Peter Guran este nu numai istoric, ci și filozof al istoriei. Și-a făcut doctoratul în Franța, la École des Hautes Études en Sciences Sociales (și-a susținut teza în 2003), iar în prezent este cercetător la Institutul de Studii Sud Est Europene al Academiei Române. Este specializat pe istoria și civilizația Bizanțului. Ne-a acordat un interviu pentru Matricea.ro pe care îl redăm în variantă audio și într-o formă concentrată transcrisă. Invitatul nostru ne-a vorbit despre multe dintre mecanismele intrinseci lumii de astăzi și despre cum vom putea supraviețui din punct de vedere cultural schimbărilor atât de evidente din ultimii ani. Totul sub forma unor coborâri erudite în istorie, antropologie, politologie. Pentru o mai bună audiție, interviul este postat mai jos în două părți, fiecare dintre ele fiind remarcabil de densă.
Despre evoluție prin comparație
Rene Girard a introdus teoria dorinței mimetice, pe care a și demonstrat-o: dorințele nu sunt naturale, ci sunt induse de altcineva. Ele se nasc numai prin comparație. Astăzi teoria dorinței mimetice a fost preluată în psihologie, psihiatrie, sunt aduse dovezi că întreaga evoluție a speciei se bazează pe mimetism.
Franța de altădată și cea de acum
Franța pe care am cunoscut-o eu era una a seriozității, a disciplinei. În orice caz, era foarte franțuzească! Această Franță s-a schimbat: nu doar țărănimea a dispărut, ci burghezia intelectuală iese astăzi la pensie și este înlocuită deja de o realitate culturală mult mai diversă. Nu spun etnică, pentru că asta nu-i interesează pe francezi.
Integrarea migranților
Este o mare reușită a culturii franceze, această integrare a unor oameni proveniți din orice orizonturi etnice. Ei trebuiau doar să intre în cadrele culturale ale Franței. Or astăzi ceea ce nu mai reușește Franța este să integreze, să atragă pe acești nou veniți în modelul ei cultural.
Schimbările în Franța s-au întâmplat în ultimele două decenii
Suntem într-o societate în care schimbările se accelerează. Atât timp cât tehnologiile au avut o dezvoltare în pas cu umanul, și Franța a trăit într-un fel de așezare. Chiar dacă era o așezare revoluționară.
Despre monarhul care se retrage la mănăstire și care moare la scurt timp după ce s-a retras de la putere
În sine, exercitarea puterii are ceva sulfuros sau chiar ceva profund rău: gestiunea violenței. Ca monarh, trebuie să impui violența, pentru a îngrădi violența anarhică. Și trebuie să-ți asumi asta. Monarhul semnează condamnări la moarte. El decide execuțiile, decide războaiele. Puterea înseamnă deci asumarea unei vinovății. Iara această vinovăție trebuie expiată prin dezbrăcarea hainei puterii fie și pe patul de moarte. Iar în locul ei o îmbraci pe cea angelică, monahală.
Ceva nou pe scena lumii
Poate pentru prima dată în istoria omenirii, avem acum sentimentul că se întâmplă ceva nou: globalizarea. Dispariția oricăror cadre culturale locale și nașterea unui cadru cultural global. Sigur, sunt zone pe glob în care lucrul ăsta nu e încă de actualitate și te poți uneori regăsi într-o lume călduță a vechilor forme culturale. Dar la poarta fiecărei astfel de celule pierdută în istorie bate globalizarea.
Când insuccesul economic transformă în avantaj
Idealul dezvoltării economice este o capcană. Dezvoltare economică poate să însemne, de exemplu, dezastru ecologic. Epuizare totală a naturii și transformarea unor zone întinse în depozite de gunoi. Există azi un concept referitor la societățile care asumă condiția de zonă de gunoi: trash society.
Pacea universală între om și mediu este posibilă?
Societatea a produs și această strategie de ieșire din latura catastrofală a globalizării, această consumare a resurselor și distrugerea planetei. Și a căpătat și un nume, downshifting. Adică să trăiești cu resurse mai puține.
Prosperitatea va depinde în viitor și de dezvoltarea economică, ci de dezvoltarea intelectuală, de înțelegerea lucrurilor de care nu am nevoie. Identificarea surplusului inutil și care mă pune tot timpul într-un efort care este și sursa stresului meu. Obiective false pentru care fac eforturi mari, care se repercutează asupra mea, iar atunci când ating obiectivul, acesta nici măcar nu mă mai satisface. De fapt, nici n-am apucat să-l ating, că apare în zare un obiectiv nou.
Romanul lui Huellebecq este o fantezie sau o profeție?
Ce nu este fantezie în cazul acestui roman: faptul că omul social este dispus la compromis. Supunerea nu este numai față de islam, ci este supunere față de orice ideologie. În acest sens, n-avem nicun motiv de optimism, natura umană este conformistă. Uitați-vă la ideologiile secolului 20, cum oameni din societățile europene s-au supus comunismului, nazismului. Au fost dispuse să contribuie la o nebunie a violenței nemaiîntâlnită în istorie. Din această perspectivă, romanul lui Houellebecq este mai mult o imagine a secolului trecut.
Despre viața de după moarte
Eu nu vorbesc despre moarte, eu vorbesc despre pătrunderea în următoarea etapă a vieții. Asta e o afirmație de om credincios. E o nouă fază a existenței, superioară, pe care o intuim uneori, iar efortul mistic constă în a dobândi suficiente elemente de anticipare a acestei noi etape din existența noastră. E un efort de cunoaștere.