-Nuuuuuuu, nu vreau asta, nu suport, înțeleeeegi????Ahhhhhhhhhhh!
Rebecca plânge din tot sufletul. Fața ei mititică este schimonosită, iar părinții ei chiar nu știu ce să facă. Ar țipa și ei, poate doar ca să acopere strigătele micuței. Însă un gând le dă ghes: e bine? E bine să ne lăsăm târâți în iureșul iscat de fiica noastră?
Sentimentele puternice sunt trăite și procesate diferit de fiecare copil în parte. Fie că este vorba despre temperament sau despre mediu, copiii vor reacționa diferit la frustrare, limită, stres, stare de sănătate alterată. Un copil mic este firesc să nu aibă abilități foarte bune în controlul emoțiilor și reacțiilor și de aceea în această perioadă apar crizele de afect.
Copiii tăi trăiesc totul intens. Desigur, este potrivit ca tu să îți păstrezi calmul.
Dar cum reușești asta? Lucrând cu tine. Acest lucru presupune să faci o pauză și să reflectezi.
Lucrează pentru a îți înțelege în mod activ emoțiile.
Să construim un plan de acțiune despre cum ne vom ajuta noi pe noi atunci când suntem puși în fața situațiilor delicate alături de copiii noștri.
Să nu uităm că nu este nimeni perfect; încercăm tot ce putem acum. Apoi este important să fim dispuși să încercăm din nou și să creștem, să arătăm răbdare, să învățăm din pașii greșiți.
Emoțiile copiilor sunt intense instant
Izbucnesc intens, ca un foc ce arde cu flacără mare. Copiii nu au instrumente prin care să se calmeze singuri, nu pot înțelege de ce ,,nu” acum. Răspund cu putere rapid, folosind verbalul și non verbalul, deopotrivă.
Ce simțim, noi, părinții?
Noi, părinții, simțim că reacția noastră de răspuns ar fi bine să fie identică:
Ei țipă? Țipăm și noi.
Ei strigă spre noi? Strigăm și noi spre ei.
Cum ar fi? Cum ar fi dacă am echilibra balanța? Cum ar fi dacă am interveni cu abilitatea noastră de a rămâne calmi? Dacă purtarea noastră ar pune cântarul în poziția potrivită?
Este foarte dificil să rămâi calm. Poate una dintre cele mai grele părți din ceea ce pot face părinții.
Însă ,,e greu” nu este sinonim cu ,,e imposibil”.
Creșterea vine după momente în care luăm o pauză, reflectăm, dovedim răbdare și determinare în hotărârea pe care o luăm. Să exersăm toate aceste lucruri pentru că totul se învață, cu multă atenție și dăruire.
Este oare posibil să rămânem mereu calmi?
Cu siguranță NU.
Însă, cumva, acest ,,mereu” nu este scopul nostru. Să fim din ce în ce mai buni în felul în care ne abordăm fiii și fiicele, în felul în care comunicăm, în felul în care răspundem copiilor noștri este țelul nostru.
Părinții Rebeccăi rămân calmi. Se așează lângă ea, o ascultă, îi arată că o văd, o aud, o înțeleg. O așteaptă să își revină. Respiră și ei; își dau timp lor și fiicei lor, deopotrivă. Rebecca știe că se poate baza pe părinții ei! Lacrimile se usucă și în curând zâmbetul inundă fața micuței. Ce bine!