Zi

Noiembrie 1, 2019

Era nouă seara și ne întorceam după o tură de o zi la munte. Urcasem și coborâsem suficient încât să fantazez îndelung la întinderea mea în pat. Imediat după Comarnic am remarcat ambuteiajul instalat în sensul de mers către Brașov. Cum înspre București era liber și înaintam fără întreruperi, mi-am dat seama de enormitatea situației după câteva secunde bune de mers cu mașina.

 

Drumul furiei

Era vineri noaptea și nu dădeam de capătul cozii. Priveam mașinile oprite și, la un moment dat, am realizat că era mai lungă decât e de obicei în timpul zilelor de weekend, atunci când, oricum, ea este foarte mare. Ținea cam până la intrarea în Cornu, cea dinspre Câmpina. Altfel spus, șirul de mașini era foarte, foarte lung, de vreo zece, unsprezece kilometri. În câteva secunde am trecut de la stupefacție la furie. Cum este posibil ca, după atâția ani de blocaje rutiere pe Valea Prahovei, după ce toate marile partide s-au succedat la putere, să fim martorii unei impotențe administrative cronicizate?

 

De multe ori manifestarea furiei nu duce la găsirea soluției, la fel cum nici înăbușirea ei nu rezolvă problema

 

În timp ce scuipam napalm verbal și îmi spuneam că fie și pentru asta merită să îi votezi pe noii veniți, în timp ce ziceam că mai că m-aș înscrie în partidul care va avea curajul să își asume ca unic program de guvernare rezolvarea națională a infrastructurii rutiere și susținerea transportului alternativ pentru mediul urban, mi-am spus că, totuși, ar fi bine să mă liniștesc. E păcat să avariez isihia primită în dar pe munte și nici nu pot rezolva mare lucru scuipând foc și pucioasă la volan.

 

În spatele deciziilor noastre stă nu doar datoria, ci și emoția

Bun!, a continuat gândul, și pentru că acum mă voi liniști, în scurtă vreme nici că-mi va mai păsa de această problemă. Cel puțin, până la următoarea ciocnire de ea. În fond, pare că la noi principala metodă de a te confrunta cu o chestiune publică de care suntem afectați din când în când este aceea de a te enerva cumplit, de a-ți cânta mânia ce te-aprinse ca pe-Ahil Peleianul, fără a mai trece și la fapte. Nici mie nu-mi este străin acest mod de a fi.

Ești luat pe sus de o emoție, cea a mâniei, arzi ca un meteorit pe cerul cuvintelor, iar dacă nu te controlezi, furia irumpe într-un act violent. Problema rămâne nerezolvată, însă te-ai aprins și i-ai biciuit precum a făcut Hristos cu negustorii din Templul din Ierusalim. De multe ori manifestarea furiei nu duce la găsirea soluției, la fel cum nici înăbușirea ei nu rezolvă problema. Pentru că, de fapt, înaintăm, rezolvăm, descoperim, inovăm, căutăm, schimbăm, înfăptuim, având în spatele deciziilor noastre nu doar datoria, ci și emoția, sau, kantian vorbind, sentimentul datoriei. De prin zorii modernității am crezut tot mai mult în autonomia intelectului, în suveranitatea rațiunii. Ne-am tot spus că, pentru a fi legitime, acțiunile noastre trebuie să fie golite de înclinații subiective, astfel încât să fie așezate doar sub imperiul universal al rațiunii. Ideea era ca maxima subiectivă a acțiunilor noastre să poată fi gândită ca lege universală și, deci, obiectivă.

 

În ce relație suntem cu propriile noastre emoții

Altfel spus, un fel de ceea ce ție nu-ți place, celorlalți nu le face. Emoția a glisat imperceptibil spre rațiune. Iar noi am devenit din ce în ce mai înstrăinați de registrul sentimentelor, dacă fusesem vreodată familiari cu ele. Iar asta s-a întâmplat până într-acolo încât savantele noastre capete intelectuale au sfârșit prin a fi purtate de infantile trupuri emoționale. Vorba unui practician de Aikido pe care l-am întâlnit cu ceva vreme în urmă, europeanul s-a baricadat în cap, iar de la gât în jos nu mai știe de el. Cel mult este în vizită în corpul său. Iar cu emoțiile este la fel, pentru că sediul acestora este în acest corp de care noi am uitat. El este cel care ne mișcă, iar mișcarea lui este dictată nu doar de rațiune, ci și de emoții.

 

Nu putem controla venirea emoțiilor. Însă putem fi conștienți de ele,  de încărcătura lor

 

”Emoție” vine din franceza ”émotion”, derivat din franceza veche ”emouvoir”, care se trage din latinescul ”emovere” care înseamnă ”a mișca în afară”, ”a îndepărta”, ”a agita” și care vine din rădăcina proto-indo-europeană *meue-, ”a îndepărta”. Emoțiile sunt, deci, cele care ne mișcă. Au un sens extatic, fiind cele cele care ne scot din noi, din inerția noastră interioară pentru a ne pune în mișcare. Când nu suntem alfabetizați cu universul emoțiilor, când emoționalitatea noastră este imatură, înghețată sau primitivă, avem două mari moduri de a acționa sub imperiul lor. Fie explodăm, fiind luați pe sus de emoții, fiind confiscați de ele. În astfel de momente acționăm de parcă nu am fi noi, așa cum spunem după ce ne revenim sau după ce ne venim în fire.  Fie nu reacționăm, pentru că nu simțim emoția, nu o trăim. Mai ales bărbații sunt crescuți cu ideea că ”băieții nu plâng”. Emoția este blocată undeva mai jos de gâtul nostru, prin diverse cotloane ale corpului. Nu putem controla venirea emoțiilor. Însă putem fi conștienți de ele, de încărcătura lor. Asta ne permite să le recunoaștem nu doar atunci când atingem acutele lor, de care suntem luați în posesie pentru o perioadă de timp. Ci în orice moment în care ele se manifestă, indiferent de intensitate. Să ne permitem să le trăim, știind că le trăim. Să acționăm, dându-ne seama de emoția care ne locuiește. De aceea, merită să ne facem timp pentru emoțiile noastre și, prin aceasta, pentru acțiunile care decurg din ele. Vom putea, poate, în acest fel, să avem o autostradă pe Valea Prahovei, nu doar o îndreptățită mânie de care suntem luați pe sus fără vreo consecință concretă asupra problemei.