Zi

Iulie 2, 2020

Anul 1909, într-o mică așezare din Teleorman, mintea Irinei zboară la tot felul de lucruri. Crește și vine în București, unde absolvă Facultate de Drept. Se remarcă rapid, iar peste puțin timp intră în Baroul de Ilfov. La 2 august 1933, este silită să se deplaseze, urgent, în interes de serviciu la Constanța. Se îmbarcă la bordul avionului pilotat de Petre Ivanovici, iar la aterizare se lasă de avocatură și decide să devină pilot de cursă lungă. Un an mai târziu, Irina devine prima femeie din România care a survolat Munții Carpați.

 

Un zbor către Constanța îi schimbă destinul

Irina aterizează în această lume la 1909, într-un sătuc din Teleorman. Când crește decide să-și schimbe numele în Burnaia, după râul care traversa locurile natale. Crește și vine la București, unde absolvă Facultatea de Drept. Dă dovadă de profesionalism, iar acest lucru o propulsează către Baroul Ilfov. Pledează pentru o bună bucată de vreme și nu o face rău deloc. La 2 august 1933 este nevoită să plece, urgent, la Constanța în interes de serviciu. Timpul e scurt, așa că pune pentru prima dată piciorul în avion. La cârmă, Petre Ivanovici. Călătoria decurge fără turbulențe, iar la aterizare Irina are o revelație. Aruncă servieta diplomat și decide să devină pilot.

 

Design fără titlu (6)

 

Peste o lună, Irina îl caută pe Ivanovici la școala de pilotaj civil și cere să-i împărtășească tainele aviației. Lecțiile debutează pe 5 septembrie. Prinde repede, iar la 27 octombrie 1933, primește brevetul de pilot gradul I. Tot în același an își cumpără avion, un I.A.R. 22, pe care îl boteză YR-INA. Nu era cine știe ce, dar pentru început era tot ce trebuia. Avionul fusese achiziționat cu ajutorul unei subvenții din partea statului, în valoare de 50% din prețul total. Ajutorul bănesc era destinat exclusiv persoanelor particulare care aveau brevet de pilot. Prinde avânt tot mai mare, iar în 1934, inaugurează aeronava și survolează Munții Carpați.

 

Turbulențe în drumul spre Africa de Sud

Între 1933 și 1955, numeroși aviatori români făceau incursiuni aviatice în Africa. Ideea îi surâde Irinei, așa că stabilește traseul București-Cape Town (Africa de Sud). Dorea să-l aibă copilot pe Ivanovici, dar acesta se opune. Max Manolescu și Petre Ivanovici, testează avionul YR-INA. Concluziile nu sunt deloc îmbucurătoare. Amândoi spun că aeronava este slab motorizată și greoaie, nu are nicio șansă.

 

Petre Ivanovici și Irina Burnaia înainte de zborul către Africa de Sud

Petre Ivanovici și Irina Burnaia înainte de zborul către Africa de Sud

 

Refuză să creadă și continuă să-l preseze pe Ivanovici, care, în cele din urmă cedează. La 3 ianuarie 1935, are loc decolarea de pe aeroportul Băneasa. Lucrurile par să meargă în direcția bună, avionul se comportă bine, deci s-au lamentat degeaba. După prima zi, hop, contrariul. Manometrul de pe bord indică scăderea presiunii uleiului. Aterizează forțat la Eskișehir. Au loc reparații, iar pe 27 ianuarie reiau zborul. Ajung până în Damasc, unde o scurgere de ulei îi obligă să aterizeze. Acolo, fac o revizie completă a motorului. Treaba nu arată deloc bine. Radiatorul de ulei este fisurat, trebuie reparat urgent. Sorții le sunt potrivnici, iar pe lângă defecțiunea tehnică, Petre cade la pat și zace câteva zile.

 

Avionul YR-INA era roșu, cu bot albastru și avea desenat un soare

Avionul YR-INA era roșu, cu bot albastru și avea desenat un soare

 

Reiau raidul pe 9 februarie cu forțe proaspete. La Gaza, constată că reparația fusese făcută de mântuială, pierd, iar ulei. Alte reparații, alți bani, iar la 12 februarie sunt la Cairo. Aici, fac o revizie generală. Erau la jumătatea drumului, aparatul de zbor dădea semne că nu mai vrea să se avânte în văzduh. Entebbe a fost ultima destinație, YR-INA, nu mai poate. Fac cale întoarsă.

 

Prima femeie acrobat se ia la întrecere cu viața  

Peste un an, Petre Ivanovici moare într-un accident aviatic. În amintirea omului care o contaminase cu microbul aviației, Irina scrie cartea Aripile mele. Raidul eșuat nu îi taie aripile. În 1937, își ia brevetul de pilot acrobat și devine prima femeie din România care a obținut acest certificat. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu stă cu mâinile în sân. Comandă o escadrilă, avioane poștale și ajută la instructajul noilor piloți.

 

Design fără titlu (3)

 

În 1946, se căsătorește cu comandorul Traian Udriski, instructorul aviatic al regelui Mihai. Un an mai târziu, vine pe lume unicul lor copil, Radu-Șerban. Când regele abdică, familia proaspăt întemeiată, ia calea străinătății. Pentru început stau doi ani la Teheran, apoi se mută la Beirut. Aici, Irina și Traian lucrează ca pilot de linie secund, în cadrul unei societăți particulare. În 1958, se stabilesc definitiv în Geneva. Radu se stinge la 36 de ani datorită unei hemoragii cerebrale. Irina e sfâșiată, renunță definitiv la zbor. În 1997, se înalță la cer, cu destinația paradis.

 

 

 

A fost anul în care percepția despre mine s-a schimbat probabil cel mai mult și am reușit să dobândesc o înțelegere a sinelui pe care nu mi-o imaginam posibilă. Experiențele intelectuale și emoționale intense și dese, oamenii diverși și interesanți în care m-am oglindit, timpul ales de autoanaliză, toate aceste lucruri mi-au șlefuit abilitatea de a-mi prezice mișcarea, gândirea și simțirea. Esențe ale mele care erau adormite sau înnodate una de alta sunt acum distincte și bine înțelese de sinele meu.

 

Locul și timpul pentru “pandemia care răstoarnă lumea”

Mi-am dat seama că probabil am prins momentul și locul în care să pot învăța cel mai mult din pandemia care răstoarnă lumea și ne arată toate problemele pe care de prea mult timp le ascundeam- noi, oamenii lumii- sub covor. M-am aflat într-un loc pentru care cei responsabili au luptat să rămână sigur. M-am implicat în susținerea unui climat clar și sănătos. Campusul nostru, care încă găzduia peste 700 de studenți, a rămas o enclavă a grijii și a unei relaționări pline de siguranță.  Ne-am bazat cu toții pe respectul reciproc: sănătatea mea depinde de sănătatea ta și sănătatea tuturor depinde de sănătatea noastră. Trăiam zilnic cu mici discomforturi și momente iritante. Și trăiam zilnic cu spiritul de comunitate și de solidaritate viu.

 

Design fără titlu (1)

 

Doar atunci când realizezi că nu poți să-ți îmbrățișezi prietenii sau nu poți să discuți cu colegii tăi de curs afară, pe iarbă sau la o masă, în foișor și când știi că cei dragi de acasă vor putea fi văzuți mult timp de acum încolo doar pe ecranul telefonului, realizezi cât înseamnă ceilalți pentru tine și tu pentru ei. Prietenii mei au trait provocări mari: trei colegi dintr-o țară a Caucazilor au fost trimiși înapoi de la aeroport – țara lor nu-i mai dorea acum; “…poate peste trei luni”, mi-au spus cu vocea pierdută. O altă prietenă s-a întors înapoi în Germania din America Latină pentru că țara ei devenise prea periculoasă pentru a trăi în ea, chiar și în izolare. Printr-un mod nemaiîntâlnit, simțeam empatie unii pentru ceilalți fără multe explicații sau povestiri. Iar limitata interacțiune directă permisă între noi a fost mereu folosită pentru susținere și ajutor reciproc, chiar și atunci când ne cunoșteam puțin. Cu toții știam că trebuie să contribuim la binele și siguranța celorlalți, atât cât ne duceau puterile.

 

Întoarcerea la punctul de plecare, orașul meu, îmi descoperă noile perspective deschise în mine după zece luni departe de viața mea de cuib.

 

Caut unghiurile ancorate în realitatea obiectivă

Orice informație, problemă sau opinie pe care o întâlnesc astăzi este analizată dintr-o perspectivă globală și de cele mai multe ori îmi pun la îndoială primele puncte de vedere, căutând un unghi cât mai ancorat în realitatea obiectivă. Sunt conștient că tot ceea ce știu nu este tot ceea ce văd și tot ceea ce văd nu este ceea ce există. Deși durează acum mai mult până să-mi fac o părere fermă, sunt împăcat cu faptul că măcar o mică parte din realitatea mea este dincolo de o perspectivă subiectivă.

 

Așa e de când lumea?

Nimeni nu este bun, rău, harnic sau leneș pentru că așa îi stă în fire unei rase sau nații. Zicalele precum „așa e de când lumea!” sunt tot mai greu de justificat.

 

Harta geografică și harta interioară

Există mari diferențe între harta geografică și harta din mine; în harta mea interioară, România este acum învecinată cu Grecia, Albania, Germania, Africa de Sud, Columbia și Nepal. Tineri din toate aceste locuri îmi împărtășesc idealurile. Mi-au înțeles problemele și mi-au venit în ajutor în cele mai grele momente. Formăm un grup aparte în care membrii nu-și pierd niciodată individualitatea, iar caracterul fiecăruia strălucește. Deși prejudecățile ar putea deveni cele mai mari obstacole în calea prieteniei, puterea acesteia din urmă poate vindeca chiar și cea mai gravă formă de ignoranță.

 

Nici marile victorii nici cele mai grave accidente nu au loc doar în timpul marilor competiții

Așa cum am învățat în timpul carierei mele sportive, nici marile victorii nici cele mai grave accidente nu au loc doar în timpul marilor competiții. O lovitură puternică ne poate dărâma în cea mai liniștită zi. O lecția sau un gest care ne-ar schimba perspectiva poate să se petreacă într-un ungher. În haosul lumii, învățăm să trăim împăcați cu incertitudinea, cu gândul că viața noastră sau a celor apropiați nouă se poate schimba când nimeni nu se așteptă.

 

Puterea exemplului

Puterea exemplului este probabil tehnica cea mai eficientă când vrem să provocăm schimbare în jurul nostru. Niciun film, nicio carte, reclamă, sau povestire nu se va putea compara cu puterea de influențare și de determinare a unui profesor care lucrează și își pune munca sa pe primul loc atunci când predă. Un termen banal al statisticii poate fi văzut ca un posibil element definitor al vieții mele atunci când profesorul vrea și este pregătit să-mi transmită asta. Cinci minute de prezentare strălucitoare pot avea în spate șase ore de muncă. Acum știu asta din proprie experiență.

Am terminat acest prim an de facultate; probabil cea mai frumoasă, intensă și creatoare perioadă pe care am trăit-o. Pe lângă Teorie economică, Relații internaționale, Metode de cercetare sociologică și Istorie modernă, am învățat să exist fericit și responsabil în lumea largă ce este azi curtea din spatele casei generației mele.

Sunt mereu cu gândul la “iarba verde de acasă”. Știu că de aici, de acasă îmi voi contura locul în lume și voi crea viitor. Rădăcinile îmi sunt puternice, iar crengile îmi cresc cât mai înalte.

Mulțumesc Matricei Românești pentru că mi-a oferit un spațiu ales în care să-mi analizez evoluția la rece și să o împărtășesc tuturor. Acest loc a fost ca o punte deschisă către casa mea, pe care am pășit de fiecare dată când am simțit o creștere. Și sper că v-a bucurat.