Zi

august 25, 2020

Iubește nespus poveștile frumoase scăldate în mireasma cafelei proaspăt măcinate. Destinul o poartă în Elveția, unde studiază Facultatea de Litere din cadrul Universității Miséricorde. Între biblioteci, cafenele și săli de lectură, se bucură de întâlniri providențiale, care au clădit omul și scriitorul de azi.  În 2008, după un proces de documentare susținut, Annie aduce în fața cititorilor o primă biografie dedicată omului de televiziune Tudor Vornicu. Isprava a fost cu repetiție, iar cu timpul a publicat mai multe biografii dedicate marilor personalități din diferite domenii. Ultima carte îl are în centru pe regretatul Sebastian Papaiani, actorul care a bucurat sufletele românilor prin devotamentul cu care a slujit scena și filmul. Azi, Bică, cum îl alintau cei dragi, ar fi împlinit 84 de ani. Emoția guvernează întâlnirea cu scriitoarea Annie Muscă, și asta, nu e rău. Am povestit despre debut, despre cum se făurește o biografie, ce presupune această specie literară, și inevitabil, despre anii petrecuți în compania marelui actor. Nu am fost singuri, de acolo de sus, Sebastian ne zâmbea.

 

 Interviul pe scurt:
  • Biografiile marilor români, piese rare în peisajul autohton: ”Cred că biografiile sunt rare în peisajul literar pentru că necesită ani de muncă, de documentare, de interviuri nesfârșite cu tot felul de oameni, cu personajul care poate fi mai mult sau mai puțin capricios (…) Biografia nu este nici pe departe o carte de interviuri, chiar dacă o parte din ea se bazează pe conversații. Biografiile pot fi rare și prin faptul că acestea trebuie să respecte anumite criterii; nu o poți face oricum; nu poți interveni în viața personajului tău, așa cum o poți face într-un roman, de pildă.”
  • O viață între două coperți: “Nu-mi propun să scot un om mai frumos decât este, dar știu că pot scoate lumina din el, fără a mă abate de la firul realității existente. Uneori îl las pe cititor să tragă singur concluziile sau să-și imagineze un anume scenariu.”
  • Papaiani ne-a făcut să zâmbim din nou: ”În timpul întrevederilor noastre, Papaiani era de o naturalețe cuceritoare. Uneori foarte vorbăreț, alteori foarte îngândurat. Dar niciodată părăsit de emoție, de vivacitate, de împăcarea cu sine, de simțul realității. Iubea oamenii, iubea viața.”

 

Alături de regizorul Pantelie Țuțuleasa

Alături de regizorul Pantelie Tuțuleasa

 

O vrânceancă prin bibliotecile elvețiene

S-a născută în Odobești, dar originile o duc în Arva, un sat aflat pe malul stâng al Milcovului. Nu visa că într-o bună zi va făuri biografiile unor mari personalități. Poate asta a fost cheia, să iei viața pas cu pas. Destinul a purtat-o pe Annie prin diferite locuri și i-a scos în cale oameni frumoși. Ajunsă în Elveția, a studiat la Facultatea de Litere din cadrul Universității Miséricorde. “Întreaga atmosferă din universitate a contribuit într-o oarecare măsură la ceea ce fac astăzi. Și aici mă refer la biblioteci, la sălile de lectură și, mai ales, la “saloanele” unde puteai citi presa de peste zi, așezat comod într-un fotoliu. Aș aminti aici una dintre întâlnirile mele binecuvântate din punct de vedere literar și uman, cu profesorul de literatură franceză, înzestrat cu darul scrierii, Raymond Delley“, își amintește Annie Muscă.

 

“Întreaga atmosferă din universitate a contribuit într-o oarecare măsură la ceea ce fac astăzi”

 

În România anilor 2000, biografiile erau flori rare în peisajul literar, însă peste hotare situația era total diferită.”M-am apucat de scris la câțiva ani buni după revenirea mea din Elveția, deși totul se conturase cumva acolo. Încă din primele mele sejururi la Fribourg, o dată pe săptămână, mai precis duminica după-amiaza, renunțam la o cafea ca să-mi cumpăr de la chioșc o revistă. La început a fost vestita Paris Match, apoi LIRE sau L’Hebdo. De la un timp, nu plecam fără Gala, pe care o cumpăram pentru glamourul ei ce spărgea cu succes monotonia remarcabilă și atrăgătoare a târgului fribourghez. În aceste reviste, căutam reportaje și portrete de oameni de litere, de actori, de capete încoronate“, a spus Annie pentru Matricea Românească.

 

Alături de regizorul Dan Puican

Alături de regizorul Dan Puican

 

Din tainele unui biograf iscusit

Lucrurile s-au legat frumos, iar în 2008, după lungi sesiuni de cercetare și documentare, cititorii au avut în față biografia omului de televiziune Tudor Vornicu.  Ulterior, Dan Mihăescu, Dumitru-Dorin Prunariu, Dan Puican și mulți alții, au devenit eroii lui Annie. Am decis să intru în chestiuni ce țin de bucătăria unui scriitor, așa că am întrebat care sunt ingredientele unei biografii de calitate. “În primul rând, o biografie de calitate înseamnă din start de la un an de muncă în sus. Biograful renunță la el, deși conștient sau nu, lasă fără îndoială pe alocuri amprenta personală asupra scrierii sale. Poate că acesta ar trebui să fie ceva mai “tehnic”, mai rece, dar atunci n-ar mai face literatură și nici n-ar mai avea puterea să-l interpreteze pe omul din fața lui, care nicidecum nu poate fi încadrat în anumite tipare. Personajul vine cu bune și rele, cu emoție”, precizează Annie.

 

“Biograful renunță la el, deși conștient sau nu, lasă fără îndoială pe alocuri amprenta personală asupra scrierii sale”

 

Visuri, dorințe, tristeți, bucurii, toate cuprinse între două coperți. Pare de neimaginat să poți  înmagazina o viață de om, de aceea am întrebat-o pe Annie cum e să fii în rolul celui care prezintă generațiilor viitoare chipul unei personalități ilustre. “În primul rând te încearcă sentimentul de responsabilitate față de viața omului din fața ta. Toate vorbesc: conștiința, respectul, discreția, înțelegerea, răbdarea. Nu-mi propun să scot un om mai frumos decât este, dar știu că pot scoate lumina din el, fără a mă abate de la firul realității existente. Uneori îl las pe cititor să tragă singur concluziile sau să-și imagineze un anume scenariu“, clarifică scriitoarea Annie Muscă.

 

Cu actorul Sebastian Papaiani

Cu actorul Sebastian Papaiani

 

Când cerul ți-l scoate în cale pe Sebastian Papaiani

Dialogul curge frumos, interlocutorul, de un rafinament excepțional. Fără să băgăm de seamă ajungem în punctul culminant și discutăm despre ultima biografie apărută anul trecut la editura Terra din Focșani. Intitulată ”Sebastian Papaiani. De la început până la sfârșit“, cartea este o invitație de a evada din agitația cotidiană și de a petrece timp de calitate cu Bică. Este o carte de suflet și pentru suflet, cu o documentare extrem de serioasă la care s-a muncit cinci ani de zile. Primii doi, au constat în dialoguri savuroase cu Papaiani, dar după ce a plecat la cer în 2016, Annie a muncit și mai mult, conștientă că are o misiune de dus la capăt. “Sebastian Papaiani ajunsese la vârsta la care dorul de cei plecați îl întorcea adesea în urmă, tocmai acolo, în inima poveștilor trăite odinioară. Nu făcea parte din categoria celor care și-ar fi dorit “cu ardoare” să devină erou de carte, însă, nu o dată mi-a mărturisit cât de mult își dorea ca povestea vieții strămoșilor săi să fie spusă într-o carte. Mi-a vorbit ore în șir, ceasuri din noapte despre părinții săi, mai ales despre tată, motiv pentru care am dedicat tatălui un capitol special. Îl lăsam să-și ducă șirul amintirilor, așa cum îi dicta inima și nu cum îmi arăta lista mea de întrebări, pe care am abandonat-o cu desăvârșire după prima noastră întâlnire“, mărturisește Annie.

 

“Adunai din ochii lui sclipiri de viață care te însoțeau până la următoarea întâlnire”

 

Bică rămâne în memoria publicului prin rolurile cu care ne-a descrețit frunțile. Păcală, plutonierul de miliție Căpșună din seria B.D, Ieremia din Toate Pânzele sus, ori Gogu din Nea Mărin miliardar, sunt doar câteva frânturi din geniul actoricesc de care a dat dovadă puștiul născut în mahalaua cosmopolită a Piteștilor. Annie a avut binecuvântarea să petreacă clipe de calitate alături de Papaiani, iar munca la carte i-a dat posibilitatea să afle câte ceva despre omul din spatele personajelor.“În timpul întrevederilor noastre, Papaiani era de o naturalețe cuceritoare. Uneori foarte vorbăreț, alteori foarte îngândurat. Dar niciodată părăsit de emoție, de vivacitate, de împăcarea cu sine, de simțul realității. Iubea oamenii, iubea viața. Adunai din ochii lui sclipiri de viață care te însoțeau până la următoarea întâlnire. E curios cum “un ins care se pregătea să devină octogenar îți furniza optimismul clipelor. Da, ai putea spune că era mai ușor pentru el să privească viața cu neajunsurile ei. Trecuse prin niște etape sumbre “ale vieții care îl căliseră“, destăinuie în final Annie Muscă.

 

 

Se poate greşi, de asemenea, prin nepăsarea preotului duhovnic, neimplicarea sa, lipsa de înţelegere sau superficialitatea care sunt incompatibile cu calitatea de părinte duhovnicesc.

Duhovnicul să nu uite că penitentul este „fiul” său duhovnicesc şi, dacă un părinte trupesc îşi iubeşte fiul chiar aşa păcătos, îndărătnic sau neascultător şi-i doreşte nespus îndreptarea, cu atât mai mult se cuvine a o face părintele sufletesc, cel care stă în scaunul de spovedanie, în numele lui Hristos, Care este Iubirea desăvârşită şi Care este de faţă cu noi, în chip nevăzut. Iar dacă duhovnicul nu poate simţi  relaţia de filiaţie cu penitentul şi nu poate revărsa asupra lui iubire părintească, măcar să se vadă în locul celui care se mărturiseşte şi să se poarte cu el aşa cum ar dori să se poarte duhovnicul său cu el însuşi.

Aplicarea canoanelor cu multă iconomie de asemenea poate constitui greşeala unei prea mari îngăduinţe, ceea ce ar duce la încurajarea repetării păcatului. Trăirea în păcate şi repetarea lor reprezintă o mare capcană pentru fiecare, anume obişnuinţa cu păcatul, care devine a doua natură. Aşa ni se pare că faptele rele pe care le facem, le repetăm, sunt lucuri normale. Nu ne mai ruşinăm de ele: minciuna, înşelăciunea (furtul), destrăbălarea (desfrănarea), nedreptatea, etc., ni se par lucruri normale. Rămânem uimiţi când vedem cu câtă ,,naturaleţe” se minte prin mişloacele de informare în masă: televizorul, radioul şi presa.

Noi insă, ,,ceea ce trebuie să urmărim prin epitimie este îndreptarea păcătosului şi călăuzirea lui pe calea virtuţii.”[1] Lipsa unei epitimii, alături de dezlegarea rapidă şi împărtăşirea celor cu păcate mari, îl poate încuraja pe penitent în repetarea păcatelor cugetând că n-ar fi aşa de grave, ceea ce  duce la  pierderea sufletească a creştinului. Părintele Profesor Ioan Floca, în lucrarea „Canoanele Bisericii Ortodoxe”, 1991, p. 243, aminteşte cu câtă claritate se exprimă canonul 43 al Sinodului local de la Cartagina (419): „Celor ce se pocăiesc să li se hotărască timpul de penitenţă cu judecata episcopilor, după deosebirea păcatelor.” Când numărul credincioşilor a crescut, alături de arhierei s-a hotărât să fie aleşi şi preoţi pentru spovedanie, pentru a fi duhovnici, dar, în  Îndreptarea Legii (Pravila lui Matei Basarab, 1652) aflăm drept condiţie pentru primirea hirotesiei în duhovnic vârsta de 40 de ani, duhovnicia ( îndreptăţirea, împuternicirea, dreptul de a o săvârşi cf. can. 6 Cartagena),  primind-o cei cu viaţă deosebită, care se bucurau de autoritate spirituală şi sporiţi în înţelepciune, în virtuţi, cu multă smerenie.

O altă abatere gravă ar fi săvârşirea în grup a spovedaniei. Ea se bazează, cel mai probabil, pe ideea spovedaniei publice care avea loc în timpul Bisericii primare, ceea de era cu totul altceva. Învăţătura de credinţă a Bisericii ne spune însă, lămurit, că spovedania este „Sfânta Taină prin care credinciosul primeşte de la Însuşi Dumnezeu iertarea păcatelor mărturisite duhovnicului, cu zdobire de inimă.”[2] Căci „de aceea s-au rânduit canoanele, de aceea slujba mărturisirii e scrisă la singular, de aceea se prescrie punerea mâinilor şi rugăciunea de dezlegare pe capul penitentului, dezlegare pe care o dă Însuşi Duhul Sfânt şi numai aşa duhovnicul poate fi martor, păstor, pedagog şi mai ales doctor – tămăduitor de suflete. Cine nu face aşa, nu săvârşeşte Taina.”[3]

Dacă spovedania s-ar săvârşi la mai mulţi credincioşi deodată, duhovnicul nu poate să-şi dea seama de starea de pocăinţă  a fiecăruia, nici nu aude păcatele lui şi nu-i poate recomanda epitimia, tratamentul necesar păcatelor, bolilor sale sufleteşti, nu poate rosti dezlegarea fiecărui creştin şi nici nu-i poate pune mâna pe cap fiecaruia, deşi această lucrare face parte din Taina Spovedaniei. În felul acesta s-ar putea împărtăşi toţi creştinii prezenţi la Liturghie, chiar dacă unii ar avea „păcate de moarte” sau sunt opriţi de alţi duhovnici de la Sfânta Împărtăşanie, iar duhovnicul care practică acest mod de spovedanie nu-l foloseşte cu nimic pe creştin, chiar îl păgubeşte împărtăşindu-l cu nevrednicie, şi chiar îşi poate lua şi el osândă (I Cor. 11, 28-29).

 

,,Ceea ce trebuie să urmărim prin epitimie este îndreptarea păcătosului şi călăuzirea lui pe calea virtuţii” – Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula

 

Să nu uităm că Molitfelnicul indică în cazul păcatelor grele, o anumită formulă: „Fiule, atâţia ani îţi poruncesc dumnezeieştii părinţi să nu te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, ci numai să bei aghiasmă mare. […]”[4] Nedezlegarea imediată a păcatelor grave îşi  are rostul ei: omul trebuie făcut conştient de gravitatea păcatelor săvârşite, iar acordul său de a împlini canonul cu lacrimi până la primirea Sfintei Împărtăşanii este de natură să întărească hotărârea lui de a dezrădăcina păcatul, ferindu-l totodată de a cădea prea uşor, iarăşi, în ispita păcătuirii în acelaşi fel, doar pentru că va fi prea lesne iertat şi dezlegat. „Împărtăşirea cu Sfânta Euharistie este, deci, şi o răsplată a sforţărilor noastre concrete de a ne întoarce la Dumnezeu şi a ne uni cu El, după ce am fost restabiliţi în har prin taina pocăinţei”[5], care ne împacă şi uneşte din nou cu Biserica, cu Mântuitorul Hristos.

Înclinarea spre acordarea de epitimii de natură materialistă, posibil interesată, poate constitui de asemenea o abatere ce se poate face în practica spovedaniei.

Duhovnicul trebuind să pună accentul pe rugăciune, post, milostenie, participare  la slujbe şi vieţuire curată, convingând pe penitent de gravitatea păcatului care întunecă sufletul, desparte pe om de Dumnezeu şi-l îndepărtează de cele sfinte.

Sfântul Simeon al Tesalonicului îl îndemna pe preot ca,  atunci când dă canon de  milostenie materială, „să nu ia el milostenia… ca să dea la săraci, ci să trimită pe cei săraci la cel canonisit ca să le dea bani sau materiale, ferindu-se, astfel, de orice bănuială”.[6] De aceea e necesar ca duhovnicul să ştie cum să îl convingă pe ucenic pentru împlinirea canonului şi limpezirea minţii, să primească în suflet harul dumnezeiesc, căci „a păstori înseamnă a supraveghea suflete. Şi supravegherea sufletelor nu este independentă de terapia sufletelor. Dar preotul trebuie să exercite această lucrare în mod liber, adică să-i păstorească cu consimţământul lor”[7].

Tratarea diferenţiată, subiectivă a fiilor duhovniceşti în raport cu eventuale avantaje materiale primite de la aceştia sau cu gândul la rangurile lor, este de neacceptat, căci o mai mare îngăduinţă în aplicarea epitimiilor, mai mult timp acordat acestor „fii duhovniceşti” în detrimentul altor ucenici, mai multă atenţie şi bunăvoinţă urmare ajutorului concret pe care aceştia îl pot acorda bisericii ori preotului în cauză nu îşi au locul în duhovnicie. Tentaţia poate fi mare, însă un duhovnic este un părinte pentru fiecare dintre fiii săi duhovniceşti, iar în sufletul lui de părinte să îşi facă loc decât iubirea pentru fiecare şi – chiar dacă penitentul este un om cu posibilităţi materiale şi influenţă în societate, sau ocupă o funcţie înaltă în instituţiile ţării – dacă nu este vrednic, preotul este sfătuit să nu-l împărtăşească degrabă, fără roadele pocăinţei, ci să-i aplice canonul vindecător. Sfântul Ioan Gură de Aur le spunea duhovnicilor:

„Nu mică muncă zace asupra voastră, dacă, ştiind la cineva vreo patimă sau răutate, îl veţi îngădui să se împărtăşească de Masa aceasta! Sângele lui din mâinile voastre se va cere! Chiar vreun voievod de va fi, chiar eparh, sau  încununat cu coroană, dar cu nevrednicie se apropie, opreşte-l, mai mare stăpânire ai decât acela!”[8]

De asemenea duhovnicul poate greşi dacă solicită plată la spovedanie, dând penitentului iluzia că iertarea păcatelor sale se poate cumpăra cu bani, că orice nelegiuire ar săvârşi, dacă plăteşte, va fi iertat. Iar dacă un preot ar îndrăzni să refuze spovedania unui sărman al cărui aspect indică o stare materială precară, cu gândul că mare lucru nu câştigă de la el, cade sub osânda canonului 52 Apostolic care spune: „Dacă vreun episcop sau prezbiter nu primeşte pe cel ce se întoarce de la păcat, ci îl leapădă, să fie scos din preoţie căci mâhneşte pe Mântuitorul Hristos, Cel ce a zis: Bucurie se face în ceruri pentru un păcătos care se pocăieşte. (Luca XV, 7)”[9]

Un altă gravă abatere  este nerespectarea secretului spovedaniei, care atrage după sine pedepsirea duhovnicului conform canoanelor. Ispita poate fi foarte fină: „Cu atât mai mult trebuie să fie atent duhovnicul ca nu cumva, printr-o expresie, aluzie sau atitudine să lase să se înţeleagă de alţii păcatele aflate la mărturisire şi nici să dea vreo indicaţie cu privire la dispoziţia sufletească a vreunui penitent ori despre epitimia prescirsă cuiva.”[10] Pravila Bisericească ne atenţionează că „Duhovnicul, de va spune altora păcatele celor care se spovedesc la el, acela să aibă canon cu oprirea de la preoţia lui trei ani. Iar învăţătorii Bisericii zic şi poruncesc să-i fie luat darul de tot, şi darul preoţiei, şi darul duhovniciei”[11], iar în vechime, „cetăţeneasca lege zicea: să i se scoată limba pe la ceafă şi să i-o tragă până va muri.”[12] Astăzi, „prin regulamentul de procedută al instanţelor dişciplinare şi de judecată ale Bisericii noastre Ortodoxe, violarea secretului mărturisirii e considerată ca delict (vezi art. 3, alin. d) şi se pedepseşte cu depunerea (art. 28).”[13]

Dar şi noi, preoţii suntem datori a ne spovedi cât mai des, după îndemnul sfântului Simeon al Tesalonicului şi „Povăţuirile din Liturghier”; cu atît mai mult, spre a nu ni se spune: doctore, vindecă-te pe tine însuţi!  Evitarea mărturisirii complete dintr-un sentiment de ruşine sau de frică, neputinţa de a face o mărturisire directă, îmbrăcarea păcatelor în detalii justificative ori cuvinte special alese pentru a le diminua gravitatea, acestea şi multe altele asemenea constituie semnale că nu avem destulă putere în a ne aşeza sufletul în faţa unui bun duhovnic şi că ne îndepărtăm astfel de împlinirea îndemnului Sf. Apostol Iacob „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele”(Iac. V, 16).

Cât despre spovedania online, subiect asupra căruia mass media s-a oprit adesea în ultimii ani, s-a creat uneori confuzii grave în rândul creştinilor (în special al tinerior) într-o lume extrem de secularizată. Biserica noastră se străduieşte să îi recâştige spre mântuire.

Din moment ce putem comunica online, putem vinde şi cumpăra sau putem încheia alte tranzacţii electronic, unii care se pretind „liberali” în gândire sugerează că ar fi bine să ne putem şi spovedi pe internet, scutind astfel timp şi efort şi aducând iertarea păcatelor la un „click” de noi. Deja există nenumăraţi „specialişti” în probleme sufleteşti, psihologi şi terapeuţi, gata să ofere soluţii oricăror situaţii mai delicate, creştinilor noştri rămânându-le doar să apeleze la ei. Va trebui să evidenţiem clar faptul că doar preotul duhovnic, în Biserică, este cel care are puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor prin rugăciune şi punerea mâinior, deci prezent săvârşitorul ( duhovnicul ), de faţă primitorul, dezlegarea directă,  şi că pe Adevăratul Hristos – Dumnezeu Îl putem găsi doar în Biserică, şi nicidecum nu primim iertarea păcatelor pe internet.

 

 „Orice preot poate deveni un mare conducător de suflete” – Părintele Stăniloaie

 

Unii creştini caută duhovnici dătători de canoane mari,care se rezumă la opriri de la împărtăşire pe perioade lungi, considu-i de excepţie, dar distinşi pot fi aceia  care se apleacă asupra fiilor duhovniceşti care au căzut şi care reuşesc să-i readucă pe calea mântuirii prin roade vrednice de pocăinţă; tăria sau autoritatea duhovnicului nu vine direct din cultura lui deosebită, deşi îi este şi aceasta de mare folos, nici din anii de vechime, ci din trăirea duhovnicească la care suntem chemaţi, după cuvântul Sf. Ap. Pavel: „Pentru mine a vieţui este Hristos!(Filipeni I, 21).

Cât despre asprimea, despre aplicarea canoanelor cu acrivie, Sf. Părinţi de la Sinodul Trulan (692), prin canonul 102 ne îndemnau să avem ca regulă normativă următoarele: „ Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi dezlega, trebuie să ţină seama de natura păcatului şi înclinarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit şi astfel să dea bolii tratament potrivit, ca nu cumva aplicândul-l pe acesta fără măsură, să greşească în privinţa mântuirii celui bolnav”[14], iar Sf. Ioan Gură de Aur (+ 407), care în tratatul său „Despre Preoţie”, arăta că nici îngerilor nu s-a dat o asemenea putere de a lega şi dezlega păcatele oamenilor precum duhovnicilor, îndrumându-i pe aceştia spunea: „Eu nu caut la mulţimea timpului, ci la îndreptarea sufletului. Dacă cel păcătos s-a umilit, dacă s-a pocăit, atunci s-a făcut totul; dacă nu este aceasta, apoi timpul cel îndelungat nu foloseşte la nimic. Căci noi nu căutăm dacă rana a fost legată un timp mai îndelungat, ci dacă legătura a folosit la ceva. Dacă a folosit şi într-un timp mai scurt să n-o mai pui…aceasta să-ţi slujească de hotar pentru dezlegarea rănii: dobândirea şi vindecarea celui legat de păcate”[15].

În acelaşi fel şi Sf. Ioan Postitorul (+ 595), cugetînd la îndreptarea penitentului, la faptul că Dumnezeu „nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă şi să fie viu” menţiona în can. 3 „Noi am socotit că în privinţa celor care se pocăiesc cu adevărat şi cu sârguinţă îşi strunesc trupul cu disciplină aspră şi cu înţelepciune îşi schimbă viaţa, contrabalansând răutatea anterioară după măsura înfrângerii, să măsurăm şi scurtarea timpului de pocăinţă”.[16]

Părintele Stăniloaie spunea: „Orice preot poate deveni un mare conducător de suflete. Nu se cere decât un singur lucru: perseverenţă necurmată în preocuparea de misiunea lui, cu gândul la Hristos, Stăpânul şi Împăratul nostru.”[17]

Spovedania reaşează pe credincios în starea de har şi-l reîncorporează acelora care se împărtăşesc la Sfânta Liturghie. De aceea „în spiritualitatea ortodoxă, pentru creştinul bun, dezlegarea pentru a primii Sfânta Împărtăşanie este prilej de mare bucurie”[18], ştiind că prin pocăinţă primeşte iertarea păcatelor, împăcarea sa cu Dumnezeu, scăparea de chinurile cele veşnice ale iadului, nădejdea mântuirii şi a fericirii veşnice, iar prin Euharistie trăirea cu Hristos, gustând din dulceaţa bunătăţilor celor de sus încă din lumea aceasta.

Aşadar, prin Taina Spovedaniei, putem oferi o înnoire a vieţii creştine duhovniceşti, că, de fapt, tot ceea ce facem, facem pentru Dumnezeu, Părintele Iubitor al fiecărui om din lumea aceasta. Să-L rugăm pe bunul Dumnezeu, ca duhovnici, să ne dăruiască înţelepciune şi putere să împlinim tot ceea ce omeneşte este posibil pentru a-i curăţa de patimi, tămădui şi întări duhovniceşte pe creştinii din Biserica noastră străbună şi a-i purta pe toţi, cu smerenie şi după rânduială, pe calea pocăinţei, a mântuirii, către Împărăţia cerurilor, unde ne aşteaptă dreptul Judecător, dar şi iubitorul de oamnei Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

 

 

Abateri de la normele liturgice şi canonice privind Taina Spovedaniei – partea I

 

 

Bibliografie:

[1] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire … , vol. 1, p. 176

[2] Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, Ed. Doxologia, 2009, p. 152

[3] Preotul Profesor Petre Vintilescu, Extrase dintr-o scrisoare misionară în: Despre spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine (Antologie alcătuită de Ieromonah Benedict Stancu), Constanţa, Ed. Elena, 2014, p. 167

[4] Molitfelnic, p. 75

[5] Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, ed Reîntregirea, 1995, p. 258

[6] Ierom. N. Sachelarie, Pravila … , 1999, p. 63

[7] Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, Spovedania şi vindecarea sufletului, Iaşi, Ed. Doxologia, 2011

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul şi împărtăşirea de grâu, Bacău, Ed. Buna Vestire, 1995, p. 497

[9] Ierom. N. Sachelarie, Pravila … , 1996, p. 186

[10] Pr. P. Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, p 291

[11] Ierom. N. Sachelarie, Pravila … , 1996, p. 74

[12] Ibidem.

[13] Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica specială,…, p.390

[14] Apud Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept Canonic Ortodox, Vol. II,…, p. 46

[15] Apud Pr. Dr. Stănică Palade, Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastoraţie individuală, Ed. „Sf. Mina”, Iaşi, 2002, p. 168

[16] A se vedea cele menţionate în  Îndrumarul duhovnicului, lucrare alcătuită de Pr. Eugen Drăgoi, Consilier Cultural, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2000, p. 14

[17] Pr. Stăniloaie, Cultură şi duhovnicie, p. 705

[18] Pr. Viorel Sava, Taina mărturisirii…, p. 10