„Mă plictisescccc!” De câte ori ai auzit asta și te-ai simțit instantaneu iritat(ă) sau neajutorat(ă)? Nu ești singur(ă). Mulți părinți recunosc că această replică le apasă butoane sensibile și le dă sentimentul că trebuie să intervină imediat. Ți s-a întâmplat? (mie- da!)
Tot mai des, părinții observă și împărtășesc: cei mici par mai puțin imaginativi decât erau ei în copilărie. (Măi, eu chiar găseam ceva de făcut tot timpul!)
Explicația este simplă și, în același timp, profundă: am eliminat mirarea din viețile copiilor. Lumea de azi oferă atât de multe răspunsuri rapide și stimuli constanți, încât spațiul acela gol, în care se năștea odinioară imaginația, a devenit aproape inexistent.
Gândește-te la cum era în copilăria noastră! ,,Plictiseala” nu era umplută cu joc pe iPad-uri sau desene la un click distanță. Era însoțită de întrebări ca: „Oare ce aș putea face?” sau „Cum ar fi dacă aș construi ceva din nimic?” Fără să ne dăm seama, tocmai acel gol ne împingea să creăm, să visăm, să inventăm. De fapt, mirarea – acea scânteie care aprinde creativitatea – apare adesea tocmai din plictiseală.
Acum, pare că în momentul în care copilul vine și se plânge că se plictisește, primul nostru impuls este să „facem ceva”. Să venim cu o idee, o activitate, un joc salvator. Să punem capăt văicărelii cât mai repede. Dar rolul nostru nu este să rezolvăm plictiseala. Nu este nici să o mascăm și nici să o ignorăm.
În primul rând, e bine să lași jos presiunea de pe umeri. Nu e a ta. Nu e treaba ta să umpli fiecare minut liber din ziua copilului. E doar treaba ta să fii acolo cu el, calm și cald, atunci când apare disconfortul. Poți spune simplu, validând ce simte: „Uhh, știu că poate fi neplăcut să te simți plictisit.” Iar apoi, cu un ton complice, aproape ca o șoaptă care ascunde o mică magie, continuă: „Știi ceva? Dacă vei mai aștepta puțin… am sentimentul că îți va veni o idee grozavă! Știi, și mie mi se întâmplă – când am așa, pauze în program – să mă simt plictisit. Dar știi ceva? La un moment dat, chiar dacă nu știu să îți spun exact când, îți vei da singur seama ce ai de făcut.”
Nu trebuie să inventezi activități. Nu trebuie să fii animatorul lui personal. Ce poți face însă este să-i creezi un spațiu în care să poată explora, în ritmul lui. Lasă la îndemână cărți, câteva materiale de bricolaj, un caiet de rețete sau foi și carioci. Dar nu-l direcționa. Lasă-l să se învârtă puțin fără scop. Exact acolo, în acele minute aparent pierdute, începe joaca autentică.
Știu că poate fi greu să stai pe margine. Că poate fi frustrant să auzi tânguirea și să nu intervii. Dar plictiseala nu e un eșec. Nu e o problemă de rezolvat. Este o poartă. O invitație la creativitate, autonomie și descoperire.
Așa că, data viitoare când copilul tău vine cu acel „Mă plictisesc!”, nu te grăbi să reacționezi. Ascultă-l. Validează-l. Apoi așteaptă, cu încredere.
Ceva minunat s-ar putea să se întâmple chiar din acel nimic.