Aflată în centrul capitalei, în perimetrul delimitat de străzile Regina Elisabeta, Academiei, Edgar Quinet, Nicolae Bălcescu, clădirea Universității din București este înaltă de 6 etaje și este construită în stil neoclasic, pe fostul amplasament al Mănăstirii Sfântul Sava. Construirea sa a început în urmă cu 166 de ani, pe 10 octombrie 1857, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, iar inaugurarea Palatului Universității din București a avut loc după mai bine de 12 ani, în data de 14 decembrie 1869. Corpurile laterale ale palatului au fost ridicate ulterior, între anii 1912 – 1926, după planurile altui arhitect, Nicolae Ghica-Budești.
La început, clădirea – numită inițial Palatul Academiei Naționale – a fost sediu al facultăților Universității București, dar și al altor instituții de învățământ: Senatul Universității, Academia Română, Biblioteca Centrală, Școala de Arte frumoase, Pinacoteca, Muzeul de Antichități și de Istorie Naturală. Odată cu creșterea numărului de studenți, spațiul a devenit însă insuficient, astfel că palatul rămâne sediu doar al facultăților Universității. 8 facultăți și peste 80 de laboratoare își aveau sediul acolo în 1960. Acum, clădirea găzduiește câteva din facultățile Universității București: Facultatea de Geografie, Matematică, Litere, Limbi străine, Istorie, Facultate de Chimie, Facultatea de Administrație și Afaceri și laboratoarele specifice facultăților.
Documentele menționează că împodobirea exterioară a palatului a fost realizată de către Karl Storck împreună cu asistentul său, Waibel, și unul dintre elevii săi, Paul Focșeneanu. Relieful de pe frontonul central al palatului, realizat în stil clasic, din piatră de Rusciuc, o prezenta pe Minerva încununând artele și științele. De o parte și de alta a zeiței apăreau științele și artele, drapate sau nude. Relieful a fost distrus, însă, la 80 de ani de la construcția sa, în timpul bombordamentelor aeriene americane din 4 aprilie 1944, iar frontonul nu a mai fost refăcut. Cele câteva fragmente care au fost recuperate dintre ruine se păstrează la Muzeul de Artă Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck din București. Fațada clădirii este împodobită începând din 1929 cu patru muze, realizate de sculptorul Emil Wilhelm Becker. Parterul palatului este construit în bosaj și are ferestre largi în arc de cerc. Se remarcă în mod special primele două etaje, decorate cu pilaștri dorici, cu ferestre în arc de cerc la primul etaj, și ultimele 2 etaje, la mansardă, care prezintă lucarne decorate. Subsolul înalt servește drept soclu al palatului, iar colțurile construcției sunt realizate din corpuri rotunde îmbrăcate în coloane dorice acoperite de cupole.
Documentele vremii mai precizează că “în urma unor săpături efectuate în 21 noiembrie 1968 a fost găsită „piatra fundamentală” în interiorul căreia se află caseta metalică, utilizată pentru păstrarea documentului și a sigiliului țării, în prezent expusă în Muzeul Universității din București”.
Născut în București pe 30 iulie 1817, Alexandru Orăscu era fiu al serdarului Hristea Orăscu, provenind din zona Târgoviștei. A fost elev eminent al Colegiului Sf. Sava, între 1831 – 1841, și a fost trimis de Eforia Școalelor ca bursier la Berlin, apoi la München și Paris. Devine arhitect în 1847, an în care este numit și profesor de geometrie descriptivă la Colegiul Sf. Sava. Alături de tatăl său, a participat activ la revoluția pașoptistă și este numit arhitect al Capitalei chiar de Comitetul revoluționar.
Pe lângă construirea palatului vechi al Universității, Alexandri Orăscu a contribuit la deschiderea primei artere principale moderne est-vest, actualul bulevard Bălcescu. Printre operele sale se mai numără construcția bisericii Domnița Bălașa, împreună cu arh. Carol Benesch, reconstrucția Mitropoliei din Iași, Hotelul din Constanța de lângă vechiul far genovez și Hotelul Bulevard din București.
Sub conducerea sa, în octombrie 1863 a fost înființată Școala Superioară de Științe, iar un an mai târziu, instituția a devenit Facultate de Științe în cadrul Universității, arhitectul fiind numit decan, funcție pe care a deținut-o până în 1870. De asemenea, a fost rector al Universității (1885-1892), astfel că în 1889, când s-au împlinit 25 de ani de la înființarea instituției, Alexandru Orăscu a ținut discursul oficial. În 1876, profesorul a fost pentru puțin timp ministru al învățământului și pe 29 aprilie 1877 a susținut în Senat moțiunea de independență prin care s-a declarat oficial starea de război cu Imperiul Otoman.
La prima întrunire a arhitecților români, în februarie 1891, s-a hotărât constituirea Societății arhitecților români, iar Comitetul ales câteva zile mai târziu l-a avut în fruntea sa pe Orăscu, care a păstrat această demnitate până la sfârșitul zilelor, în decembrie 1894. Printre primele obiective ale Societății arhitecților români a fost înființarea unei școli de arhitectură la București, iar instituția s-a deschis în condiții modeste pe 1 mai 1892. În 1904, Școala de stat de arhitectură, înființată ca o secție la Școala de Belle Arte, a obținut organizare proprie, devenind Școală Superioară de Arhitectură.
Surse bibliografice: muzeu.unibuc.ro, agendaconstructiilor.ro
Surse foto: Muzeul Universității din București