Zi

octombrie 4, 2021

Muzica era la ea acasă în sânul familiei Lup. Tatăl cânta la acordeon, mama încânta cu o voce superbă, iar fratele întregea peisajul cu pianul. La cei șapte ani, Octavian și-ar fi dorit să urmeze același instrument ca fratele său, dar spațiul redus din apartamentul în care locuiau, nu permitea instalarea încă unui pian. Așa se face că a fost redirecționat către instrumentul pe care azi nu-l mai lasă din brațe, violoncelul. După trei ani de studiu, tânărul a descoperit tainele acestui instrument, motiv pentru care nu-și mai poate imagina viața fără el. Ulterior, a urmat  Liceul de Muzică ,,Sigismund Toduță” din Cluj-Napoca, Universitatea Națională de Muzică din București, un master la Conservatorul Național Superior din Paris, doctoratul, iar acum este lector universitar la Academia de Muzică ,,Gheorghe Dima” din Cluj. 

 

Interviul pe scurt:

Apropierea de violoncel: “Știam doar că e o chestie mai mare la care se cântă cu un fel de botă, așa îi spunem noi în Ardeal la arcuș. Am fost redirecționat către violoncel chiar dacă la acea vârstă nu eram prea încântat, dar după trei ani de studiu am început să descopăr acest instrument și mărturisesc că e destul de greu să-mi imaginez viața fără el.”

Arta, balsam pentru suflet: “Atunci când îți este sete trebuie să bei apă, iar când îți este foame trebuie să mănânci. Dar când ai sufletul însetat, cum îl potolești? Nu merge nici cu apă, nici cu mâncare, cu nimic altceva, decât cu dumnezeirea care este reflectată prin artă de cele mai multe ori. Chiar și cei care nu vor să recunoască au nevoie de așa ceva pentru că în sufletul nostru există un gol care nu poate fi umplut decât cu acea formă pe care o are spiritul.”

Confesiunile unui pedagog: “Studentul sau elevul, trebuie să simtă în tine un sprijin, un om de încredere. Fără încrederea dintre profesor și elev, nu se poate realiza nimic. Atunci când ești profesor, nu este suficient să fii un bun profesionist în domeniul în care predai, ci e nevoie să fii un foarte bun psiholog, să știi ce profil emoțional are persoana care stă în fața ta.”

 

 

Dacă nu-i cu clape, să fie cu arcuș

S-a născut în Cluj-Napoca, într-o casă în care muzica era la loc de cinste. Tatăl cânta la acordeon, mama încânta cu o voce superbă, iar fratele întregea tabloul cu pianul. În mini orchestra familiei Lup, Octavian nu avea instrument. Prin urmare a decis să urmeze modelul fratelui mai mare. Însă lucrurile nu au decurs așa cum se aștepta. “Era cam complicat să ții două piane într-un apartament micuț. Așa că am fost nevoit să mă sacrific, cu ghilimelele de rigoare, și să accept invitația profesoarei de pian a fratelui meu de cânta la violoncel. Știam doar că e o chestie mai mare la care se cântă cu un fel de botă, așa îi spunem noi în Ardeal la arcuș. Am fost redirecționat către violoncel chiar dacă la acea vârstă nu eram prea încântat, dar după trei ani de studiu am început să descopăr acest instrument și mărturisesc că e destul de greu să-mi imaginez viața fără el”, mărturisește Octavian Lup.

 

,,Un copil care nu se joacă, care nu are parte de prieteni, de viață socială, nu va deveni un artist care să înțeleagă profunzimea muzicii”

 

Atunci când îți propui să mânuiești un asemenea instrument, este nevoie de multă răbdare, exercițiu și perseverență. De cele mai multe ori, tinerii care urmează un instrument sunt nevoiți să sacrifice ieșirile cu prietenii în detrimentul repetiției. Așa să fi fost și în cazul lui Octavian? “Am avut o copilărie normală, și cred că într-un fel sau altul aceasta a fost și cheia succesului de mai târziu. Un copil care nu se joacă, care nu are parte de prieteni, de viață socială, nu va deveni un artist care să înțeleagă profunzimea muzicii, a artei și a vieții în general. Complexitatea artei și a interpretării la un instrument presupune experiența vieții, care dacă lipsește poate avea consecințe asupra viitorului artist. Cred că ne întoarcem la ideea echilibrului care trebuie să existe în viață. Sigur, au fost momente în care a trebuit să studiez mai mult decât o făceau alții, iar colegii băteau mingea, dar în general eram și eu prezent acolo cu ei și cred că asta a pus umărul la dezvoltarea mea ca artist și om.”

 

 

Construcția muzicianului de azi

Odată cu trecerea timpului, a urmat Liceul de Muzică ,,Sigismund Toduță” din Cluj-Napoca, Universitatea Națională de Muzică din București, masteratul la Conservatorul Național Superior din Paris și titlul de doctor. Cu alte cuvinte, ani și întâlniri care au clădit muzicianul de azi. “Părinții mei au făcut mari sacrificii pentru mine. Odată, în clasa a VI-a, profesorul de violoncel i-a zis tatălui meu că am talent și că ar trebui să-mi cumpere un violoncel. Fără să mai stea pe gânduri tata a făcut un împrumut de trei mii de mărci și mi-a cumpărat imediat un instrument. Pe lângă părinți, în toți acești ani au fost și întâlnirile cu profesorii mei, mulți la număr, apoi experiențele rele, pentru că și momentele în care nu îți ies lucrurile cum dorești sunt un profesor mai bun decât acele momente în care obții ce îți dorești. Prin urmare este un cumul de factori care s-au adunat și au creat portretul acestui muzician care se bucură de munca sa”, spune Octavian Lup.

 

 ,,În momentul în care te pregătești pentru un concurs ești obligat să fii disciplinat”

 

De-a lungul carierei Octavian a susținut recitaluri atât în țară cât și peste hotare, obținând felurite premii la concursurile la care a participat. “Fiecare participant care merge la un concurs se gândește la un moment dat și la un premiu, dar nu cred ca aceasta ar trebui să fie obiectivul principal. Pe mine concursurile m-au ajutat foarte mult să progresez. În momentul în care te pregătești pentru un concurs ești obligat să fii disciplinat, cu alte cuvinte pregătirea pentru concurs te ajută să devii varianta ta cea mai bună. Cred că aceasta trebuie să fie principala motivație a participanților. Dacă te gândești prea mult la premii și la lumina reflectoarelor riști să fii supra motivat și acest fapt aduce stres și presiune care te pot afecta emoțional”, lămurește Octavian.

 

 

Arta, o picătură de dumnezeire care bucură sufletul

Munca artistului cu sine însuși are ca rezultat final interacțiunea cu publicul. Este un schimb de energie care se realizează între cele două entități. Dar care trebuie să fie raportul dintre ele? “Cred că cel mai important element în relația dintre artist și public este sinceritatea. În momentul în care publicul vine la un concert trebuie să vadă cine ești tu ca artist. Noi le arătăm oamenilor, prin muzica pe care o cântăm, cine suntem și cred că asta face parte din acea comoară a artistului pe care o poate oferi celorlalți. Artistul ar trebui să fie creator. Noi ca oameni suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar la rândul nostru putem să creem.”

 

,,Nu poți face artă dacă nu ești deplin încredințat de prezența lui Dumnezeu”

 

De-a lungul istoriei, arta și artistul au fost puse sub semnul îndoielii. S-au găsit mai multe argumente care să reliefeze importanța altor domenii în detrimentul frumosului. Porind de la acest fapt, îl întreb pe Octavian Lup: Care este misiunea artistului în contemporaneitate? “Atunci când îți este sete trebuie să bei apă, iar când îți este foame trebuie să mănânci. Dar când ai sufletul însetat, cum îl potolești? Nu merge nici cu apă, nici cu mâncare, cu nimic altceva, decât cu dumnezeirea care este reflectată prin artă de cele mai multe ori. Chiar și cei care nu vor să recunoască au nevoie de așa ceva pentru că în sufletul nostru există un gol care nu poate fi umplut decât cu acea formă pe care o are spiritul. Cu toții avem nevoie de prezența lui Dumnezeu în viețile noastre și cred că meseria de artist este strâns legată de spiritualitate. Nu poți face artă dacă nu ești deplin încredințat de prezența lui Dumnezeu. Am un proiect intitulat New Hope, unde suntem o orchestră de profesioniști care merge prin spitale și cântă pacienților și medicilor. Vreau să vă spun că am văzut medici de prim rang care plângeau în momentul în care noi cântam. Ori asta reflectă această idee, că acolo în străfundul sufletului nu poți ajunge nici cu mâncare, nici cu băutură, nici cu bani, ci doar cu această forță din artă.”

 

 

Un pedagog de cursă lungă

În paralel cu activitatea solistică, Octavian desfășoară o intensă misiune în sfera pedagogiei. Dar când a debutat această pasiune? “Foarte devreme, încă din liceu. Îmi aduc aminte că începusem să ajut câțiva colegi de-ai mei care erau mai mici ca mine cu doi, trei ani și simțeam acea bucurie de a ajuta, de a împărtăși din ceea ce știam atunci. Cred că te naști cu această chemare către predat. Deci la 18 ani am început să predau și mă regăsesc foarte mult în actul pedagogic, simt că mă completează.” Un pedagog trebuie să fie conștient că are în mâini frâiele unui destin. Dacă pornim de la premisa aceasta sună înfricoșător pentru orice pedagog. Te gândești de două trei ori la modul cum acționezi, la cuvintele pe care le rostești. Cu ele poți răni sau ridica. Cuvintele noaste au putere. Studentul sau elevul, trebuie să simtă în tine un sprijin, un om de încredere. Fără încrederea dintre profesor și elev, nu se poate realiza nimic. Atunci când ești profesor, nu este suficient să fii un bun profesionist în domeniul în care predai, ci e nevoie să fii un foarte bun psiholog, să știi ce profil emoțional are persoana care stă în fața ta. E mai confortabil să ai un șablon pentru toți studenții, dar nevoile diferă și atunci efortul pe care trebuie să-l faci e mult mai mare, însă și satisfacția este pe măsură când ai reușit”, conchide Octavian Lup.