Zi

Octombrie 24, 2019

Cunoscut mai degrabă pentru viața excentrică pe care a dus-o și aventurile amoroase care l-au îndepărtat de la tron pentru un timp, Carol al II-lea este remarcabil prin prisma monumentelor arhitectonice a căror construcție a inițiat-o sau a girat-o. Monarhul a pus bazele unui stil care îmbină armonios arhitectura raționalistă, funcționalistă și modernă, de cea mai bună calitate. Suveranul a adus în București blocurile de tip american, atunci când a decis construcția Palatului Telefoanelor de pe Calea Victoriei.

 

”Arhitectura interbelică a Bucureştiului și Regalitatea” este tema expoziției de fotografie ce poate fi vizitată între 17 octombrie-3 noiembrie la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. Colecția fotografică ilustrează cele mai reprezentative clădiri din perioada interbelică. Aceasta a fost expusă până acum și în Londra, Barcelona și Stockholm. “Epoca interbelică rămâne pentru noi toți o epocă a dezvoltării culturale, economice, o epocă din care ne-au rămas numeroase mărturii”, a spus la vernisaj Mihai Gheorghiu, directorul adjunct al MȚR.

 

Neadevăruri istorice despre un monarh antipatic

Prezent la eveniment, academicianul Răzvan Theodorescu a pornit pe firul istoriei și a demontat două neadevăruri care au făcut carieră. “Primul neadevăr este că Bucureștiul are câteva monumente mai vechi, dar nu are deloc arhitectură modernă. Al doilea neadevăr este că în evoluția  regalității a existat un moment mai trist, și anume momentul regelui Carol al II-lea, dintre 1930-1940”. Opera arhitectonică lăsată de Carol al II-lea se poate vedea azi cu precădere în parte de nord a Capitalei, unde în 1936, prin efortul lui Dimitrie Gusti, se năștea Muzeul Satului.

 

Bucuresti_1

 

Sfetnicii majestății sale spuneau adesea că, prin deciziile adoptate, regele  forța elaborarea unui stil arhitectural întemeiat pe tradiție și artă populară. ”Arhitectura epocii lui Carol al II-lea are un filon italian, dar are și ceva din tradiția brâncovenească, tradiția  Hureziului”, a spus Răzvan Teodorescu.

 

Carol al II-lea, cel care aduce arhitectura americană în București

Puțină lume cunoaște azi  faptul că regele Carol al II-lea era pasionat de arhitectură americană. Lucrul acesta s-a concretizat în perioada 1929-1934, când prin decizia monarhului, s-a construit Palatului Telefoanelor. ”Așa s-a deschis domnia lui Carol. Este un monument american, care reflectă tradiția școlii de la Chicago”, a amintit Răzvan Teodorescu. Clădirea a fost proiectată și ridicată de arhitecții americani Louis Weeks și Walter Froy. Imobilul impresiona prin înălţimea sa care atingea 52,5 metri, fiind până la construcţia Hotelului Intercontinental cea mai înaltă clădire din Bucureşti. “Carol al II-lea a fost cel mai mare ctitor din familia de Hohenzollern. O fi avut păcatele lui și de asta nu ne îndoim, dar în materie de arhitectură, pe vremea lui, s-a dezvoltat un stil arhitectural care rivalizează cu orice școală europeană”, a spus Răzvan Teodorescu.

Luca Matei Stoian, cel care a plecat cu aparatul foto prin București pentru a surprinde aceste opere ale arhitecturii interbelice, a apreciat la vernisaj că este nevoie de revalorificarea acestor monumente. “De obicei trecem pe lângă aceste clădiri și nu le observăm, sunt pline de bannere, de graffity, sunt deteriorate și batjocorite. E păcat, pentru că avem cu ce ne mândri”, a concluzionat Luca Matei Stoian.

 

 

Avem nevoie să îmi reînnoiesc polița RCA, așa că m-am întâlnit cu brokerul la care fusesem și ultimele două dăți. M-a așteptat cu actele pregătite, am semnat, a mai făcut el nu știu ce pe acolo, apoi am început să vorbim. Afară ploua cu găleata și, vorba unui personaj dintr-unul dintre romanele lui Ernesto Sabato, ploaia îi apropie pe oameni, dându-le răgazul de a fi împreună, comentând până fie și banalul fapt al apei care curge din cer.

 

Banii înseamnă energie. Energie de unde?

Motivul întâlnirii noastre fusese o mașină, așa că, de la o remarcă a mea privind vechimea acesteia, am ajuns la o scurtă discuție despre posibilitatea achiziționării uneia noi. Începusem să îi spun lui Ștefan că m-aș feri de un credit bancar pentru o mașină nouă, deși mă tenta mult perspectiva uneia care să mă scutească pentru o bună vreme de bătăile de cap ale diverselor reparații. ”Da, doar că senzația de mașină nouă durează vreo trei luni, după care ea dispare și rămâi cu senzația mult mai persistentă a unui credit lunar consistent pe care îl ai de achitat vreo câțiva ani. Vă spun eu, din experiență”. M-am uitat uimit la Ștefan, care îmi vorbea cu jovialitatea și siguranța celui care se lovise de treaba asta.

 

…foarte multele moduri prin care ne ținem blocați în relații, în parteneriate, în proiecte sau în vise care ne atrag din necercetate adâncuri

 

”Și, apoi, mai e ceva. Nu aș recomanda nimănui un credit bancar. Am urmărit o conferință pe tema aceasta. Banii înseamnă energie. Energia de a face în viață anumite transformări. Sau ei presupun, atât pentru a-i avea, cât și pentru a putea face prin ei schimbările de care ai nevoie, cheltuirea unei forme de energie”. Îl ascultam pe Ștefan cu sprâncenele ridicate. ”Problema cu noi este că ne împrumutăm de bani fără a ne pune întrebarea dacă avem energia interioară necesară pentru a-i putea achita și pentru a putea satisface în același timp nevoile unei evoluții personale. Să zicem că ai luat un credit. Ai de plătit la el vreo zece ani. Nu e chiar mult pentru piața creditelor. Achitarea respectivului credit se bazează pe job-ul pe care acum îl ai, pe meseria pe care o practici. Ce se întâmplă, însă, dacă prin al cincilea an din cei zece conștientizezi nevoia fundamentală de a-ți schimba viața? De a abandona, să zicem, domeniul în care lucrezi de vreo douăzeci de ani pentru a te duce către un alt domeniu către care întregul tău suflet este chemat. Este vorba despre acele schimbări foarte importante care se întâmplă uneori în timpul vieții. Pe care le auzim, dar pe care, adesea, fiind legați de un credit nu le putem onora”. Uimirea mea era vecină cu stupefacția. Venisem pentru un RCA și mă întâlnisem cu un înțelept camuflat în haine de broker.

 

Prizonieri în diferite forme de înlănțuire

”De fapt, ne amanetăm viitorul. Ne punem gaj tocmai nevoia noastră atât de umană de transformare. Pentru un beneficiu incontestabil, dar care, poate, nu are atât de mare importanță în traiectoria destinului personal, ne întârziem, dacă nu suspendăm definitiv, devenirea a ceea ce am putea fi. A acelui optim al nostru de care suntem uneori vizitați în orele nopții sau în momentele mai solitare ale zilei”.

După ce ne-am despărțit m-am gândit la toate lațurile cu care, la rândul meu, mă țineam pe loc, prin care nu îmi dădeam voie să mă duc înspre chemarea pe care o auzeam abia șoptit. Pentru că aici nu este vorba despre felul în care suntem legați de credite bancare, ci, de fapt, despre foarte multele moduri prin care ne ținem blocați în relații, în parteneriate, în proiecte sau în vise care ne atrag din necercetate adâncuri. Stăm în ele din cauza unor frici, sub influența interiorizării așteptărilor părinților noștri, din nevoia de a fi remarcați, apreciați sau iubiți.

 

”Efortul rezistării în fața puternicului imbold de transformare interioară”

Ne înțepenim în obligații care ne țin pe loc și care ne mănâncă energia. Pentru că problemele mari apar atunci când sufletul țipă că vrea ceva, iar contractul, moștenirea, frica, proiectul sau ambiția te obligă să rămâi pe loc, anchilozat în constrângerea lor. Din acel moment orice faci îți consumă și mai multă energie. Pentru că nu mai este vorba doar despre stresul sarcinilor pe care le ai de îndeplinit, despre dificultatea misiunii pe care o ai de dus la capăt. Ci și despre efortul rezistării în fața puternicului imbold de transformare interioară. Imaginați-vă că în spatele stăvilarului reprezentat de hotărârea pe care ați luat-o se acumulează energia vitală a schimbării. Când presiunea devine prea mare sau când nivelul crește foarte mult, apa va irumpe sau va da pe dinafară.

 

Marile schimbări ale vieții sunt sunt făcute posibile de schimbarea pe care deja am asumat-o în interior și pe care am copt-o în cuptorul sufletului

 

Când suntem prinși în astfel de proiecte, în obligații de care suntem încă blocați, putem găsi variante de a face pași înspre direcția schimbării pe care o căutăm. Sigur, nu e tot una cu a fi liber să faci ceea ce simți că ești chemat să faci. Însă, așa cum urcatul pe munte începe cu pregătirea fizică de acasă și cu strângerea echipamentului potrivit, la fel marile schimbări ale vieții sunt sunt făcute posibile de schimbarea pe care deja am asumat-o în interior și pe care am copt-o în cuptorul sufletului nostru. Totul este să prinzi mesajul care ajunge la tine, în zilele tale ploiase, printr-un broker existențial.