Anxietatea nu este o emoție rară în copilărie. Nu! De fapt, este o parte firească a dezvoltării emoționale. Frica de întuneric, de a rămâne singur, de eșec sau de a vorbi în fața altora, toate pot fi expresii normale ale unui creier care încă învață să gestioneze incertitudinea. Problema apare atunci când aceste frici devin intense, frecvente și interferează cu activitățile zilnice ale copilului.
La fel ca adulții, copiii pot simți neliniște, gânduri repetitive sau senzații fizice precum bătăi rapide ale inimii, dureri abdominale sau dificultăți de respirație. Ceea ce adesea le lipsește sunt uneltele necesare pentru a înțelege și calma aceste reacții. Aici intervine rolul părinților: ar fi bine ca ei nu doar să observe disconfortul, ci să îi învețe cum să navigheze prin el. Oare cum?
Mihnea este un tată care a înțeles acest lucru!
Într-o seară, în timp ce Corina, fiica lui de 9 ani, își pregătea sacul pentru excursie a părut mai tăcută decât de obicei.
— Tată… dacă mâine nu o să mă împrietenesc cu nimeni? Dacă o să stau singurică toată ziua?
Mihnea s-a așezat lângă ea, i-a pus mâna pe umăr și i-a spus cu blândețe:
— Corina, știi ce cred că simți acum? Cred că anxietatea ta încearcă să te protejeze, dar uneori o face cam zgomotos. Hai să învățăm împreună ce să-i spunem atunci când vine neinvitată.
Fetița a zâmbit slab.
— Uite, poți să-i spui așa: ,,Asta sigur e o alarmă falsă. Sunt în siguranță!” Sau: ,,Acest lucru este doar inconfortabil, însă nu este periculos. Sunt în siguranță.”
Corina a repetat cu voce joasă.
— Și când simți că valul de emoții e prea mare, spune-i așa: ,,Ceea ce simt acum sigur nu va dura la nesfârșit. Voi fi bine.”
— Ca și cum aș vorbi cu mine?
— Exact. Sau chiar cu creierul tău. Uite, mie îmi place să spun: ,,Dragul meu creier, mulțumesc tare pentru avertisment… însă sunt bine, să știi!”
Corina a râs.
— Asta sună amuzant, tati!
— Și adevărat, draga mea. Și mai ține minte ceva foarte important: ,,Oricând pot cere ajutor, știu asta bine!”
Mihnea a tras-o ușor în brațe, iar Corina și-a sprijinit capul pe pieptul lui.
În astfel de momente, nu dispar toate grijile copilului, dar se așază semințele rezilienței. Copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți prezenți, care îi învață cum să fie buni cu ei înșiși, chiar și când frica le bate la ușă. Iar vocea interioară pe care o formează azi – calmă, blândă și curajoasă – va deveni mâine scutul lor în fața furtunilor vieții.
Corina a avut o excursie grozavă! Și-a făcut prieteni imediat și a vizitat locuri minunate! Ah, ce zi bună!