La Pontus Euxinus poți să fii localnic, ori de nu, atunci turist, pelerin ori, firește, marinar. Marinari noi cu siguranță nu suntem, dar parcă nici turiști n-am fost și nici pelerini. Localnici nu se poate, pentru că altele ne sunt rădăcinile și locul viețurii. Dar ce-am fost atunci, rămâne întrebarea, și cum s-o descâlcim? Călători pur și simplu, oare, să fi fost, și cu asta să spun că am tranșat chestiunea?

Sozialtourismus: turismul ca parte a ideologiei

În călătoria sa din Cuba, așa cum descrie în volumul de antropologie borgesiană (pentru că Jorge Luis Borges l-a însoțit pe cale) Hotel Ambos Mundos, Vintilă Mihăilescu s-a pomenit întrebându-se oarecum la fel ca noi (deși mai degrabă cred că a fost invers) ce anume caută domnia sa în insula din Caraibe: o fi pelerin, o fi turist, o fi antropolog în exercițiu, nimic din toate acestea și totul la un loc?

Pontus Euxinus al nostru este astăzi o zonă a contrastelor, deci vie. Acolo se vede cu ochiul liber cum moare o lume, lumea turismului muncitoresc dictat ideologic, cu hoteluri părăsite pe care nu le mai vrea nimeni, dar se naște o alta prin minunate vile pierdute în pădurici de pin, din care plaja se așază întâi leneș la soare, pentru ca apoi să se arunce în mare.

Ideea ideologizării vacanțelor pentru Arbeiterklasse în stațiuni mamut, cu hoteluri uriașe, se pare că i-a venit mai întâi lui Adolf Hitler, șeful Partidului Nazist, cel care a dispus ridicarea între anii 1936 și 1939, pe insula Rügen, a complexului turistic Prora, ce ar fi trebuit să găzduiască cel puțin douăzeci de mii de oameni o dată.

Prora trebuia să fie primul, dar nu cel din urmă astfel de proiect, pentru că muncitorul nazist, sub oblăduirea partidului, urma să beneficieze musai de vacanțe anuale. Războiul pe care Hitler l-a pornit a lovit în cele din urmă puternic în Arbeiterklasse, așa că Sozialtourismus a rămas doar o promisiune, în timp ce moartea pe câmpul de luptă a devenit o crudă realitate.

Comunismul a preluat ștafeta; a creat și în România un turism de mase, vegheat de Partidul Comunist, ce funcționa după o schemă industrializată. Practic turismul era o fabrică de vacanțe de odihnă: cazare (ONT, BTT sau sindicat), masa la cantină, plaja cearșaf lângă cearșaf, cozile la bere, pepsi și gogoși și, desigur, micile abateri tolerate, adică nudismul și piața neagră a mărfurilor de contrabandă: deodorante, gumă de mestecat, ciorapi, țigări, blugi, nes, ciocolată.

Marea cea neagră, loc de tristețe sau de veselie?

Farmecul lui Pontus Euxinus, din fericire, este cu totul altul decât cel dat de o ideologie politică agresivă așa cum de altfel este multimilenar consemnat, deci ne putem întreba în cheie modernă dacă nu cumva avem o lecție despre călătoria la mare nostrum de primit de la istorie. Iar eu tind să cred că da, și am să și schițez în câteva cuvinte argumentația mea.

Mari călători ai antichității, elenii nu puteau să nu ajungă și pe țărmul mării noastre. Când au ajuns, au aflat de la sciți că marea pe care navigaseră se numește axaina, care în persană se tâlcuiește dacă nu neagră, atunci cel puțin indigo, sau ultramarin; cu certitudine nu era o mare azurie. Probabil că experiența navigării nu era nici plăcută întotdeauna, așa că primii marinari greci au transformat axaina în axeinos-ul elinesc, spunând astfel că marea este neprimitoare.

Dar, ce să vezi, în timp elinii au văzut că locurile sunt de fapt prietenoase, marea mai mult liniștită, comerțul înfloritor, așa că au schimbat paradigma, deci și expresia, ce a devenit din axeinos o euxeinos, adică primitoare. Pontos Euxeinos a fost tradus de latini mai târziu în Pontus Euxinus și așa i-a rămas numele în antichitate și, bag de seamă, l-am moștenit până astăzi.

Ovidius Publius Naso, după ce și-a dat în petic la bătrânețe pe la Roma, s-a trezit turist fără de voie, prin dorința suverană a împăratului său Augustus Caesar, tocmai la Pontus Euxinus. Marea o fi fost ea primitoare, dar poetul a dat semne că nu-i priește statutul de turist printre barbari; așa că multe gânduri negre i-au trecut prin minte și le-a înșirat în poemele din Tristia și Pontica.

”Sunt exilat pe drept, sau sunt trimis iscoadă?/ …sunt cam greu geto-dacii de prins, de încolțit…/ că Dacia-i de aur, o știe lumea toată,/ s-o vândă, v-așteptați, de la un surghiunit?” întreba retoric și viclean poetul, probabil fiind din ce în ce mai sigur că nu va mai vedea Roma.

”Tot mai visezi armate, să dea pe-aici o raită?/ Pierdute-s prin hățișuri neamuri întregi de sciți!/ N-au putut ei s-o prade, că Dacia-i o haită/ și dacii sunt ca lupii de bravi și de uniți./ Pândești cu ochi de-acvilă, Tiberius, țara lor,/ vrei să-ți mărești imperiul, vrei să le fii destin,/ aștepți ultima veste…am scris-o-n limba lor,/ vino și ți-o ia singur, din Pontul Euxin.” N-a venit Tiberius Caesar Augustus, au venit urmașii lui, dar nici pe bătrânul Ovidius nu l-a iertat. Cred că l-a deranjat și pe el piperul de pe limba poetului.

Turist sau explorator – unde e diferența?

Dacă știm acum bine cum se face că Ovidius Publius Naso, în loc să își poarte bătrânețile prin stațiunile protipendadei romane din Golful Neapolelui, a ajuns să facă turism de nevoie la Marea Neagră, nu înseamnă că înțelegem la fel de bine ce anume ne îndeamnă pe noi cu religiozitate vara către mare. Aici cu siguranță tot Vintilă Mihăilescu ne poate veni în ajutor.

Mai întâi, însă, vreau să citez câteva din cuvintele introductive scrise de Ana Hogaș la Oiybo, o carte ce descrie un anume tip de călătorie pe care foarte puțini dintre noi au dorința ori puterea să o facă vreodată în viață, și anume călătoria de anduranță, în condiții extreme de efort, confort și climă, care cere voință și, mai cu seamă, un scop neabătut:

”Am avut o copilărie liniștită. Vara luptam cu plictiseala provincială privind cum Dunărea surpă și clădește la loc malurile acoperite cu sălcii, visând la fluvii uriașe și țărmuri îndepărtate. (…) Evadarea a venit odată cu propunerea lui Ionuț să plecăm în jurul Africii cu motocicleta. Ceva m-a făcut să cred că e o idee nesăbuită (…). Dar ideile nesăbuite sunt singurele pe care ni le amintim. Pe cele cuminți le uităm sau le negăm cu regret, nu-i așa?”

Nu luăm în fiecare zi motocicletele să pornim în călătorii extreme, dar ceva avem de învățat de la Ana și Ionuț, și anume că nu poți pleca în călătorie – adică nu poți fi nici turist, nici pelerin – dacă ai în minte mereu că trebuie să străbați cărări cunoscute, sau trebuie să beneficiezi cel puțin de același confort ca acasă, dacă nu cumva de mai mult decât atât.

Dar eu ce fel de călător (ori turist) pot fi? ajungi la un moment dat să te întrebi. Vintilă Mihăilescu crede că ”…turismul oferă – și produce – o deturnare a alienării de la politic (revoltă) la divertisment (uitare), curățind astfel drumul spre fericirea promisă de piață.” Așa o fi, doar asta-i tot ce vreau?

Apoi explică că ”…primul și cel mai răspândit tip de turist îl constituie credinciosul autenticității (…). Turistul credincios chiar crede că rostul vieții lui este căutarea autenticității (indiferent ce înțelege fiecare, în mod concret, prin aceasta) și că turismul, adevăratul turism (…) este un mijloc privilegiat sau măcar adecvat de a-și satisface această nevoie de autenticitate, de a obține o experiență autentică.”

Turistul credincios (prin asociere cu termenii religioși în care este conceput pelerinajul dar însemnând de fapt altceva la Vintilă Mihăilescu) este la rândul său de mai multe subtipuri: (i) ortodox (cu liste de obiective turistice consfințite în buzunar); (ii) habotnic (căutător de moaște și relicve ale tuturor culturilor, tot ceea ce pentru el ține de autenticitatea locurilor) – este un ”pelerin” al turismului; (iii) preotul autenticității (cel care se știe autentic și nu are nevoie decât să practice autenticitatea și să o predice altora) și (iv) credinciosul novice (alege să călătorească pentru că toți călătoresc).

Cred că acum avem toate detaliile pentru a înțelege ce fel de călători suntem, ori dacă suntem măcar călători sau dacă ne mulțumim de fapt să fim simpli consumatori de servicii; dacă am înlocuit cantina din comunism cu all-inclusive și cearșaful cu șezlongul/baldachinul, pentru ca, în general, să gustăm cu adevărat doar turismul de tip industrial, eventual și cu nostalgia a ceea ce mulți din generațiile mai vechi numesc anii cei buni ai României comuniste.

Apă dulce, acoperișuri roșii

Părăsind drumurile și aglomerările industriei turismului, Dobrogea devine un altfel de tărâm. Căutând cărări de piatră, pământ sau pur și simplu mergând pe nisip, o altă lume îți va ieși în cale. Oaze liniștite ale turismului modern, cu nimic diferite de cele pe care le putem întâlni la Mediterana, plaje liniștite și sălbatice, oameni frumoși care prețuiesc liniștea și natura, adevăratul Pontus Euxinus care, iată, există!

Bicicleta este mijlocul ideal cu care să străbați cărările țărmului mării. Așa am găsit, de exemplu un loc fascinant, lângă lacul Tatlageac, la doi pași de mare, nu departe de locul în care se descompune în tăcere și cu semnificație unul din locurile industriei turismului de stat din comunism. Tatlageac sau Tătlăgeac înseamnă, dacă nu mă înșel, Apă Dulce, probabil în limba turcă și este un rai al pescarilor.

Între lac și mare sunt cherhanale unde poți mânca cât și ce pește poftești și tot acolo găsești câteva popasuri pitorești care nu au nimic de-a face cu turismul de masă. Pentru că domină locul, de pe lac nu ai cum să nu privești către Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului și sfinții ierarhi Nicolae și Betanion, cu siluete sfioase, ziduri luminoase și acoperișuri de țiglă roșie.

Noi ne-am luat inima-n dinți și am vizitat locul tocmai de Înălțarea Domnului. Lăcașul sfânt a fost redeschis în anul 2003, pe locul fostului Schit Miron, după ce timp de cincizeci de ani nu mai existase aici viață monahală. Totul a (re)început cu un cort militar, pe un teren donat de o familie din Eforie Sud și cu finanțarea unei familii din Botoșani. Așa se împlinesc minunile. Pentru că numai o minune poate face să existe o astfel de bijuterie monahală în acel loc, ridicată în atât de scurt timp și ținută prin eforturile a doar doi monahi și a credincioșilor care-i ajută.

În plus, aici se construiește și un centru social pentru ajutorarea copiilor săraci și fără familie, dotat cu cele necesare educării lor, învățării unei meserii, astfel încât să se integreze în societate și să-și poată face ei înșiși o familie, așa cum nu au avut.

Trebuie să spun că, la sfârșitul slujbei de Înălțare, după ce rugăciunea se încheiase și cu toții ne pregăteam de plecare, părintele Nicandru Valache, starețul mânăstirii, s-a apropiat (și) de noi și ne-a mulțumit simplu că am participat, după care a plecat mai departe în treburile sale, lăsându-ne pace în inimă și mirare pe chip.

Probabil că cea mai frumoasă călătorie la mare nostrum este aceea în care cauți o altfel de lumină solară decât cea care îți bronzează pielea, iar briza mării o primești și altfel decât întins în șezlong. Căutând autenticul la mare, acesta poate fi găsit nu doar pe anumite plaje, ci mai ales părăsind cărările obișnuite ori recomandate și apucând pe altele pe care nu le-ai mai străbătut, chiar dacă asta înseamnă că vei merge o vreme cu marea în spate.

Cu mult înainte de a fi academician, Sabina Ispas a încercat de două ori să intre la facultate și n-a fost acceptată: dosarul ei nu era curat. Iar pentru că viața nu era ușoară, a lucrat cot la cot cu muncitorii necalificați, în ceea ce consideră acum că a fost stagiul ei de pregătire pentru viață. Acum, ea este membră a Academiei Române, și director de peste două decenii al Institutului de Etnografie și Folclor ”Constantin Brăiloiu”. Am rugat-o să ne povestească despre începuturile sale în viața intelectuală și profesională și a acceptat, cu speranța că astfel va fi de folos celor care își caută, printre obstacolele puse de-a curmezișul drumului, rostul și calea. Vă invităm să ascultați interviul audio sau să parcurgeți sinteza sub formă de text.

• Timp de doi ani la rând am dat la facultate la București, dar Universitatea de aici nu m-a primit. Erau anii ’59-’60, încă se punea problema unei note sociale. Adică dosar. Am primit un sfat binevoitor de la o persoană care cunoștea reglementările discrete și mi-a spus că aș putea pleca mai bine să încerc la Iași sau la Timișoara. Pentru că Bucureștiul și Clujul nu-și vor deschide porțile pentru cineva ca mine. Și am ales Iașiul, pentru că era mai aproape de București.
• Iașiul: un mare, subtil, elegant și statornic centru de cultură. Este unul dintre marile centre culturale ale României.
• O să vi se pară ciudat ce vă spun. Perioada aceea în care a trebuit să lucrez, să-mi formez o altă viziune asupra muncii decât cea intelectuală, acea perioadă pentru mine a fost foarte utilă. M-a disciplinat, pentru că eu aveam mai degrabă înclinații artistice.
• Am absolvit Liceul Lazăr, Școala medie nr. 22, așa cum se numea atunci. Și am dat mai întâi la teatru, pentru că, în copilăria și adolescența mea, părinții mei mi-au oferit posibilitatea să urmez cursuri de pian, balet, frecventam opera, teatrele, concertele, deci aveam o bună educație clasică. Știam să și brodez la data aceea!

O colegă de la Suceava îmi spunea mereu: ”Sabina, ghinișor, că nu dau turcii!”

• Atunci când am picat la facultate, trebuia să rezolv problema de bază a subzistenței. Și am acceptat să lucrez. M-am angajat. Aș spune că a fost o experiență deosebit de interesantă, și n-a durat doar câteva luni. Am fost întâi zilieră. Apoi am lucrat la baza de aprovizionare și desfacere a Ministerului Metalurgiei și Construcțiilor de Mașini. Aici am găsit o lume foarte interesantă: dactilografa era soția unui fost general, iar cea care m-a inițiat în probleme de facturare făcuse o școală economică la Viena!
• Ar prinde bine oricui astăzi o experiență de acest tip (munca non-intelectuală, n.red.), pentru că te învață diversitatea lumii. Când am terminat cu lucrurl și m-am dus în sfârșit la facultate, mi-au dat și o adeverință! Asta mi-a prins bine.

Memoria culturală rezistă cam două-trei generații. După aceea trebuie să umplem niște goluri de informație

• Am vrut mai întâi să dau la facultatea de istorie. Dar la Istorie chiar era nevoie de un dosar impecabil, istoria era o facultate ideologică. Pe urmă am vrut la Filozofie, nu mi-am dat seama că Filozofia era și mai afectată de politică. Am încercat apoi la o școală de dactilografie în limbă engleză. O inspirație nefericită, pentru că am trăit un moment neplăcut, m-au scos din examen spunându-mi că ei pregătesc dactilografi de limbă străină pentru posturi cu implicații politice și că nu se poate să dau examenul.
• Din toate acestea am învățat că în viață e bine să-ți dorești numai ce știi că ți se cuvine.
• Am făcut la un moment dat chiar și o școală de mânuitori de păpuși. Și acuma știu!
• Una dintre colegele mele, care era din Suceava, îmi spunea mereu: ”Sabina, ghinișor, că nu dau turcii!” Asta însemna că trebuie să faci lucrurile cu grijă și fără pripeală.
• Memoria culturală rezistă cam două-trei generații. Asta înseamnă între 25 și 50 de ani. După aceea intervin modificările. Trebuie să umplem niște goluri de informație, trebuie să completăm unele contururi.
• Am ales Facultatea de Limbă și Literatură Română între altele și pentru că eram foarte atașată de lectură. Și pentru că în familia mea erau multe, multe cărți. Și la părinți, și la unchi, peste tot.
• Bucureștiul este un oraș foarte folcloric.

Iată cum se formează folclorul: aud, văd, miros, gust, simt tactil, înregistrez, învăț, decodez, asimilez, imit, repet, accept sau neg, și inovez. Ăsta-i procesul

• Bucureștiul a fost de la început un punct de întâlnire a multor neamuri, multor culturi, multor religii și limbi. Ca folclorist am făcut de-a lungul anilor observații în urma cărora am concluzionat că aici a fost o dejugătoare. Adică: treceau oamenii Dunărea, când veneau din Asia mai apropiată, nu chiar din China, iar după Giurgiu locul cel mai apropiat era Bucureștiul. Unde trebuie să fi fost o dejugătoare, adică spațiul în care negustorii își lasă animalele să se odihnească, să se adape, au la dispoziție fân, iar stăpânii animalelor pot să se odihnească mai mult sau mai puțin confortabil, încheie legături noi. Deci istoria Bucureștiului este istoria unui nod de întâlnire de toate tipurile.
• Folclorul este un proces. Multă lume are despre folclor o părere ușor arheologică, tradiționalistă și romantică. Perioada actuală este dominată de oralitatea folclorică, iar aceasta se transmite prin sistemul audiovizual.
• Iată cum se formează folclorul: aud, văd, miros, gust, simt tactil, înregistrez, învăț, decodez, asimilez, imit, repet, accept sau neg, și inovez. Ăsta-i procesul. Și acest proces este astăzi într-o desfășurare spectaculoasă.
• Societatea de astăzi e o societate folclorică. Și este ajutată să fie folclorică de sistemele spectaculoase de transmitere a informației.