decembrie 24, 2019

Știți cum trebuie să fie colindătorul? Iată: să fie bun cântăreț, să știe să scrie și să citească, să nu fie divorțat sau văduv, să nu fi necinstit vreo fată, să nu fie bețiv, să nu fie hoț, să nu aibă vreun defect fizic sau psihic, și să locuiască în sat. Aceasta era grila de admitere în ceata de colindători demult, într-o vreme în care satul era altfel decât este astăzi. Dar profilul colindătorului nu e decât un detaliu. O mulțime de ritualuri și condiții făceau ca sărbătoarea Crăciunului să fie un eveniment de ținut minte.

Pregătire pentru colindat și condițiile ca să fii admis în ceată

Importanța colindelor era covârșitoare pentru flăcăii din sat. Repetițiile începeau imediat după Lăsatul Secului, sau cel târziu de Sfântul Nicolae. A fi colindător și a merge din casă în casă pentru a vesti Nașterea Domnului nu era pentru orișicine. Cel care urma să intre în ceata de colindători trebuia să împlinească criteriile selecției riguroase despre care am vorbit mai sus: întâi de toate tânărul trebuia să fie creștin, iar apoi să fie un bun cântăreț, să știe să scrie și să citească, să nu fie divorțat sau văduv, să nu fi necinstit vreo fată, să nu fie bețiv, să nu fie hoț, să nu aibă vreun defect fizic sau psihic, și să locuiască în sat. Odată împlinite toate acestea, flăcăul era acceptat și trebuia să dea ascultare unui șef de ceată care conducea repetițiile.

Aranjarea gospodăriei

În timp ce flăcăii se îndeletniceau cu repetarea colindelor, adulții făceau pregătiri în gospodărie. Întâi de toate gospodăria trebuia să fie în perfectă ordine. Femeile și fetele se ocupau de curățenie, de spălat, iar mai apoi începea pregătirea mâncărurilor. Un loc important în acest proces de primenire a casei o avea odaia în care erau primiți colindătorii. Ea trebuia să fie curată, să fie împodobită cu fețe de pernă, ștergare, și costume tradiționale. Fetele se întreceau în a-și “înflori” cămășile, pentru a fura privirile feciorilor și a stârni invidia în rândul celorlalte fete. Dacă interiorul locuinței era apanajul femeilor și fetelor, capii de familie aveau în subordine gospodăria și toate cele ce țin de ea. Totul trebuia să fie într-o ordine perfectă: gardurile, porțile și anexele gospodărești trebuiau reparate, iar lemnele să fie tăiate pentru cele trei zile de Crăciun, când nimeni nu mai lucra.

Bradul de Crăciun, semn rău pentru săteni

Și dacă tot am vorbit despre primenirea gospodăriei, trebuie să știți că în satul românesc, bradul de Crăciun era vestitorul unui eveniment funerar. El a pătruns relativ târziu în România, cam pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, când tinerii cu stare au început să plece la Paris, Berlin sau Viena pentru studii. Acolo au luat contact cu obiceiul împodobitorii bradului de Crăciun. Întorși în Țările Române, ei au adoptat acest obicei, care s-a răspândit repede în mediul urban. La țară, însă, bradul nu a avut succes: sătenii asociau bradul împodobit cu moartea unui tânăr necăsătorit. E adevărat că în unele zone precum Oltenia și jumătatea de vest a Munteniei, bradul împodobit are și o conotație pozitivă, fiind folosit la nuntă.

Obiceiuri culinare în Ajun de Crăciun

La sat, febra pregătirilor de Crăciun începea încă de pe 23 decembire, prin prepararea turtelor, covrigilor, dar mai ales a colacilor și colăceilor pentru colindători. Masa de Ajun era formată din prune afumate, grâu fiert și îndulcit cu miere.

Pe masă se regăsea și un desert care de obicei se împărțea copiilor care veneau să colinde: “scutecele lui Hristos” sau ”pelincile Domnului”. Erau turte făcute din apă și făină, coapte pe plita încinsă, însiropate cu apă și cu miere și presărate cu nucă pisată. Dacă în unele zone membrii familiei se reuneau în jurul mesei, în alte părți de Ajun se ținea post negru sau se mânca doar pâine și se bea apă.

Descolindarea gazdelor ursuze

Un alt moment important era primirea cetei de colindători. Cum toate lucrurile erau în deplină rânduială, gazda trebuia să fie pregătită pentru a deschide larg porțile. Însă erau unele cazuri în care colindătorii nu erau primiți, iar vestea Nașterii Domnului era respinsă prin ferecarea ușilor și slobozirea câinilor. În asemenea cazuri colindătorii treceau la atac! Sătenii ursuzi avea parte de un “colind invers”, în care urările de sănătate și belșug erau înlocuite cu ziceri care invocau boala, sărăcia și ghinionul. Colindătorii nemulțumiți se dezlănțuiau: imitau țipătul cucuvelei, aruncau cu bulgări de zăpadă sau de pământ în pereții și în ușa casei neospitaliere, deschideau larg porțile ca să fugă animalele din curte, iar uneori legau porțile pe dinafară.

A început să meargă la biserică încă de la patru ani. În copilărie nu avea prea mulţi copii cu care să se joace, aşa că de cele mai multe ori se juca singur în casă imitând tot ceea ce făcea preotul la biserică. Ceea ce începuse ca o joacă, avea să devină mai târziu o chemare la slujirea copiilor bolnavi de cancer. Matricea Românească vi-l prezintă pe părintele Mihai Dinu, preotul de la capela Spitalului ”Marie Curie” din Capitală.

Joaca de-a preotul

Născut pe Valea Popilor, aşa cum este cunoscută localitatea din care provine, părintele Mihai Dinu a ştiut de mic că vrea să se dedice slujirii celor năpăstuiţi. ”Mânat de ceea ce vedeam la biserică, îmi atârnam un prosop de gât, şi ziceam că ăla este epitrahilul, iar din pâinea mamei făceam proscomidia, apoi îngânam ceea ce înţelegeam de la biserică. Da, mi-a plăcut şi îmi place, iar de m-aş mai naşte de o mie de ori tot preot m-aş face“, a spus părintele Dinu.

 De m-aş mai naşte de o mie de ori tot preot m-aş face

După terminarea facultăţii în 2007, a urmat două masterate: unul la Teologie şi altul la Drept, în urma căruia a obţinut titlul de Magister în Drept Canonic şi instituţii europene. Însă începutul slujirii sacerdotale avea să fie doi ani mai târziu. “După hirotonie am fost numit preot la Centrul Medico-social Sfântul Luca, un azil de bătrâni, acolo am slujit trei ani şi jumătate”, îşi aminteşte părintele.

Cum a improvizat un altar din frigiderul socrilor

Ca mai toate începuturile de drum, şi acesta a fost presărat cu provocări neaşteptate. Cea mai mare a fost lipsa unui spaţiun în care să ţină slujbele. ”Ţin minte că am fost nevoit să slujesc într-o sală de mese, acolo am improvizat un altar modest. Am folosit un frigider pe care l-am găsit la socri. Ei îl foloseau pe post de dulap, când l-am văzut i-am zis socrului meu să mi-l dea mie. Am pus un blat deasupra lui, l-am îmbrăcat în veşminte, şi i-am dat o utilitate liturgică. Apoi am aşezat de-a drepta şi de-a stânga lui două iconostase de metal şi am făcut un altar de rugăciune pentru bătrânii de la centru”.

Boala şi moartea sunt accidente în viaţa omului, voia lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să trăiască

Inventivitatea n-a fost de ajuns. Părintele a constatat după un timp că îi era imposibil să-şi continue activitatea la instituția pentru bătrâni. Aşa că a decis să slujească copiilor internaţi la Spitalul ”Marie Curie” din Capitală. Iniţial a venit ca voluntar, iar mai apoi s-a eliberat un post de slujitor la capela spitalului. “Veneam din cartierul Titan, iar la ora şapte eram prezent pe secţia de oncologie. Făcem rugăciunea de dimineaţă, spovedeam şi împărtăşeam copiii, dar asta numai la invitaţia familiei. Vreau să-mi păstrez discreţia, întrucât spitalul, deși e un loc public, devine şi casă pentru unii”, a zis părintele Dinu.

Bibliotecă pentru copiii din spital

Pentru a face binele, părintele Dinu își găsește parteneri și colaboratori cât se poate de diferiți. Adeseori ei sunt cadrele medicale, alteori este sora de caritate de la casa romano-catolică din spatele bisericii. Iar de foarte multe ori îi sunt aproape părinţii copiilor răpuşi de cancer.

Experienţa spitalului este una care te apropie de Dumnezeu nu doar în calitate de părinte ci şi în calitate de medic

Recent, ei au iniţiat un proiect în care vor să amenajeze câte o mini-bibliotecă la fiecare etaj al spitalului. ”Momentan strângem cărţile, vrem să fie o bibliotecă diversă, în care se vor regăsi nu numai cărţi de spiritualitate, ci şi volume de beletristică, romane, cărți de povești. Vrem ca pe lângă Facebook şi tratamente, copiii din spital să-și petreacă timpul citind. Pe lângă asta am derulat un proiect pe secţia de dializă a spitalului. Mai exact copiii au scris ce îşi doresc de la Moş Crăciun, iar noi în colaborare cu o parohie din zonă le-am împlinit dorinţele“, a spus părintele Dinu.

Miracolul Crăciunului într-o familie îndurerată

Perioada Crăciunului nu este numai acel moment din an în care coşurile sunt pline, copii primesc daruri, iar colindele răsună. La Spitalul pentru copii ”Marie Curie”, Crăciunul înseamnă și durere. Este durerea acelor părinţi care şi-au pierdut copilul în urma bolii care i-a adus aici.

Vorbindu-mi despre asta, părintele Dinu oftează și-mi povestește. “Îmi aduc aminte de cazul unei familii din Bistriţa Năsăud care după 11 ani de încercări şi tratamente au dobândit o fată, Maria Miruna. La vârsta de patru ani, copila s-a îmbolnăvit grav. Când au adus-o la noi la spital. Ea era deja în comă. Părinţii erau atei. Medicii au făcut tot ce au putut, dar a trebuit să le spună celor doi părinți că fetiţa lor o să moară. Atunci i-am văzut venind la biserică și punându-şi nădejdea în Dumnezeu. Au cerut o minune, fetiţa lor să-şi revină. Şi minunea s-a întâmplat, numai că nu așa cum au cerut ei. Copilul lor a murit, iar ei au plecat acasă. Mama nu mai dorea să reia tratamentele, şi atunci i-am încurajat doar să facă ceea ce e în firescul lucrurilor pentru a avea un copil. După trei luni primesc un telefon de la ei în care îmi spune ca vor veni la Bucureşti să mă vadă. Ne-am întâlnit şi am început să-i încurajez, pentru că îi vedeam trişti. Le-am spus că rolul Mariei Miruna a fost de a le arăta că pot fi părinţi buni. După îmi spun că motivul venirii lor era altul. Nu i-am lăsat să-mi spună vestea, le-am luat-o înainte și am zis: ‘Ioane, nu ai ce să-mi spui, eu ştiu că soția ta e însărcinată! Află că Dumnezeul acela în care ţi-am spus să ai încredere, nu rămâne dator, şi ca să vezi cât de bun este, El îţi va dărui tot o fată“.

Când omul se încrede cu adevărat în Dumnezeu, transformă suferinţa nu în bucurie, ci în nădejdea că toate se vor termina bine

Nu puteam pleca fără să aflu de la părintele Dinu, cum vede Crăciunul un copil internat într-o rezervă de la Spitalul ”Marie Curie”. „Copii sunt inocenţi, suferinţa lor nu este mai mare decât cea a părinţilor care îi văd că se zbat să trăiască. Dacă Nașterea Domnului a adus împăcare între oameni şi Dumnezeu, tot aşa ar trebui să fie şi pentru noi, o sărbătoare a nădejdii, a bucuriei, şi a darului. E adevărat că orice sărbătoare se prezintă şi prin bucate alese, dar după cum nu machiajul de pe chip reprezintă persoana, tot aşa şi bucatele în sine nu sunt esenţa Crăciunului. Ele doar vin să împodobească bucuria sărbătorii”.