octombrie 4, 2019

Este oare posibil să ai succes profesional fără să-ți ruinezi emoțional familia? Cum să faci ca să ai și o familie fericită, dar să fii și performant la serviciu, mai ales dacă ești un antreprenor la început de drum sau un manager de care depind zeci de angajați? Monica Daniela Găitănaru, psihoterapeut analist jungian, dezvăluie concluzii din experiențele de la cabinetul de terapie și din experiența ei de soție și mamă. Un prim articol dintr-o lungă serie pe această temă.

Cum face o persoană cu o activitate profesională foarte solicitantă să aibă în același timp și o familie stabilă și împlinită?

Este necesar să existe prioritizări, un sistem de valori setat, stabilit, ca să putem să ne împărțim timpul pentru toate activitățile, inclusiv cele cu familia. Dar fără a neglija timpul personal, adică cel alocat pentru noi înșine. Pentru că, dacă ne dorim să oferim timp de calitate familiei, trebuie să vedem cu ce venim acasă, în familie. Dacă ne-am consumat o mare parte din energie la serviciu, poate ar trebui să ne privim și pe noi înșine cu blândețe. 

Dar eu cu mine sunt toată ziua, și la birou și acasă. De ce-ar trebui să aloc un timp suplimentar pentru asta?

Când sunt eu cu mine la job, nu e același lucru cu a fi eu cu mine în intimitatea mea, în care mă pot descărca de acumulările de energie reziduală, pe care nu vreau să le duc acasă. Poate fi chiar timpul pe care-l petrec în trafic, pe drumul spre casă.

Dacă ne-am consumat o mare parte din energie la serviciu, poate ar trebui să ne privim și pe noi înșine cu blândețe.

Dacă tot îl am la dispoziție, îl folosesc să-mi acord atenția de care am nevoie: îmi pot face atunci bilanțul zilei, atunci pot să-mi dau seama care au fost lucrurile care m-au stresat, care m-au frustrat cel mai tare și să mă descarc de aceste lucruri. Sunt persoane care îmi spun la terapie că ascultă în mașină muzică dată la maxim și își dau voie atunci să se exteriorizeze, pentru că la birou n-au avut cum.

De ce e necesar să facem asta?

Pentru că după serviciu ajungem acasă, iar în familie ne simțim în siguranță, și în intimitatea căminului putem simți că ne este la îndemână să descărcăm ceea ce am acumulat în anumite situații presante la locul de muncă. Și se întâmplă adesea să ne descărcăm în mod regretabil această acumulare inconștientă negativă pe partenerul de viață sau pe copiii noștri, care sunt cei mai la-ndemână.

Dacă sunt un antreprenor  care vrea să pună o afacere pe picioare, e nevoie de prezența mea fizică acolo, la locul unde se desfășoară activitatea. Ce voi face atunci cu cei de acasă? Pot să mizez pe înțelegerea familiei?

Da, putem face asta, dar mai devreme sau mai târziu vom avea de plătit niște costuri. Ele se vor regăsi în dezechilibrele pe care le vom găsi acasă.

Chiar dacă soția/soțul spune că mă susține?

Da, chiar dacă. E ușor pe termen scurt. Dar când aceste lucruri se prelungesc… Cu timpul, o familie care ar trebui să fie una completă și funcțională, se poate transforma treptat și subtil într-o familie monoparentală. Este foarte dificil pentru o femeie să crească singură copiii și să se ocupe singură de casă, atâta vreme cât ea se știe parte a unui cuplu, a unei familii.

Ce înseamnă pe termen scurt? O afacere aflată la început poate avea nevoie de 2-3-5 ani ca să se maturizeze.

E important să existe un acord de ambele părți: uite, o să facem acest efort, pentru o anumită perioadă de timp bine determinată, o să punem pe picioare afacerea, după care ne va fi tuturor bine. Însă nu cred că patru ani de zile e o perioadă indicată.

Copilul ar fi avut nevoie ca tatăl lui să fie acolo, să se știe protejat, să știe că e cineva în spatele lui, mai puternic decât el, care poate oricând să intervină și să-i țină partea

Mi se pare mult și doi ani. Între 6 luni și un an mi se pare că e o perioadă care să evite niște consecințe foarte puternice. Dar deja în doi ani în care copiii nu prea ne văd pe acasă, s-ar putea ca ei să înceapă să caute involuntar alte figuri parentale, poate în profesorii de la școală, poate în părinții altor colegi. Copiii, la fiecare stadiu de vârstă în parte, au nevoie de ambii poli: de cel masculin al tatălui și de cel feminin al mamei. Iar lucrurile nu sunt reversibile: dacă într-o etapă cheie a dezvoltării psihologice și emoționale a copilului noi n-am fost acolo, asta poate avea efecte pe termen lung, în viața lui de adult. Dacă în acea etapă copilul a avut momente de vulnerabilitate, de exemplu a avut conflicte sau au fost situații de bullying, el ar fi avut nevoie ca tatăl lui să fie acolo și să se știe protejat, să știe că e cineva în spatele lui, mai puternic decât el, care poate oricând să intervină și să-i țină partea. Dar el s-a simțit vulnerabil și descoperit în acele situații. Și probabil și mai târziu în viață el s-ar putea regăsi vulnerabil în situații de conflict.

Să luăm un exemplu: ești o antreprenoare la început de drum, ești de meserie arhitect de interior și vrei să-ți faci un birou de arhitectură propriu. N-ai încotro, clienții te așteaptă la prospecție la ora 8 seara, atunci au ei timp. Iar soțul și copiii te așteaptă acasă. Îți vei spune, evident, că ”mă vor înțelege, pentru că ceea ce fac, fac pentru noi toți”.

Asta funcționează doar dacă este o situație excepțională. Noi nu ne putem permite să pierdem acele ritualuri care sunt mai mult sau mai puțin sacre în fiecare familie, așa cum ar fi ca măcar o masă pe zi să o mâncăm împreună, în familie. Acela este un moment foarte important, de comuniune a familiei, în care ne adunăm cu toții în jurul unei mese. Dar dacă noi nu avem din șapte cine din săptămână decât două împreună, lucrul acesta s-ar putea să aibă repercusiuni.

Dar putem avea două cine și cinci mic-dejunuri?

Se poate și așa. Important este să găsim o variantă în care totuși să fim împreună. În matricea acestei familii se va fixa ideea că suntem flexibili, dar suntem totuși împreună, măcar în anumite momente-cheie ale zilei sau ale săptămânii.

La asta se reduce deci subiectul acesta? Să aloc timp familiei, să fiu fizic acasă?

Nu doar fizic. Sunt de exemplu unii antreprenori care lucrează de acasă și sunt toată ziua în preajma copiilor. Dar dacă vorbesc la telefon sau stau în fața unui ecran, asta nu înseamnă că sunt și emoțional sau afectiv prezenți alături de familia lor.

Dar numai tu știi că nu ești acolo din punct de vedere afectiv.

Ceilalți cu siguranță simt asta. Chiar și copilul bebeluș simte asta. De la cele mai mici vârste simt când mama mă privește. Când mă privește și mă vede pe mine, nu se uită la mine și se gândește la altceva.

Gândul mi-a fugit la un film, văzut de mult, cu Octavian Cotescu și Rodica Mureșan în distribuție; se numea ”O lebădă iarna” și era adaptarea cinematografică a regizorul Mircea Mureșan pentru piesa de teatru a lui Paul Everac, ”A cincea lebădă”. Protagoniștii, Dufy, o balerină care în ciuda talentului său nu reușea să obțină un rol principal în ”Lacul lebedelor”, și Mirea, un inginer ajuns la deplină maturitate, dar măcinat de drame sentimentale și conflict emoțional, erau de fapt doi oameni în fața singurătății și care, cu toată atracția pe care o simțeau unul pentru celălalt, au eșuat în separare.

Acea apariție aproape fantomatică, plutind în apa neverosimil de limpede a Mării Negre, la acea oră a unei dimineți de septembrie care semăna cu una de iulie, mi-a adus aminte de personajul Dufy, cu singurătatea sa de neînțeles și alegerea atât de nepotrivită de a căuta apropierea unei alte specii, mai degrabă decât compania suratelor sale.

Cea mai veche moschee din România

În această zi de toamnă mangaliotă ce ar fi putut concura cu orice zi de vară, plină de o lumină eterată, inefabilă, o apariție singuratică cu valențe dramatice everacciene, te pune pe gânduri: și dacă acest loc anume de pe malul mării este o matrice ce alege destine aparte și le oferă o istorie diferită de cea liniară, fără să aleagă între oameni și păsări, între comunitatea din satul pescarilor și cea a înaripatelor.

Răspunsul la o asemenea întrebare nu-l poți găsi decât explorând, așa că am pornit în explorare. Și nu puteam face acest lucru decât într-un singur fel, adică din cel mai vechi loc al orașului, de la geamia Esmahan Sultan din Mangalia, ridicată în secolul XVI, mai precis în anul 1575 și care este nu doar cel mai vechi edificiu al orașului, ci și cel mai vechi lăcaș de cult al musulmanilor din România.

Se pare că pentru construcția în sine s-au folosit blocuri de piatră din ruinele anticei cetăți a Calatisului, în timp ce pentru fântâna rituală materialul de construcție a fost extras dintr-un vechi mormânt roman din perimetrul cetății.

Moscheea a fost construită la cererea fiicei sultanului Selim al II-lea, prințesa Esmahan, soția vizirului sultanului, Sokollu Mehmet Pașa. Zidăria este făcută din piese cioplite din piatră îmbinate cu scoabe din oțel turnat la fața locului, fără vreun alt liant, fiind astfel un unicat și din acest punct de vedere printre geamiile de evul mediu din România.

Dacă este să dăm crezare mărturiilor istorice, în anii în care se făceau planurile de construcție pentru moscheea dorită de fiica sultanului Selim, Mangalia nu era un loc orișicare din imperiul în plină expansiune al otomanilor, ci, așa cum îl numea călătorul derviș (istoric și geograf al imperiului) Elia Celebi (1611-1682), cunoscut și sub numele de Mehmed Zilli, o Kaaba – Mecca a pribegilor și sărmanilor, deci un loc special, primitor, o matrice în care erau distilate învățăturile morale și prețuită compasiunea și spiritul de întrajutorare.

Ancore lăsate și ancore ridicate

Privind dincolo de zidurile și grădina care adăpostește monumentele funerare ale unei neprețuite istorii medievale cu care se mândrește astăzi Mangalia, pe mare, foarte aproape de gura portului o regată a velierelor andocate în portul turistic, ori venite de pe alte mări și primite în gazdă este în plină desfășurare. De obicei, la această vreme Mangalia se organiza Rotary Club Regatta; dar în 2019 această regată a avut loc în luna iunie, așa că spectacolul la care am asistat noi a fost o etapă (a doua) de Campionat Național organizată de porturile turistice din Eforie Nord, Mangalia și Limanu.

Plutind asemeni unor păsări acvatice în grupuri strânse sau dimpotrivă în cercuri largi, velierele urmau trasee greu de descifrat altfel decât în logica jocului și prin legile dansului sub razele de soare. Și după o minunată zi plină, ca la un semn, înainte de apus, atunci când soarele scălda în arămiu penele lebedei singuratice și pietrele geamiei, cercurile de veliere s-au desfăcut și în lung șir au intrat în port, navigând către Limanu.

Dar nu erau singurele ambarcațiuni care luau cu asalt gura portului Mangalia. Așa că, în timp ce marinarii strângeau velele și închinau un pahar de șampanie, pescarii din satul Mangalia și din Limanu părăseau portul pentru a-și întinde plasele în apus. Povestea satului de pescari am descoperit-o cu ajutorul unui barcagiu transformat în ghid pentru turiști, care ne-a luat în șalupa lui bucuros să ne spună povești minunate despre Mangalia, despre mare și soare, despre port și șantierele navale și, în cele din urmă, despre noi înșine.

Barcagiul cu povești

Pescarii, am aflat, pleacă pe mare la apusul soarelui, când își întind plasele și înainte de răsărit, pentru a aduna captura de peste noapte. Uneori captura este bogată, și atunci pescarii nu au cui să o vândă pe toată, pentru că se întâmplă să fie bogată tocmai atunci când litoralul se golește de turiști și cererea scade.

Sunt și multe zile în care captura este puțină și problemele pescarilor devin mari. Dar niciunul dintre ei, pescarii adevărați, nu s-ar gândi să-și schimbe ocupația, viața până la urmă, din acest motiv, pentru că departe de mare rostul lor pe pământ nu s-ar mai găsi cu niciun chip.

Și tot de la barcagiul nostru am aflat poveștile șantierului naval din Mangalia, cel mai mare al țării, până de curând aparținând unei companii sud coreene, vreme în care lansa la apă câte un vapor lunar și avea aproape 4000 de angajați. Apoi șantierul a fost preluat de statul român, contractele s-au pierdut și aproape 3000 de angajați calificați au plecat peste hotare. Cu dificultate s-a găsit un antreprenor olandez pentru șantier, care avea contracte, dar nu mai existau lucrători. Așa că multe din acele prezumtive contracte s-au pierdut din nou și se fac mari eforturi pentru a aduce noi angajați, mulți dintre ei de prin Asia.

Nici în vremea dictaturii comuniste, atunci când șantierul a devenit cel mai mare al României și avea aproape 7000 de angajați, situația nu a fost mai bună. În acele vremuri muncitorii erau transbordați cu barjele peste canalul Limanu ca să ajungă la muncă pe șantier și, la un moment dat, o astfel de barjă supraîncărcată s-a răsturnat și aproape 90 de oameni și-au pierdut viața. Oficial nu s-a știut nimic, dar dictatorul Ceaușescu s-a deplasat de urgență pe șantier și a dispus construirea podului de peste canal, construcție care s-a înfăptuit cu adevărat în scurt timp, adică în numai șase luni.

Șantierul militar, astăzi practic închis, era de asemenea cel mai mare din România și totodată locul unde s-au produs cele mai multe din navele militare de producție românească aflate astăzi, încă, în serviciu. Dar dacă nu mai este o unitate funcțională, a devenit în schimb un muzeu de neprețuit, doar că încă nevalorificat. În acest șantier găsim navele cu care cuplul Ceaușescu naviga pe mare sau pe Dunăre, adică Rândunica și Egreta, ori prima navă de război intrată în dotarea forțelor navale române, Eugen Stihi, și care a fost folosită în ambele războaie mondiale.

Dar, dacă toate acestea coexistă în Mangalia, nu vorbim oare tot despre o matrice, un leagăn al modernității societății românești, un loc care a produs argumente forte pentru națiune și încă poate să o mai facă?

Povestea corabiei englezești scufundată în portul Mangalia

Navigând mai departe pe lanțul de povestiri al barcagiului nostru, am trecut pe lângă satul pescarilor și pe lângă epava scufundată a corabiei Grethe Whitting, inaugurată în anul 1914 pe șantierele britanice Colby Brothers, Lowestoft. Corabia, sub pavilion german, a cărei imagine am reprodus-o mai jos folosind ca sursă presa constănțeană, a ajuns în anul 2008 în Mangalia, după ce a navigat 45 de zile prin Golful Biscaya, Strâmtoarea Gibraltar, Mediterana, ajungând după traversarea Bosforului în Marea Neagră.

Doar că, tocmai aici, și încă în port, corabia s-a scufundat. În ciuda reparațiilor, ea a continuat sa ia apă și, ca un blestem apoi, a fost devastată, jefuită așa că, în cele din urmă, abandonată, s-a scufundat și zace acum în mâl, ca o lebădă imensă eșuată. Nu totul este frumos în Mangalia, nu toate poveștile au aici un final fericit.

Trecând pe lângă cheiul Poliției de Frontieră, o altă poveste tristă aveam să aflăm de la ghidul barcagiu, și anume povestea barcazului turcesc Dardanele 2, surprins de Garda de Coastă cu aproape 90 de refugiați pakistanezi la bord. Nava a fost arestată, pescarii-aventurieri turci reținuți și judecați, iar refugiații plasați în centre specializate, de unde s-au străduit cât au putut să ia calea Germaniei, lucru pe care aproape toți l-au reușit.

Din nou cu pământul sub picioare

După ce barcagiul ne-a lăsat din nou pe chei, în portul turistic Mangalia, am decis că explorarea matricei mangaliote poate fi declarată încheiată. Ni s-au alăturat, plutind pe apele portului câteva zeci de lebede, printre ele și cinci sau șase familii cu pui purtând încă pene cernite. Nu știu dacă lebăda noastră singuratică era printre ele, sau dacă, ca un arc peste timp personajul Dufy a reușit să obțină rolul solistei care interpretează atât prințesa devenită lebădă albă, cât și pe cea neagră în baletul lui Ceaikovski.

Îmi aduc aminte că, în filmul lui Mircea Mureșan, la final inginerul Mirea a plecat cu trenul, peisaje triste de iarnă trecându-i prin fața ochilor, prin geamurile vagonului. Un om singur, un final trist. Nu l-am împărtășit. Ne-am depărtat de Mangalia cu sentimente amestecate, este adevărat, dar în niciun caz cu tristețe și, fără îndoială, cât se poate de străini de ideea de însingurare.

Luând calea către inima Dobrogei, spre Adamclisi, locul despre care istoricul Grigore Tocilescu spunea că reprezintă certificatul de naștere, în piatră, a poporului român, am înțeles că, de fapt, nu există o matrice mangaliotă neapărat, ci, dacă este să vorbim totuși despre o matrice, ea este cea în care s-a născut poporul român creștinat, prezentă în întreaga Dobrogea de astăzi, în care s-au format în armonie și musulmanii care împărtășesc încă valorile neprețuite pe care le remarca acum cinci secole călătorul derviș Elia Celebi.