Tatăl, Theodor, fost diplomat și un admirabil violonist. Mama, Anna, pianistă de excepție. Naș de botez, nimeni altul decât ilustrul George Enescu. Dintre toți pe care i-am pomenit, Anna a fost cea care și-a lăsat cel mai mult amprenta asupra lui Dinu Lipatti. La vârsta de șapte ani, puștiul debutează în viața de școlar, acasă. În 1934, este însoțit de mamă și fratele mai mic la Paris, unde urmează cursurile Școlii Normale de Muzică. Între timp, își începe cariera de pianist concertist. Pe 25 iulie 1949, Dinu cade la pat, e grav bolnav. Cu ultimele forțe îi scrie mamei și îi cere să vină cât mai repede în Elveția. Securitatea intră pe fir interceptează epistola și începe urmărirea Annei Lipatti.
Dinu și muzica, dragoste la primele acorduri
Dinu vine pe lume la 19 martie 1917, în București. Abia împlinise șapte ani, iar pianul îi ocupa mai tot timpul. Exersa atât de mult, încât a avut nevoie de exerciții fizice suplimentare pentru a-și fortifica spatele. Doctorul Ghiulamila i-a prescris un program de gimnastică medicală menit să-l mențină în formă pe micul muzician. Sosește vremea debutului școlar, iar Anna se întreabă: “Oare era obligatoriu să-l dau la școală?“ Decide ca Dinu să-și înceapă viața de școlar, acasă, sub ghidaj matern. Să vedem cum se desfășurau cursurile în familia Lipatti: “Iată-ne, așadar, în septembrie 1924, începând clasa întâi primară: eu- profesoară, el- elev (…) Se întâmpla însă și ca, în mijlocul unei lecții de scris sau de citit, să se ridice deodată de pe scaun, să-și petreacă brațele în jurul gâtului meu și, surâzându-mi dulce, să mă implore să-l las să se ducă «doar câteva minute» la pian!“
Dinu (dreapta) împreună cu mama și fratele Valentin; Foto: dinulipatti.org
La doisprezece ani ispărvește clasele primare. După tei ani de studii în compania profesorului Mihail Jora, Dinu ajunsese la nivelul cerut de Conservatorul din București. Dă examen și este admis în clasa profesoarei Florica Musicescu. Absolvă fără mari bătăi de cap, iar la vârsta de șaisprezece ani participă la Concursul internațional de pian de la Viena unde obține premiul al doilea. Alfred Cortot, membru al juriului, simte geniul lui Lipatti și-l invită în Franța pentru a-și desăvârși studiile. În 1934, îl regăsim la Paris, unde urmează cursurile Școlii Normale de Muzică. Alături îi sunt două persoane dragi: mama și fratele mai mic.
Epistola care a declanșat furtuna
Anul 1936 coincide cu debutul în calitate de pianist concertist. Cântă și încântă, reputația îi crește cu fiecare apariție în luminile rampei. Destinul avea să o scoată în cale pe Madeleine Cantacuzino, fostă elevă de-a Floricăi Musicescu, cu care se căsătorește, apoi se stabilesc în Elveția. Continuă să susțină concerte și devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva, tot acum realizează primele imprimări pe discuri. Muncește fără oprire, nu se menajează, iar asta se răsfrânge asupra sănătății. Se simte din ce în ce mai rău, face crize, ganglionii i se inflamează, brațul stâng devine mai gros și încep durerile. Rezultatul analizelor aduce un diagnostic sever: limfogranulomatoză malignă (boala lui Hodgkin). Șansele de vindecare sunt mici, însă nu deznădăjduiește și zâmbește bolii. Când nu poate cânta la pian, Dinu compune în pat, studiază partituri și uită de suferință.
Anna Lipatti la Paris în anul 1956; Foto: dinulipatti.org
Pe 25 iulie 1949, maladia câștigă teren. Este internat într-un sanatoriu la Crans-Montana unde urmează un tratament cu cortizon. De pe patul de spital, Lipatti îi scrie degrab Annei și o roagă să vină în Elveția. Mesajul este redactat într-o cheie criptică, probabil se temea de cenzura comunistă care răstălmăcea sensurile. Epistola nu a mai ajuns la destinatar. Securitatea o interceptează și declanșează urmărirea Annei Lipatii. Cu toate acestea, inima de mamă nu-i dă pace. Nu dă pic de importanță tovarășilor, își face bagajul cu destinația Elveția. Ajunge la frontiera de la Curtici, cu pașaport și viză obținute absolut legal. La un control, vameșii găsesc în valiză mai multe bijuterii și o arestează pe loc. Motivul? ”Încercare de evaziune frauduloasă a metalelor prețioase”. Este condamnată în primă instanță la plata unei amenzi corecționale de 30.000 lei, 2.000 lei cheltuieli de judecată și confiscarea averii. Procurorul de pe lângă Parchetul Tribunalului Arad face recurs și cere înăsprirea pedepsei. În august 1950, securitatea solicită organelor județene ca inculpata să nu fie lăsată să părăsească orașul.
Ultimul concert, o jertfă adusă pe altarul artei
De cealaltă parte, Dinu era măcinat de boală și de grija mamei. La 16 septembrie 1950, la Besançon, susține ultimul recital. Vizibil slăbit, Lipatti trage aer în piept și începe. În partea a doua, îl lasă puterile, asudă și respiră tot mai greu. Intră în culise, publicul stă neclintit. După un răstimp reapare pe scenă, se așează la pian și interpretează motivul ”Isus rămâne bucuria mea” din cantata Herz und Mund und Tat und Leben de Bach. O rugăciune însoțește jertfa lui Dinu Lipatti pe altarul artei.
Anna la căpătâiul fiului ei; Foto: dinulipatti.org
La 24 septembrie, Anna scapă din strânsoarea securității și ajunge la Geneva, fix la o săptămână după recital. Este neclintită de la căpătâiul fiului ei, pe care nu-l slăbește cu mângâieri calde și priviri înlăcrimate. Pe 2 decembrie 1950, sufletul lui Dinu Lipatti se înalță la cer. Atunci, o parte din inima Annei s-a stins pentru totdeauna.
Surse: 1) Anna Lipatti, “Amintirile unei mame îndurerate”; 2) dinulipatti.org