Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Zi

mai 27, 2021

În vremurile trecute, cunoașterea a reprezentat un constant element de fascinație pentru majoritatea oamenilor. Cei care posedau cunoștințe superioare contemporanilor constituiau adesea obiectul unei veritabile fascinații, ajungându-se în unele cazuri până la divinizarea lor, așa cum este cazul arhitectului egiptean Imhotep, a profetului iranian Zoroastru sau Zarathusra, a  filosofului elin Pitagora ș.a. De asemenea, abilitatea de a săvârși unele fapte explicabile din punct de vedere științific în prezent, dar miraculoase din perspectiva gândirii antice, ori de a prezice unele evenimente prin observarea fenomenelor naturale, înconjura cu o aură de venerație pe cei capabili de asemenea lucrări. Această reverență față de deținătorii cunoașterii reprezintă o constantă a tuturor popoarelor Antichității.

Originile castei magilor trebuie căutate, potrivit cercetătorilor, în perioada preistorică a istoriei omenirii, în perioada cunoscută și sub denumirea de „era magiei”, când întreaga gândire a umanității stătea sub semnul miraculosului – în abilitatea unor oameni aleși de a acționa asupra realității obiective cu ajutorul unor forțe supranaturale, având efecte precum tămăduirea bolilor, obținerea hranei ori biruința asupra dușmanilor. Ulterior, gândirea umană a evoluat și s-a desprins treptat, dar nu complet, de aceste credințe primitive. În continuare, majoritatea populațiilor antice căutau elemente ale magicului în diferite personalități, capabile adesea de a săvârși fapte remarcabile pentru epoca lor. Între principalele arte însușite de către „luminații” Antichității se numără în primul rând astronomia, cu derivatul ei mistic, astrologia, arta observării corpurilor cerești și a deducerii unor evenimente astrale, cât și aceea de a determina unele tipare caracterologice pe baza mișcărilor ciclice ale corpurilor cerești. O altă artă însușită de către „magi” era aceea a tămăduirii, a vindecărilor, considerate adesea miraculoase, fie printr-o bună cunoaștere a farmacologiei, fie prin unele practici cultice. În fine, abilitatea de a influența unele fenomene naturale prin intermediul practicilor magice a continuat să fie considerată un apanaj al „magilor”, așa cum este cazul magilor egipteni, care încearcă să-l combată pe Sfântul Proroc Moise, reproducând primele minuni ale acestuia, dar fiind în cele din urmă umiliți de puterea lui Dumnezeu.

Și alte civilizații antice, precum babilonienii, arabii preislamici ori indienii aveau asemenea caste de „magi”, ale căror atribuții erau diverse și care exercitau adesea o influență considerabilă asupra afacerilor statelor. În perioada ulterioară însă, civilizația care va confisca, ca să spunem așa, termenul de „mag” va fi cea a Iranului antic. Aici se edifică, în perioada ulterioară dinastiei ahemenide, una dintre cele mai remarcabile și active religii ale Antichității, zoroastrianismul. Preoții acestei religii sunt desemnați cu numele de magi de către majoritatea autorilor antici, fiind slujitori în celebrele temple ale focului și considerându-se că posedau abilitatea de a controla focul sacru, pantomorf, putând provoca inclusiv eclipse și fiind practicanții unei magii deosebit de puternice. Desigur, astrologia rămânea una dintre principalele lor îndeletniciri, și această castă și-a întărit influența în cadrul statului succesor regatelor elenistice, Regatul part, constituind unul dintre cele două consilii după care se conducea principaleul adversar al Imperiului roman din această perioadă, instaurând ceea ce am putea numi o „gnoseocrație”.

Din punct de vedere al Sfintei Scripturi, pe lângă mențiunile veterotestamentare, magii sunt menționați doar în textul Evangheliei după Matei, la capitolul al II-lea. Magii menționați aici se ghidează după apariția unei stele noi, care le vestește un eveniment istoric fără precedent: Nașterea Împăratului lumii, a Regelui iudeilor. Venirea lor în Iudeea declanșează, însă, o persecuție din partea regelui Irod I cel Mare, dar providența divină face ca Pruncul Hristos să nu fie aflat de către acesta. În schimb, magii Îl găsesc și I se închină, aducându-i daruri de aur, smirnă și tămâie, portretizând astfel, pe de-o parte, jertfa cea nesângeroasă a Legii noi și, pe de altă parte, prosternarea înțelepților popoarelor păgâne în fața Mântuitorului, ei constituind astfel, potrivit afirmației unui teolog, unii dintre „creștinii dinainte de Evanghelie”. Acest demers intreprins de magi, se incadreaza in categoria calatoriilor initiatice realizate pentru o descoperire a Adevarului, descoperire ce va surveni la sfarsitul expeditiei, prin intalnirea cu Divinitatea Intrupata.

Acești martori au fost înştiinţaţi de Nașterea Fiului lui Dumnezeu, prin apariţia unei stele neobişnuite si printr-o urmare a acesteia pana la locul in care era Pruncul născut si anume in Betleem. Din punct de vedere cultural, parţii erau moştenitori atât ai anticilor perşi, cât şi ai statelor elenistice fondate după moartea lui Alexandru cel Mare, drept pentru care mediul în care trăiau magii avea numeroase similitudini cu cel în care S-a născut Mântuitorul Hristos. Voinţa divină a făcut ca aceşti reprezentanţi ai unei alte culturi, ai neamurilor, să fie cei dintâi vestitori ai Naşterii celei minunate în rândul poporului evreu. Aşa cum vedem în textul Sfintei Evanghelii după Matei, Naşterea Mântuitorului Hristos a fost mai întâi vestită unor magi de la răsărit, prin intermediul unei stele. Potrivit unuia dintre cei mai mari comentatori ai textului biblic din istoria Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur, steaua trebuie să se fi arătat magilor cu ceva vreme înaintea Naşterii, pentru ca aceştia să aibă vreme a străbate lungul drum ce îi despărţea de Betleem. De   asemenea,   steaua   minunată   nu   reprezintă   nicidemcum   o confirmare   a   ştiinţei astrologiei, ea fiind însă singurul semn ce putea fi înţeles de către magi. În plus, caracterul neobişnuit al stelei este dovedit prin faptul că aceasta strălucea şi în timpul zilei, prin direcţia ei de mers, de la nord spre sud, cât şi prin faptul că aceasta apărea şi dispărea fără vreo cauză explicabilă.În ceea ce priveşte numărul şi originea magilor, tradiţia a stabilit că aceştia erau trei, după numărul darurilor aduse Pruncului Iisus. În privinţa numelor, un document grec din Alexandria, datând cel mai probabil din secolul al VI-lea, îi numeşte pe aceştia Melchior, Gaspar şi Baltazar, cu toate că alte tradiţii folosesc alte apelative. Astfel, sirienii îi numesc Larvandad, Gushnasaphşi Hormisdas, nume mult mai apropiate de pretinsa origine persană a acestora. De altfel, nici originea lor nu este unanim recunoscută, unele tradiţii afirmând că Melchior era singurul originar din Persia, în timp ce Gaspar provenea din India, el fiind de altfel identificat cu un rege din acea regiune menţionat în scrierea apocrifă Faptele lui Toma, iar Baltazar era din Arabia.O altă tradiţie, susţinută şi de către Sfântul Ioan Gură de Aur, afirmă că în fapt toţi cei trei magi ar fi fost regi evrei din sudul Peninsulei Arabice, din actuala regiune a Yemenului, condusă la   acea   vreme   de   dinaşti   iudei. Motivul pentru care steaua i-a condus mai întâi pe magi la Ierusalim, şi apoi la Betleem,îl constituie, în viziunea Sfântului Ioan Hrisostom, dorinţa lui Dumnezeu ca aceştia să vestească iudeilor Naşterea Fiului Său şi totodată să înţeleagă din gura acestora că venirea Sa pe pământ fusese prezisă cu multă vreme înainte de către prorocii Vechiului Testament, fapt confirmat de sfetnicii lui Irod, care îi confirmă prin prorocia lui Miheia locul Naşterii – pentru această veste, Sfântul Ioan îi numeşte strămoşi ai Bisericii, deoarece ei L-au propovăduit pe Hristos mai înainte de întemeierea acesteia. Oameni de bună-credinţă, magii cred în sinceritatea cuvintelor lui Irod, care îi roagă să-i vestească şi lui atunci când vor afla Pruncul, pentru ca şi el să vină să I se închine – Dumnezeu însă le vesteşte adevăratele intenţii ale acestuia, drept pentru care ei se vor întoarce ulterior pe altă cale în ţara lor.

 

 

Etimologia termenului de „mag”.

Practica magiei poate fi considerată mai veche decât istoria umană, ea cuprinzând uneori întreaga arie a fenomenelor inexplicabile pentru om. Totodată, magia reprezintă încercarea omului de a-și subordona ori măcar de a influența transcendentul, ininteligibilul și imaterialul, pentru a obține foloase adesea intangibile în plan material, ori, foarte adesea, pentru a produce o schimbare de stare în persoana unui alt semen.

Apărută în cadrul societăților primitive, în forme conservate și practicate până astăzi în cadrul unor grupuri umane desprinse de civilizație, magia a căpătat o structură organizată în cadrul marilor religii antice, precum cea egipteană, babiloniană, persană ori, în perioada ei târzie mai ales, cea greco-romană.

Iudaismul a intrat la rându-i în contact cu practicile magice, cazuri precum cel al lui Balaam ori al vrăjitoarei din Endor fiind arhicunoscute în cadrul Vechiului Testament. Bineînțeles ca pretutindeni în cadrul Scripturii Legii Vechi se observă respingerea acestor practici, văzute drept escrocherii ori, mai grav, manifestări demonice, ce sunt însă neutralizate de puterea lui Dumnezeu, precum putem vedea în cazul înfruntării dintre Moise și „magii” egipteni.

Creștinismul a respins din primul moment practicile divinatorii, revelator fiind episodul privitor la Simon Magul. Magia este asociată de către creștinism strict cu puterea diavolului, faptele supranaturale săvârșite de către Sfinții Apostoli și ulterior de numeroși alți oameni învredniciți de harul lui Dumnezeu fiind atribuite harismelor și, ulterior, ariei minunilor – un caz extrem de grăitor pentru tranziția de la vrăjitor la sfânt fiind cel al Sfântului Ciprian de Antiohia.

În prezent, magia se constituie drept un anticult față de religie, ultimele decenii cunoscând o revenire în forță a felurite practici divinatorii, unele cu substrat în păgânism, altele cu caracter de noutate.

Dată fiind răspândirea pe care a dobândit-o domeniul magiei ori ariile conexe ale acestuia în lumea contemporană, este foarte important să încercăm, înainte de toate, o definire a acestui concept, cu limitele și exagerările sale, date fiind numeroasele sensuri relativ vagi în care este folosit.

Din punct de vedere etimologic, termenul de magie provine din grecescul μαγεία și, ulterior, din latinescul magia[1], termeni care, în sens strict, se referă la religia, învățăturile și practicile oculte ale magilor persani, preoți ai religiei zoroastriene, așa cum au ajuns ei a fi cunoscuți în lumea occidentală.

Dată fiind puțina cunoaștere a practicilor cultului zoroastrian, nu a durat mult pentru ca termenul de magie să fie asociat cu acela de vrăjitorie, așa cum se observă la autori antici precum Pliniu cel Bătrân, în lucrarea sa, Istoria Naturală[2]. În majoritatea limbilor europene, această asociere persistă până în prezent, în ciuda unor încercări de a redefini magia drept știință a naturii, precum demersul lui Francis Bacon din De Augmentis scientiarum[3]. Astfel, în prezent termenul de magie denotă o practică primitivă, eminamente rea, aparținând chiar patologicului.

De asemenea, potrivit teoriilor despre evoluția religiilor, care le prezintă pe acestea drept concepte elaborate în etape clare, magia este asociată, așa cum vedem și la Francis Bacon, unei etape preliminarii din perioada formării religiei, numită de acesta absentia in proximo[4]. Astfel, magiei îi sunt atribuite toate superstițiile ce caracterizează o astfel de fază preliminară a formării religiei, și care sunt ulterior eliminate din cultul și sistema acesteia. Această interpretare nu cunoaște variații în esență, chiar dacă abordarea poate să difere: astfel, magia poate fi privită ca precedând perioada cu adevărat religioasă din credința unui neam ori drept caracteristică a formei celei mai de jos de manifestare a religiei respective[5].

Cea mai veche menţiune a cuvântului mag ne-a parvenit prin filieră greacă, cu toate că este foarte probabil ca el să fie de origine iraniană sau persană. El se regăseşte în opera intitulată Protrepticul a scriitorului bisericesc Clement din Alexandria, care îl citează pe filosoful Heraclitdin Efes, ce îi condamna pe magi pentru ritualurile lor. De asemenea, şi istoricul antic Herodot din Halicarnas face o menţiune referitoare la magi în Istoriile sale, desemnându-i cu acest termen pe emigranţii medo-persani din Asia Mică, dar folosindu-l şi pentru a defini o întreagă castă preoţească. În ultima instanță, un alt istoric grec, Xenofon, care călătoreşte în secolul al IV-lea î. Hr. la curtea împăraţilor persani din dinastia Ahemenidă îi numeşte pe magi ca fiind principala autoritate religioasă de acolo, ei ocupându-se de asemenea şi cu educaţia moştenitorilor tronului. De altfel, termenul de mag este întâlnit şi într-o inscripţie a împăratului persan Darius I, fiind atribuit unor rebeli ce luptau împotriva monarhului. Concepţia despre magi în lumea greacă-elenistică s-a cristalizat aşadar cândva în jurulsecolelor V-IV î. Hr., termenul desemnându-i în general pe practicanţii magiei, sau, mai pe larg, pe cei care foloseau elemente ale supranaturalului pentru a obţine efecte în lumea naturală. Cu toate acestea, cel mai adesea, această noţiune avea sens peiorativ, prin mag înţelegându-se mai degrabă interpret al semnelor ori al viselor.


[1]James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, vol. VIII, ed. T.&T. Clark, Edinburgh, 1915, p. 245.

[2]Lexikon für Theologie und Kirche, vol. 10, Ed. Herder, Freiburg im Breisgau, 2006, p. 523.

[3]J. Bricout (coord.), Dictionnaire pratique des connaissances religieuses, tom 6, Librairie Letouzey et Ane, Paris, 1928, p. 287.

[4]James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 246.

[5]New Catholic Encyclopedia, vol. XIV, The Catholic University of America, Washington D.C., 1967, p. 327.

 

 

 

Despre magi

27 mai 2021 |
În vremurile trecute, cunoașterea a reprezentat un constant element de fascinație pentru majoritatea oamenilor. Cei care posedau cunoștințe superioare contemporanilor constituiau adesea obiectul unei veritabile fascinații, ajungându-se în unele cazuri până la...