și simplu – de ce are sens creștinismul, Deisis, 2016)

 

Timpul vieții în expresie geometrică

Viața este o petrecere în timp, așa cum ne apare ea în lumea în care trăim. Dar cum arată viața de la sfârșitul timpului? Întrebarea este, să recunoaștem, deconcertantă, atât pentru cei care vor să cunoască lumea rațional, cât și pentru cei care preferă cunoașterea dogmatică, metafizică sau speră în cunoașterea revelată.

Ca raționalist, dar în același timp conștient de sărăcia mijloacelor mele de cunoaștere, încerc să fac o analogie sprijinită pe imagini geometrice care să contureze un punct de plecare din care să se plăsmuiască răspunsul la o întrebare atât de dificilă. Vreau să fac încă de la început o precizare: prin analogia mea pornesc discuția, dar în continuare mă voi baza pe cuvintele Sfântului Pavel pentru a contura posibila schiță de răspuns.

 

cerc_editat 2
Privind figura de mai sus, ce reprezintă o figură geometrică simplă, adică o sferă, intersectată de un plan orizontal, să ne imaginăm că am fi o ființă bidimensională ce locuim pe respectivul plan orizontal și de acolo asistăm la un eveniment de tipul următor: sfera cu trei dimensiuni care se mișcă în plan vertical pătrunde prin planul cu două dimensiuni al vieții noastre.

Să presupunem (pe axa verticală a timpului) că viața noastră ca ființă bidimensională martor începe odată cu prima pătrundere a sferei tridimensionale în planul existenței noastre. La început, în prima zi, prima oră, prima secundă evenimentul va avea dimensiunea unui punct. Apoi, cu fiecare clipă, cu fiecare zi evenimentul își va schimba forma devenind, de la depărtare o linie ce crește și tot crește.

 

Toate percepțiile la care fusese redus în timpul vieții materiale bidimensionale, toate concepțiile și judecățile sale de valoare, toate teoriile pe care le-a construit în timpul vieții, toate iluziile, deziluziile și orgoliile sale vor păli în fața frumuseții evenimentului întreg de la finalul timpului vieții

 

Dacă ne apropiem, vom observa de fapt că evenimentul este unul bidimensional și nu o simplă linie, căruia îi putem da ocol. Constatăm că este un cerc tot mai mare; la apogeu cercul va avea dimensiunea sa maximă, care din perspectivă aduce cu o linie egală cu diametrul sferei. Pe măsură ce timpul trece și noi îmbătrânim, evenimentul pare că regresează în dimensiuni și, în ultima clipă a vieții noastre se va reduce la… un punct.

Să presupunem acum că după moarte, eliberat de constrângerea materială, sufletul nostru virtuos la sfârșitul tipului petrecut împreună cu trupul bidimensional se va muta liber în ceea ce înainte nu putea să perceapă, adică în spațiul tridimensional superior. Atunci evenimentul pe care l-a trăit prin fragmente în timpul vieții poate să-i apară în integralitatea sa, ne-feliat de constrângerea spațiului bidimensional ori mai bine zis recompus din toate secvențele temporale bidimensionale trăite într-o viață pe axa (verticală a) timpului și va vedea… sfera!

Atunci toate percepțiile la care fusese redus în timpul vieții materiale bidimensionale, toate concepțiile și judecățile sale de valoare, toate teoriile pe care le-a construit în timpul vieții, toate iluziile, deziluziile și orgoliile sale vor păli în fața frumuseții evenimentului întreg de la finalul timpului vieții: perfecțiunea sferei în fața căreia nimic nu va mai conta.

După excursul geometric, nici el tocmai facil, mă întorc să explic de ce mai departe avem nevoie de cuvintele Sfântului Pavel, mai precis ale martorului Saul din Tars: om ca și noi, deloc perfect, într-o zi pe drumul Damascului este scos din dimensiunea noastră lumească prin voia lui Dumnezeu și, de la capătul timpului vieții lumești, vede sfera perfectă a existenței noastre (hipersfera. Vezi primul articol din această serie, Împărăția. Întâia mărturie a unui raționalist).

 

Saule, Saule, de ce mă prigonești?

Saul din Tars este introdus în Noul Testament prin Faptele Apostolilor, unde evanghelistul Luca (8:1) ne spune că Saul s-a făcut părtaș la uciderea lui, adică a Sfântului Ștefan cel ucis cu pietre în Ierusalim.

Aflăm mai apoi (9:1, 2) că Saul suflând încă amenințare și ucidere împotriva celor ce se converteau la Evanghelia lui Iisus Mesia a găsit cu cale să solicite mai marilor religioși ai vremii, aceiași care-l judecaseră și pe Iisus, scrisori către sinagogile din Damasc prin care să fie împuternicit cu represiunea în acel oraș.

Saul din Tars era un evreu grecizat (educat în cultura greacă, vorbitor de limbă greacă), dar și un fariseu apocaliptic, care ar fi studiat, în tinerețea sa, cu Gamaliel, unul din marii învățați ai curentului fariseic. Prin prisma educației sale, nu este de mirare că Saul era mai mult decât sceptic în privința credinței noi, care acredita că Iisus din Nazaret este fiul lui Dumnezeu și Mesia, în condițiile în care nici vorbă să se fi pus în fruntea poporului pentru a-i conduce la o victorie asupra dușmanilor, instaurând astfel pe pământ regatul promis evreilor.

 

Persecutarea creștinilor de către Nero. Pictură de Henryk Siemiradski, 1876

Persecutarea creștinilor de către Nero. Pictură de Henryk Siemiradski, 1876

 

Dimpotrivă, Saul constata că acel Iisus fusese judecat, găsit vinovat și ucis cu moartea rezervată de romani tâlharilor de joasă speță, anume prin răstignire, deci nu putea logic să pretindă rolul de Mesia, chiar dacă adepții săi insistau că ar fi înviat în a treia zi, așa cum profețise – toate acestea i se păreau nu doar neverosimile, ci condamnabile pentru că sminteau poporul.

Nu doar în Faptele Apostolilor găsim imaginea unui Saul atât de uman, ci și în propriile mărturii ale Sfântului Pavel, care își recunoaște ulterior slăbiciunea firească a omului (Saul) ce aparținea acestei lumi: Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu (I Corinteni, 15:9).

Saul nu l-a cunoscut pe Dumnezeu folosind rațiunea, ci cunoașterea i-a fost revelată, trăind o veritabilă experiență mistică. Ar merita aici să zăbovim puțin asupra acestor momente ale vieții sale, chiar dacă între propria sa mărturie (Galateni) și mărturia evanghelistului Luca există anumite diferențe; și tocmai pentru că aceste diferențe ne ajută ulterior să înțelegem cum, după revelație, absolut tot ce a gândit Sfântul Pavel a fost logic, complet rațional – cel puțin după părerea mea.

 

Lumina orbește sau revelează?

În Faptele Apostolilor, Evanghelistul Luca descrie episodul întâlnirii dintre Saul și Iisus pe drumul Damascului ca pe un eveniment pe care absolut nimic nu-l anunța: o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată (9:3). Iisus l-a întâmpinat atunci cu întrebarea Saule, de ce mă prigonești?, pe care o putem la fel de bine traduce prin de ce îți vine atât de greu să crezi în jertfa Mea pentru voi și începutul Împărăției?

În fața acestei întrebări Saul era asemeni oricăruia dintre noi. Și era orb. Cu ochii fără vedere Iisus la trimis în Damasc la Anania, care, cu puterea Duhului Sfânt, i-a deschis ochii. Mai departe, evanghelistul Luca istorisește despre Saul, de acum devenit Sfântul Pavel, că, împreună cu Barnaba, au luat calea Ierusalimului, unde s-a întâlnit cu ceilalți apostoli convenind împreună asupra misiunii apostolice.

Revelația i-a adus lui Saul, omul obișnuit dar acum schimbat, și o schimbare de nume: și-a luat numele de Paulus (pe filieră greacă Pavlos și în slavonă Pavel), adică cel mic, cel smerit. Pe cât de smerit, pe atât de vrednic în misiunea sa.

Galatenilor (1:13-20) Sfântul Pavel le oferă însă o altă imagine asupra  modului în care a devenit din om simplu unul din apostolii lui Iisus, ceva mai potrivită educației sale de fariseu și credinței sale apocaliptice: în fapt ar fi fost menit încă din pântecele mamei la misiunea evanghelică și când a venit momentul ochii, până atunci închiși, i s-au deschis.

Revelația a constat, așa cum o spune indirect în II Corinteni (12:2,4), într-o răpire în cer și în rai, unde a auzit cuvinte de nespus. Așa se face că apostolatul său nu a început cu o învățătură primită de la trup și de la sânge (Galateni; 1:16) ci nemijlocit de la Iisus; abia după trei ani petrecuți în deșertul Arabiei, în meditație, Sfântul Pavel a reușit să-i cunoască pe doi dintre apostoli, adică pe Petru, zis Chefa și pe Iacob, fratele lui Iisus.

 

Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba!

Neîndoielnic, Sfântul Pavel, apostolul lui Iisus Mesia, într-un fel sau în altul a devenit din om obișnuit, cu ochii ținuți închiși și trăitor în lumea aceasta, în urma revelației întâlnirii cu Iisus, de la care a primit evanghelia asemeni celorlalți apostoli, un om nou, un om al Împărăției. Cunoașterea sa, așa cum este expusă în epistole, nu este una dogmatică, motiv pentru care Sfântul Pavel insistă pe ideea că viziunea sa nu concordă cu aceea a apostolilor Petru și Iacob, mai degrabă inflexibilă, ci curge într-o logică la care însuși Iisus l-a făcut părtaș.

Ce ne spune de fapt Sfântul Pavel este că evanghelia sa are o temelie – revelația primită direct de la Iisus Mesia, și o rațiune – transformarea omului obișnuit în locuitor al Împărăției (nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba, I Corinteni, 15:51). Iar credința sa este posibilă pentru că în momentul revelației, din locurile celui de-al treilea cer și din câmpia raiului, a văzut viața oamenilor și Împărăția dincolo de timpul lumesc (sublunar), adică în menirea lor divină și nu în puținătatea lor lumească.

Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; și harul Lui, care este în mine, n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toți. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine. (I Corinteni, 15:10)

Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui,

După aceea sfârșitul, când Domnul va preda Împărăția lui Dumnezeu și Tatălui, când va desființa orice domnie și orice stăpânire și orice putere. (I Corinteni, 15:23,24)

Sfântul Pavel ne oferă, prin epistolele sale, imaginea atotcuprinzătoare a Împărăției și dă, totodată, dovadă de o minunată forță de împletire între puterea revelației și valențele gândirii raționale. Pentru că, dacă Iisus a înviat din morți și este temelia, el este și Mesia a cărui misiune s-a împlinit pentru că Împărăția a început de acum să fie durată pe pământ, în lumea noastră.

Dar Împărăția nu este încă desăvârșită, ea se durează în fiecare zi și va fi desăvârșită la sfârșitul vremurilor, atunci când Iisus, după a doua Sa venire, va purta la sfârșitul timpului lumesc (sublunar) victoria finală – va pune pe toți vrăjmașii sub picioarele Sale (I Corinteni, 15:25) – și va preda Tatălui Împărăția.

 

Venirea Împărăției, sfârșitul cunoașterii imperfecte

În mod logic, observă Sfântul Pavel în sprijinul nostru, până la a doua venire – care se poate petrece oricând, pentru că ziua Domnului vine așa, ca un fur noaptea (I Tesaloniceni 5:2) – și desăvârșirea Împărăției, va exista un provizorat, răstimp pe care omul trebuie să-l folosească, la fel de logic și totodată înțelept, pentru beneficiul salvării sufletului său. Omul, dacă este înțelept, trebuie să se poarte, prin urmare, în fiecare zi ca și când ar trăi deja în Împărăția desăvârșită a lui Dumnezeu!

De ce este rațional să ne comportăm astfel, dacă nu putem totuși percepe cu simțurile Împărăția? Ei bine, Sfântul Pavel are un cuvânt de spus și despre acest lucru. Cheia prin care putem percepe existența Împărăției chiar acum, imediat, este Dragostea, Iubirea! Închinându-i un întreg capitol în I Corinteni (13), Sfântul Pavel nu teoretizează pur și simplu asupra bunurilor Dragostei, ci ne explică o rațiune, o cheie a înțelegerii, a rostului.

Acum putem fi înșelați, pentru că în parte cunoaștem și în parte prorocim. Dar la desăvârșirea Împărăției, tot ceea ce este în parte se va desființa. Și noi oamenii, nedesăvârșiți, în continuă devenire pe axa timpului vedem acum ca prin oglindă, dar la sfârșitul vremurilor celor virtuoși, care au înțeles cheia în care să își conducă existența lumească, li se va arăta sfera: vom vedea față către față, vom cunoaște pe deplin, așa cum însuși Sfântul Pavel dă mărturie că a fost cunoscut de Iisus.

Împărăția și epistolele pauline: rațiunea celei de-a doua veniri

8 Februarie 2019 |
”Nu că Iisus râdea de lume, sau plângea pentru lume. El sărbătorea împreună cu noua lume care începea să se nască, o lume în care tot ce-i bun și frumos triumfă asupra răului și nenorocirii. Și se întrista împreună cu lumea așa cum era, lumea...