Maria pronunță cuvintele interzise:

-Dar dacă nu îmi place nimic de pe masă, eu ce voi mânca?

Rudele Adinei au rămas blocate: cum de se pronunță o asemenea impolitețe? Și Adina, mama, nu își învățase fiica nimic? Oh, semn de rea-creștere!

Cuvintele, evident, nu erau rostite, însă pluteau peste tot în aer.

Munca mătușilor pentru masa îmbelșugată nu era răsplătită! Copilului de 9 ani i se permite să spună orice, nu e disciplină în casa aceea! Un dezastru! Oare unde vor ajunge cu fata în ritmul acesta?

Și Adina nu îi spune nimic? Nu îi face măcar observație??? Pfffff…

Adina știa ce se așteaptă de la ea: în primul rând, familia aștepta ca ea să intervină și să își pună fiica la punct, să îi pună în plen pe piept o bulină mare și neagră și să o determine să guste din ceea ce s-a pregătit. Și să o oblige să își ceară public iertare pentru ceea ce pronunțase.

Maria, pe de altă parte, aștepta o variantă de alimente ,,comestibile” pentru că îi era cu adevărat foame însă limbă cu maioneză nu ar fi pus în gură pentru nimic în lume.

O datorie?

Ne simțim datori, ca adulți-părinți, să răspundem așteptărilor prietenilor sau familiei. Ei așteaptă să ne ,,disciplinăm” copiii în direct, să le arătăm cine este șeful, să îi dominăm, să îi convingem de lucrurile împământenite ,,bune”. Așteaptă să îi rușinăm public pentru că doar așa învață și ,,se învață minte”.

Ce simte atunci copilul? În primul rând simte trădare. Simte că e bagatelizat, mic, pus la colț, pus în rândul din spate. Are ochii tuturor ațintiți asupra lui și singurul lui sprijin real din comunitatea ce uneori îi e doar vag familiară, îl arată cu degetul.

Rușinea are voci puternice 

Rușinea este ceva ce îl învăluie pe copil și ceva ce are să rămână, probabil, lipit de el. Rușinea îi va susura vorbe în urechi în timp: ,,ești puțin, nu ești în stare, ei toți te văd mic, puțin, slab, neîndemânatic, nepriceput. Nu îndrăzni, nu îți propune. Visul tău nu poate fi scop, nu ai puteri, nu știi?”

Vocile celor ce ne pun în inferioritate când suntem mici, se transformă în voci proprii, în sabotori lăuntrici. Și asta este rău.

Minimizarea în public venită de la cel considerat stâlp trezește furie și durere în sufletul copilului.

Să lăsăm lucrurile să treacă, să ne facem că nu le-am auzit sau văzut?

Exclus.

Este foarte important însă unde, când și cum oferim feedback, sfat, recomandare.

Cum arătăm ce este de reparat și de îmbunătățit? 

,,Observația” nu va veni în fața tuturor. Scopul este să învățăm copilul, nu să oferim satisfacție adulților.

Putem chema copilul în altă camera și îi putem spune în cuvinte clare ce s-a petrecut: ,,mătușa ta s-a pregătit mult ca să ne facă bineveniți. Știi, tocmai i-ai transmis că de fapt nu s-a pregătit destul. Cred că este mâhnită. Sigur poți repara lucrurile spunând că îți pare rău și găsind o felie de pâine și brânză de care să te bucuri. Tu știi să îi faci pe toți să se simtă bine. Sigur îți iese și acum!”

Putem discuta mai amplu ,,după vizită” incidentul reamintindu-i copilului 5 lucruri pozitive ce îl definesc și punctând apoi comportamentul ,,de îmbunătățit” sau ,,de schimbat”

Putem discuta despre așteptările noastre din timp: ,,Dacă lucrurile se vor întâmpla așa, tu la ce soluții de gândești?”

Ca părinți, este important să ne asigurăm că întâmplările din viața copilului nostru devin lecții și nu acuze sau poveri.

Adina a găsit curând un moment în care i-a vorbit Mariei despre delicatețea momentului creat. Maria a dorit imediat să își repare greșeala și, întoarsă la masă, a prins prilejul de a lăuda brânza și de a menționa că se înșelase: masa era aranjată absolut minunat!

Toată lumea s-a liniștit: Adina făcea totuși o treabă bună iar Maria, ,,ai văzut?- e o drăgălășenie!”

Mamă și fiică învățaseră o lecție cu mai multe capitole, toate bazate pe susținere, atenție și respect.

Caius vine pe lume ca al doilea prunc al familiei Brediceanu. La insistențele tatălui său, avocatul Coriolan Brediceanu, tânărul se pune cu burta pe carte și învață mai multe limbi străine. În toamna lui 1896, urmează cursurile Facultății de Medicină la Viena, dar după un răstimp simte că locul lui nu este acolo și abandonează. Nu se depărtează de atmosfera academică și hotărăște să se înscrie la Facultatea de Drept. Izbucnirea primei conflagrații mondiale îl va trimite pe front, unde se va ocupa de organizarea Gărzii Naționale a României de la Pola. Participă la Marea Adunare de la Alba Iulia, iar după 1921 intră în corpul diplomatic al României. În această calitate îndeplinește funcția de ministru plenipotențiar în Argentina, Brazilia și Chile. Ultimii ani din viață îl găsesc la Sibiu, confruntându-se cu mari greutăți financiare și cu o boală necruțătoare. Comuniștii au naționalizat toate proprietățile Bredicenilor, iar lui Caius i-a fost suprimat dreptul la pensie.

Așchia nu sare departe de trunchi  

Pe 25 aprilie 1879, familia avocatului Coriolan Brediceanu primește un nou membru. Puștiul Caius, intrat de mic sub ghidaj patern, are parte de o educație aleasă. Începe studiile în orașul de baștină, apoi se transferă la Gimnaziul German din Sebeș și la Liceul German din Sibiu. Ultimele două clase liceale, se desfășoară la Liceul Sf. Sava din Capitală și la Liceul-internat din Iași. În toată această perioadă, tatăl său insistă ca tânărul să învețe mai multe limbi străine, care îi vor folosi pe viitor. Perioada studiilor superioare se consumă la Viena. Mai întâi, se înscrie la Facultatea de Medicină, însă nu se învârte prea mult printre halate albe și capitulează. Noua destinație va fi Facultatea de Drept, pe care o duce la bun sfârșit. În 1902, obține doctoratul în drept internațional și științe politice, iar în paralel frecventează cursurile de filosofie la Paris.

În calitate de diplomat   Credit foto: colecția MNB

Odată reîntors pe meleagurile bănățene, Caius se implică în organizarea campaniei electorale a tatălui său. Nu se descurcă rău, iar Coriolan ajunge deputat în circumscripțiile Oravița și Bocșa. Entuziasmat de succesul patern, juniorul, se avântă și el în politică. Era primăvara lui 1910, Caius ia startul în campania electorală și candidează din partea circumscripției Moravița. Rezultatul însă nu a fost cel așteptat. Numele Brediceanu nu se regăsea pe lista celor care obținuseră un mandatul de deputat.

Un bănățean la Conferința de Pace de la Paris

Înfrânt în lupta electorală, Caius mai primește o lovitură odată cu mobilizarea la bateria sedentară din Lugoj. Și cum lucrurile păreau că nu pot merge mai rău de atât, în februarie 1918, este trimis pe front. Nu se sperie cu una cu două. Luptă cu arma în mână, doarme în tranșee, iar în toamna aceluiași an pune osul la organizarea Gărzii Naționale Române din localitatea Pola. Vitejia de care a dat dovadă stârnește aprecierile camarazilor, și totodată îi aduce medalia Signum Laudis.

Caius Brediceanu (al treilea din dreapta) participând la dineul dat în cinstea celor 10 ani de existență a României reîntregite  Credit foto: colecția MNB

În noiembrie 1918, Caius revine la Lugoj, prilej cu care participă  ca delegat al județului Caraș-Severin la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde a fost ales notarul ședinței. Odată înfăptuită mult așteptata Unire, Caius Brediceanu este ales membru în Marele Sfat Național. Pe 3 decembrie, este însărcinat cu pregătirea locațiilor unde urma să se instaleze Consiliul Dirigent. În perioada 1919-1920, a reprezentat interesele Banatului în calitate de membru al delegației române la Conferința de la Pace de la Paris. Acolo, s-a reîntâlnit cu un vechi camarad din perioada liceului, inventatorul Traian Vuia. Caius avea mare încredere în sclipirea lui Vuia, așa că l-a numit în funcția de consilier tehnic al delegației. Înainte de a ajunge la Paris, pionierul aviației mondiale lucrase vreme de doi ani la biroul de avocatură al lui Coriolan Brediceanu. Caius se descurcă magistral, motiv pentru care este numit subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine.

În misiune diplomatică la Rio de Janeiro, Vatican și Helsinki

Revenit în țară, Brediceanu se dă de partea guvernului conservator condus de ilustrul Take Ionescu. Devine rapid ministru și marchează o premieră: primul bănățean din România reîntregită care ocupă o asemenea funcție. În iarna anului 1927, la cererea prietenului Nicolae Titulescu, Brediceanu intră în corpul diplomatic al României ca ministru plenipotențiar în Argentina, Brazilia și Chile. Pe 25 aprilie 1928 ateriza la Rio de Janeiro, sediul central al misiunii diplomatice. Clima și problemele de sănătate din trecut nu-i dau pace, astfel, în iunie 1929 se transferă la Vatican, unde timp de șase ani, a îndeplinit funcția de ministru plenipotențiar al României. De aici, va pleca în ultima misiune diplomatică la Helsinki, de unde s-a întors pe 1 mai 1939.

Imagine din Rio de Janeiro   Credit foto: colecția MNB

Umilit până în clipa morții

Cel de-al Doilea Război Mondial îl găsește în casa familiei de la Sibiu. Finalul conflagrației aduce cu sine o perioadă neagră în viața familiei. Odată ajunși la putere, bolșevicii au naționalizat toate proprietățile Bredicenilor și i-au anulat lui Caius dreptul la pensie. Ultimii ani din viață au fost presărați cu mari dificultăți financiare și cu o boală greu de dus. În ziua de 19 iunie 1953, trupul fragil al lui Caius nu mai poate continua lupta, iar sufletul său ia calea cerului. Cu mult efort, autoritățile vremii s-au îngrijit ca numele său să fie dat uitării și au șters orice urmă care amintea de neamul Bredicenilor.

Surse: Nicoleta Demian, “Portrete ale Bredicenilor din Lugoj de Anton Rudolf Weinberger“, în Banatica, Ed. Mega, 2019.