În adolescență cocheta cu muzica folk, organiza brigăzi artistice și activități muzicale. Cu toate acestea, tânărul a studiat la Facultatea de Electrotehnică din Timișoara. În ianuarie 1992 a pus pe picioare trupa Profet. Au început să scoată piese proprii, cu un puternic mesaj social, să câștige admirația publicului, să cucerească topurile, să fie sufocați de concerte, schimbându-și în cele din urmă numele în Bethleem. Erau pe val. Însă Dumnezeu avea alte planuri. Un casting ce părea o oportunitate, a schimbat datele problemei. Radu trecuse cu brio probele muzicale câștigând admirația juraților și cu toate acestea, a picat primul sub linie. Ulterior, concertele s-au rărit, mirajul scenei s-a risipit, iar trupa s-a destrămat. A debutat o căutare, zeci de întrebări, încercări în familie, evenimente care l-au purtat către biserică. La zeci de ani distanță, părintele Trifon a înțeles că toată neșansa trecutului, așa cum o numea atunci, a fost de fapt pedagogia lui Dumnezeu. Astăzi este tatăl a cinci copii și consilier pe probleme de învăţământ şi tineret în cadrul Episcopiei Devei şi Hunedoarei. Am stat de vorbă cu dânsul și am povestit despre viața pe scenă, cum se împacă rockul și Dumnezeu, de ce au nevoie tinerii de azi și multe altele.
Interviul pe scurt:
- O viață în compania rockului: “Am cântat în cluburi studențești și deja aveam altă viziune. Am zis că trebuie să înregistrăm câteva piese, să le promovăm pe radio, nu exista internet, și când lumea va recunoaște piesele noastre, atunci să ieșim într-un concert.”
- Neșansa prezentului, o pedagogie divină: “Am mers și am întrebat ce am greșit, să văd măcar ce am de corectat. Răspunsul m-a dat pe spate. Nu aveam ce să corectez și au zis: «Ne-au plăcut versurile tale, au fost cele mai bune, linia melodică la fel, ai voce bună, dar nu ne place înfățișarea. Ești mic, slab, urât, nu ai o față de solist vocal de care să se îndrăgostească fetele». Ori chestia asta m-a rupt!”
- Credința explicată altfel: “Simțeam că lumea habar nu are de credință, că merge în tot felul de clișee, formalisme. Din toate piesele pe care le știam, am zis că pot construi o poveste catehetică. Așa a luat naștere primul concert de Crăciun, unde am avut 200 de oameni. Le cântam colinde românești, piese de la Holograf, Cargo, și între piese le explicam ce este Betleemul, ce este o profeție…”
Când muzica nu-ți dă pace
A început să fredoneze primele melodii pe la sfârșitul grădiniței. Tatăl a simțit că puștiul poate mai mult. S-a înscris la școala de muzică, iar în liceu a decis că trebuie să ia lucrurile mult mai în serios. Organiza tot felul de manifestări muzicale, brigăzi artistice și visa să meargă la Conservator. “Tata își dorea pentru mine un lucru mult mai facil. Pe atunci cine mergea la electrotehnică avea un viitor asigurat, așa că a insistat să fiu inginer. Cumva, am mers pe teoria lui, așa că am dat admitere la electrotehnică în Timișoara. Anul I de facultate a fost un pic mai greu pentru că era un alt mediu, dar din anul II am zis că vreau trupă, vreau să fiu artist, să compun etc.”, povestește părintele Radu Trifon pentru Matricea Românească.
,,Piesa a avut un mare succes. A fost șase săptămâni pe locul întâi în topurile radio”
Radu nu s-a dat în lături de a-și vedea visul cu ochii. În ianuarie 1992 a pus pe picioare trupa Profet. Parteneri de drum i-au fost un băiat de profesie lăcătuș mecanic, dar cu o bogată cultură a rockului, și actualul său fin. “Am zis să facem ceva la modul serios. Eu eram compozitorul și textierul trupei. Piesele au început să aibă un mesaj social puternic și țin minte că repetam într-o cameră destul de mică. Am cântat în cluburi studențești și deja aveam altă viziune. Am zis că trebuie să înregistrăm câteva piese, să le promovăm pe radio, nu exista internet, și când lumea va recunoaște piesele noastre, atunci să ieșim într-un concert. Am înregistrat două piese, una dintre ele se numea Lovește primul și era un strigăt în fața nemerniciilor care s-au întâmplat în anii ’90 cu mineriadele. Spre surprinderea noastră piesa a avut un mare succes. A fost șase săptămâni pe locul întâi în topurile radio”, spune părintele.
Pe scenă alături de colegii de trupă
Între Dumnezeu și rock
Între timp, a terminat facultatea, a poposit un an de zile ca asistent universitar, dar acordurile de rock nu-i dădeau pace. “La momentul respectiv, Timișoara colcăia de trupe și am zis că mai bine mă mut înapoi la Deva, unde nu se întâmpla mai nimic. Erau câteva formații care mai cântau prin baruri sau la serbările orașului și am zis că putem face ceva. Odată cu strămutarea la Deva, am schimbat titulatura trupei în Bethleem. Era o idee care mă bântuia din tinerețe, să am o formație care să se numească Bethleem și care să vorbească despre Dumnezeu. Nu pot spune că eram un creștin practicant, din contră. Mama era catolică, târziu s-a botezat la Ortodoxie, mă ducea cu ea la slujbă și țin minte că nu înțelegeam nimic, dar la sfârșit organistul mă lăsa să cânt la orgă cât voiam. Părinții din partea tatălui erau foarte ancorați într-o relație cu Biserica. Bunicul meu citea psaltirea odată la două zile, era prezent mereu la Sfânta Liturghie și la Vecernie. Eu mai mergeam la ei în studenție să învăț pentru că era foarte liniște. Chiar mă întrebam ce găsesc în acest stil de viață, foarte auster, fătă nicio bucurie și mă angajam destul de des în discuții cu bunicul. Ulterior, am început să citesc și eu, dar nu Sfânta Scriptură sau Viețile Sfinților, astea mi se păreau perimate. Citeam Istoria Religiilor de Mircea Eliade, cochetam cu religiile acestea gen Reiki, ezoterism, pentru că îmi vorbeau în termenii mei”, își amintește părintele Radu Trifon.
,,Ești mic, slab, urât, nu ai o față de solist vocal de care să se îndrăgostească fetele”
Dilemele spirituale mergeau mână în mână cu acordurile de chitară. După revoluție, mirajul Occidentului nu mai era un lucru intangibil. La București se anunțase cu surle și trâmbițe un mare concurs pentru ocuparea unui post de solist într-o trupă englezească. Acum era momentul. “Concursul s-a ținut la Teatrul Național și mi s-a cerut să compun o linie melodică și un text în limba engleză în primă audiție a unei orchestrații făcute de trupa respectivă. După mine au mai urmat vreo 20 de candidați, iar seara au venit rezultatele. Ieșisem pe locul doi! Am mers și am întrebat ce am greșit, să văd măcar ce am de corectat. Răspunsul m-a dat pe spate. Nu aveam ce să corectez și au zis: «Ne-au plăcut versurile tale, au fost cele mai bune, linia melodică la fel, ai voce bună, dar nu ne place înfățișarea. Ești mic, slab, urât, nu ai o față de solist vocal de care să se îndrăgostească fetele». Ori chestia asta m-a rupt! Am avut tot felul de gânduri rele, dar într-un final aceste gânduri m-au dus în Săptămâna Mare la Mănăstirea Râmeț. Am stat acolo cu intenția de a găsi răspunsuri. De ce mă jucase Dumnezeu pe degete? Țin minte că m-am spovedit în Vinerea Mare, după Prohod, a durat cam vreo trei ore spovedania. La final, părintele mi-a dat de împlinit două canoane: ori mă însor cu prietena mea, ori mă despart, iar cel de-al doilea a fost să-mi tund părul. Imposibil! Părul era emblema mea. Mă opreau femei pe stradă și mă întrebau ce fac ca să-mi stea părul așa, altele îmi cereau părul pentru bani ca să-și facă perucă. Am început să argumentez că apostolii au avut plete, Iisus a avut plete, domnitorii au avut plete, argumentele nu stăteau în picioare. Timp de trei ani de zile nu am îndeplinit acest canon. Însă după ce prima mea fiică a împlinit un an era obiceiul să tunzi copilul și dintr-o dată mi-a trecut pin minte: «Ce ar fi să-mi tund părul? E greu de întreținut, hai să fac o schimbare». Am făcut asta fără să mă gândesc o clipă că atunci împlinesc canonul”, spune părintele.
Nebănuite sunt cărările Domnului
În trupă a fost o mare dezamăgire. Un Radu fără plete nu mai ieșea deloc în evidență. Era doar un individ anost. Cu toate că dezamăgirea plana în aer, au urmat câteva înregistrări la televiziune. “Am început să primesc tot felul de scrisori de la doamne și domnișoare care îmi puneau întrebări existențiale. Oamenii audiaseră melodiile mele, rezonau cu temele de acolo și au tras concluzia că aș avea răspunsul la întrebările legate de viața lor, dar nu le aveam. M-am pus să citesc, între timp mă angajasem la Romtelecom și mă plictiseam de moarte. Voiam să fac altceva. Conservator, filosofie, litere, și nașul fratelui meu care era preot, mi-a zis că mai bine fac teologia, pentru că acolo le voi găsi pe toate. M-am dus mai mult din curiozitate, iar după un an de zile m-am lăsat. În anul următor, cea de-a doua mea fiică a avut niște probleme de sănătate. Doctorii nu-i dădeau de cap. A fost o pedagogie de-a lui Dumnezeu ca să mă ducă la biserică. Mergeam pe la masluri, nu știam ce sunt alea, dar așa ni s-a spus să facem. La un moment dat am zis să mă duc iar la teologie însă la Arad. Eram chitit că vreau să învăț. Și de aici am vrut să plec. Eram dezamăgit de mediu, dar una peste alta părintele Ghelasie de la Frăsinei, în momentul în care i-am spus că vreau să mă las de facultate mi-a spus că îmi dă canon să nu o fac, și că în ultima zi să vin cu diploma la el. În momentul în care mi-am luat diploma și m-am dus la părinte, am aflat că trecuse la cele veșnice de două zile. El a știut că dacă nu mă constrânge, sigur aș fi abandonat.”
,,A fost o pedagogie de-a lui Dumnezeu ca să mă ducă la biserică”
În 2007, după finalizarea cursurilor de master, Radu a pus talantul muzicii în slujba credinței. Dar cum? ”Simțeam că lumea habar nu are de credință, că merge în tot felul de clișee, formalisme. Din toate piesele pe care le știam, am zis că pot construi o poveste catehetică. Așa a luat naștere primul concert de Crăciun, unde am avut 200 de oameni. Le cântam colinde românești, piese de la Holograf, Cargo, și între piese le explicam ce este Betleem-ul, ce este o profeție, ce înseamnă tradiția, colinda, etc.”
Continuă să slujească oamenilor și lui Dumnezeu atât prin muzică, dar și din postura de preot. În anul 2013, Preasfințitul Gurie, Episcopul Devei și al Hunedoarei, avea nevoie de un om care să se îngrijească de activitățile cu tinerii. Părintele Radu nu s-a ferit de această provocare. Și-a luat chitara în spate, apoi a pornit prin școli și licee, povestind, cântând și împrietenindu-se cu elevii. “Mi-am format o idee și am zis că acești copii trebuie ascultați. Toată lumea vrea să le predea lecții, dar de ascultat nu o face nimeni. Prin urmare tind să-și spună păsurile unii altora fie prin birturi, la festivaluri, simt nevoia să se asculte unii pe alții. După toate acestea ne-am gândit să facem un centru în care să se adune, să se cunoască, să-și creeze un mediu tip familial. Când am inaugurat Ortho Cafe am fost surprinși că tinerii se înghesuiau. Le-am pus la dispoziție jocuri, fotolii, canapele, cărți, ceai, bord games-uri, am avut seri de dans, concerte, etc. Ideea de bază a fost să-și formeze o conștiință creștină, după care urmează manifestarea ei în afară”, conchide părintele Radu Trifon.
