Ioana stătea pe marginea patului, cu palmele strânse, în timp ce Ștefan, băiețelul ei de cinci ani, plângea hohotind. Își trântise din nou mașinuța de perete. Ochii lui erau plini de lacrimi, iar obrajii roșii de furie. (O scenă cunoscută, prea cunoscută.)
Inima Ioanei bătea tare. Știa exact ce i-ar fi venit să spună: „Ștefan, nu e frumos ce faci! De câte ori ți-am spus să nu arunci lucrurile? Uite cum te porți! Nu mai ești mic!”
Dar s-a oprit. S-a uitat la băiatul ei și s-a întrebat, pentru prima oară cu adevărat: Știu că mă aude; oare mă și ascultă, acum? Oare poate el să înțeleagă ce-i spun când e așa de furios?
A adunat aer în piept și s-a aplecat lângă el.
— Văd că ești foarte supărat, Ștefane, a șoptit ea.
Băiatul a plâns în continuare, dar parcă lacrimile lui aveau alt ritm acum, mai domol. Corpul lui mic, încordat ca un arc, începea să se relaxeze.
Ioana își amintea perfect de alte dăți. Când îi vorbea tare, când îi spunea să se liniștească, nu făcea decât să-l vadă și mai agitat. Și apoi venea și se instala împăunată vinovăția și întrebările în buclă ce nu-i dădeau pace noaptea: De ce nu mă ascultă? De ce nu învață? Unde greșesc?
Copilul prins în criza provocată de emoție
Adevărul e simplu și greu de acceptat: când un copil e prins în criza emoției — fie că plânge, țipă sau e copleșit de mâhnire — creierul lui nu mai procesează cuvinte sau lecții. Partea logică, aceea care ar putea înțelege „de ce nu e bine”, e literalmente închisă. Cu drug de fier.
De aceea, oricât ne-am strădui să explicăm în plină criză, vorbele noastre se lovesc de un zid invizibil. Copilul nu ne ascultă. Nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu poate.
Ioana a început să înțeleagă asta. Și, odată ce Ștefan s-a liniștit, i-a spus blând:
— Hai să vorbim acum. Știi, data viitoare când ești așa de supărat, putem găsi o altă cale. Poți să strigi tare sau să vii la mine și să îmi spui ce simți. Nu e nevoie să arunci.
Ștefan a oftat adânc și a dat din cap. Era un semn mic, dar uriaș pentru Ioana.
Te conectezi, apoi corectezi
Stând acolo, cu fiul ei în brațe, Ioana a simțit pentru prima dată că a găsit cheia: întâi se conectează, apoi corectează.
Adevărata educație nu începe cu morală, ci cu privirea aceea care spune „Te văd. Sunt aici cu tine.” Doar când copilul se simte înțeles, mintea lui se deschide să primească lecțiile noastre.
Ioana și-a promis atunci: De acum, întâi mă aplec la nivelul lui, îl ajut să se liniștească, și abia apoi îl învăț cum să facă mai bine.
Schimbarea nu începe în mijlocul furtunii. Schimbarea prinde rădăcini abia când soarele revine și copilul poate, în sfârșit, să ne audă, să ne asculte, să interiorizeze.