„Țin minte că mama mi-a povestit că am început să dansez înainte de a învăța să merg. Când am crescut și dansam prin casă, nici nu voiam, nu o lăsam să mă vadă dansând, era ceva intim, deci da, poți spune că dansul reprezenta tot ce țineam ascuns înăuntrul sufletului meu.”
„Să dansezi înseamnă să taci în cele mai grăitoare moduri.”
Așa începe povestea Cristinei Danu, într-o confesiune care atinge cu precizie acel punct tainic unde talentul nu mai e doar har, ci formă de supraviețuire. O cunosc pe Cristina de peste 15 ani, și pot spune cu mâna pe inimă că în toți acești ani a fost definiția perseverenței, a pasiunii și a muncii. Concepte care puse laolaltă, creează performanță.
Dansul a fost prima limbă pe care a vorbit-o, cu mult înaintea cuvintelor. A fost refugiu, taină și rezistență în fața lumii. Mai târziu, scena a devenit un adăpost pentru un suflet care nu s-a mulțumit niciodată cu suprafața lucrurilor. A crescut între ritm și disciplină, între luminile concursurilor și liniștea interioară a întrebărilor care n-au încetat niciodată.
Cristina nu e doar o artistă. E o forță caldă, contradictorie, vulnerabilă și puternică, care a învățat să își îmblânzească fricile prin artă. Astăzi, îmbină teatrul, dansul și muzica într-un gen care o definește total: musicalul. Acolo, în intersecția dintre trup, glas și suflet, Cristina Danu devine — pe deplin — ea însăși.
Acest interviu este o radiografie emoțională a unui drum artistic trăit cu o sinceritate dezarmantă. Nu veți citi doar despre spectacole, diplome sau personaje, ci despre frici, căutări, eșecuri și revelații. Despre ce înseamnă să crești în artă fără să te pierzi de tine. Despre cum rămâi mic, după ce scena te-a făcut mare.
Cristina, îți mulțumesc! Să începem!
Cristina, mă năpădesc amintiri nenumărate gândind acest set de întrebări. Ce om frumos ai fost și ce frumos te-ai sculptat în acești ani, un munte de talent ești, și astăzi mă bucur că vrei să povestim la interviurile Matricei. Cum îți e ziua?
În primul rând îți mulțumesc pentru gând și pentru provocarea întinată. Ce să fac? Uite, mă bucur în sfârșit de răcoarea de după caniculă, beau o cafea, mă văd cu niște prietene pe care le-am tot amânat, mă pregătesc să mă duc la repetiții și încerc să îți răspund la întrebări cum pot eu mai bine.
Cine este Cristina DANU?
Uffff, încă o descopăr. Este actriță, fostă dansatoare de dans sportiv, o femeie cu simțul umorului, destul de naivă, cu multe griji și temeri, încăpățânată, anxioasă, în continuu proces de adaptare și învățare. Este pasionată de musical, iubește pastele (cam mult), deserturile acrișoare, toamna, apusurile, discuțiile filosofice, istoria, felinele…
Încă din copilărie, dansul a făcut parte din viața ta de zi cu zi. Când ai simțit prima dată că există o lume tainică în tine care nu poate fi rostită în cuvinte la vremea aceea, ci doar dansată?
Sinceră să fiu, nu cred că m-am gândit vreodată în acest fel… Poate ulterior, în timp, am simțit dansul ca pe o consecință a ceva… E drept că, de cele mai multe ori, dansul, deși ceva expansiv, pentru mine a fost o modalitate de a mă refugia, de a mă elibera și de a face față emoțiilor și evenimentelor copleșitoare. Țin minte că mama mi-a povestit că am început să dansez înainte de a învăța să merg. Când am crescut și dansam prin casă, nici nu voiam, nu o lăsam să mă vadă dansând, era ceva intim, deci da, poți spune că dansul reprezenta tot ce țineam ascuns înăuntrul sufletului meu. În facultate, dansam în bucătărioara mică de la cămin, iar când nu eram singură în cameră, îmi puneam căștile în urechi și dansam pe hol, în fața liftului, iar apoi mă speriam și mă opream când venea cineva, de parcă eram prinsă în flagrant.
„La 4 ani am intrat pentru prima dată la Palatul Copiilor din Brașov. Făceam mai mult dans modern. Profesoara de atunci m-a trecut direct la grupa de 13-14 ani. Eram încântată, dar și speriată… Parcă eram înconjurată de giganți.”
Oprește-te puțin. Din orice gândesc. Mergi în urmă cu ani de zile și te rog să îți aduci aminte prima sală de dans. Primele repetiții, primii pași și entuziasmul acela al copilăriei în care, pe lângă școală, era ceva ce te chema, dansul.
La 4 ani am intrat pentru prima dată la Palatul Copiilor din Brașov. Făceam mai mult dans modern. Profesoara de atunci m-a trecut direct la grupa de 13-14 ani. Eram încântată, dar și speriată… Parcă eram înconjurată de giganți. Într-o vară, m-am întors și profesoara mea nu mai era în sală, ci o altă doamnă care părea că face mai mult aerobic decât dans. Nu am suportat, așa că m-am prefăcut că îmi vine rău, am plecat cu mama și nu m-am mai întors acolo. (Primele indicii că poate am ceva veleități actoricești). La 7 ani am ajuns la o altă școală de dans, la Reduta. De fapt, priveam pe geam de afară, am zărit-o pe viitoarea mea antrenoare, Ioana Mihalcea, și un băiat, Ovi, care dansa foarte bine și i-am spus mamei: „Eu o să dansez cu băiatul ăsta!”. Chiar s-a întâmplat, am format o pereche și am avut rezultate, ba chiar în finala Campionatului Național.
„Cel mai mult le mulțumesc părinților mei iubiți și antrenoarei mele, doamna Ioana, cum îi spuneam toți copiii.”
Cine a fost omul care a crezut cel mai mult în tine în anii aceia? Transmite-i aici un gând, și promit că facem să ajungă la el și să-l citească.
Îmi e rușine să recunosc, dar am impresia că toți cei din jurul meu au crezut în mine mai mult decât am putut eu să o fac. Dar cel mai mult le mulțumesc părinților mei iubiți și antrenoarei mele, doamna Ioana, cum îi spuneam toți copiii.
Frumusețea cere sacrificiu. Nu? Cât din copilărie ai lăsat pe altarul artei?
Destul de mult. Da, poate nu am avut parte de niște experiențe pe care le ai în mod normal în perioada copilăriei și adolescenței, poate am sărit abrupt peste niște etape de formare, poate am ratat niște ocazii, poate nu am avut sărbători în modul clasic pentru că lucram, poate câteodată mi-aș fi dorit să stau mai mult acasă cu ai mei sau să am vacanțe. Ulterior am realizat că unele lucruri trebuie trăite la momentul lor, nu mai pot fi recuperate… Însă, în ciuda acestor lipsuri, am avut de câștigat pe alte părți și am dobândit cunoaștere și experiențe de care nu aș fi avut parte decât prin intermediul dansului de performanță. Jumătate din viață am trăit-o numai prin prisma acestui sport, cu neajunsurile lui, dar și cu multe avantaje.
„… poate nu am avut sărbători în modul clasic pentru că lucram, poate câteodată mi-aș fi dorit să stau mai mult acasă cu ai mei sau să am vacanțe … Ulterior am realizat că unele lucruri trebuie trăite la momentul lor, nu mai pot fi recuperate… Însă, în ciuda acestor lipsuri, am avut de câștigat pe alte părți și am dobândit cunoaștere și experiențe de care nu aș fi avut parte decât prin intermediul dansului de performanță.”
„Scrollina” – „Invizibilii” regie de Claudia Ciobanu
Dintr-un loc – scena, ușor-ușor a devenit un adăpost. Povestește-mi momente din concursurile la care ai participat, premiile pe care le-ai obținut și nopțile în care îți spuneai că poți și, oricât de greu era, ai mers înainte. Nu oricum. În pași de dans.
Hmmm… Stau, mă gândesc și realizez că nu prea îmi aduc aminte de premii. Da, când trec pe acasă văd medalii, diplome, cupe. Le văd și apoi deschid trusa învechită pe care o luam în competiții. Mă pun pe covor și iau fiecare obiect în parte. Mirosul de autobronzant, expirat de 15, încă își păstrează parfumul distinctiv și îmi aduce aminte de pregătirile din vestiare, de agitație, de colegii dansatori de toate vârstele, din toate orașele lumii, de discuțiile cu antrenorii. Pe urmă deschid cutiuța cu ștrasurile căzute de la rochii și văd lipiciul de ștrasuri și îmi aduc aminte cum îmi făceam părul cu gel și fixativ la 4 dimineața, la Stuttgart, cum partenerul de dans îmi lipea ștrasurile pe o șuviță de păr. Apoi dau de ultima pereche de pantofi, ruinată, și îmi aduc aminte de senzația de pe ringul de dans, parchetul de lemn masiv de sub picioare, de încălzirile repetate dinaintea competiției, de antrenamentele de după școală, de momentul în care ajungeam acasă la 23:00, îmi ardeau picioarele și îmi simțeam corpul greoi în pat (cea mai faină senzație de care îmi e foarte dor!). Din păcate, îmi aduc aminte și de momentele mai puțin plăcute, de neputințele mele, de eșecuri… Încă învăț să mă împac cu ele și să lucrez la ele.
„Când trec pe acasă văd medalii, diplome, cupe … dau de ultima pereche de pantofi, ruinată, și îmi aduc aminte de senzația de pe ringul de dans, parchetul de lemn masiv de sub picioare, de încălzirile repetate dinaintea competiției, de antrenamentele de după școală, de momentul în care ajungeam acasă la 23:00, îmi ardeau picioarele și îmi simțeam corpul greoi în pat.”
Ce ai luat cu tine de acasă, din Brașovul tău pe care deseori îl fotografiai și îl poetizai, când ai plecat hotărâtă să studiezi la București?
Prieteniile, curiozitatea, ambiția, bagajul emoțional.
„CHICAGO” – regie de George Costin
Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” București. Ți-a fost casă ani de zile. Ce ai simțit când te-ai văzut înscrisă și acceptată în primul an? Studentă la teatru. Ți-a fost teamă? A fost greu?
Pentru mine, procesul admiterii a fost un prilej de a cunoaște oameni faini. Am avut ocazia să fiu ajutată și coordonată de foarte mulți oameni: actori, studenți la actorie, colegi din cămin. Mai târziu am aflat că poate fi derutantă experiența pentru un candidat, având în vedere că auzi prea multe păreri, însă mie mi-a dat curajul să mă expun mai ales în fața comisiei.
Nici nu am știut când s-au afișat rezultatele. Eram cu un prieten de la facultatea de litere, în parc, pe la Icoanei, și dintr-o dată primesc un telefon. O prietenă la care am stat în cămin îmi spune la telefon, pe un ton dezarmant, că trebuie să vin repede la afișaj, că e groasă! Evident că am zbughit-o și încercam să mă obișnuiesc cu gândul că am picat. Am ajuns. Era plin de oameni, de părinți, de studenți, de oameni fericiți, de alții dezamăgiți. Mă așteptau toți cunoscuții. M-am căutat de 3 ori pe fișele cu cei respinși și nu mă găseam. Cu neîncredere m-am uitat și pe lista admișilor și am văzut că eram pe prima pagină. Am plâns de fericire împreună cu prietenii care m-au păcălit că am picat. Am sărbătorit și deja muream de nerăbdare să încep cursurile.
„Cabaret” regie de Răzvan Mazilu
Primul tău spectacol în care ai fost distribuită. Ce rol ai avut? Ce emoții te-au trecut? Ai simțit la final că acesta e drumul de pe care nu te vei abate niciodată?
Nici nu mai țin minte, le cam amestec pentru că, în timp ce lucram în școală, am prins și primele figurații în spectacole mari, apoi niște roluri în independent, și toate se petreceau cam în același timp. Când mă gândesc la unul, nu pot să nu mă gândesc la cum trebuia să le gestionez pe toate. Țin minte că prima întâlnire extrem de marcantă a fost cu domnul Victor Ioan Frunză, în „Hamlet”. Făceam figurație. Eram atât de copleșită de emoții încât îmi pare rău că nu reușeam să trec peste ele și să fiu mai deschisă. E un lucru de care nu eram conștientă atunci. Păream speriată de bombe. A fost extraordinar să particip la repetiții, să văd procesul de lucru al dânsului și al întregii echipe. Vedeam actori profesioniști și eram fascinată. Observam întruna! De acolo am furat meserie și principii de lucru pe care încerc să le aplic pretutindeni.
„Țin minte că prima întâlnire extrem de marcantă a fost cu domnul Victor Ioan Frunză, în „Hamlet”. Făceam figurație. Vedeam actori profesioniști și eram fascinată. Observam întruna! De acolo am furat meserie și principii de lucru pe care încerc să le aplic pretutindeni.”
„Mamma Mia” – regia de Răzvan Dincă
Cât de mult îți schimbă parcursul unui personaj mâna regizorului? Cum trăiești tu dialogul dintre viziunea lui și trăirea ta?
Depinde de regizor. Există regizori care îți permit să descoperi și să vii cu propunerile tale sau regizori care au deja personajul decis, fixat, și tu trebuie să faci tot posibilul să respecți jaloanele. Uneori e puțin din ambele.
Acum câțiva ani, dacă m-ai fi întrebat cum mă intersectez cu viziunea regizorului, probabil că ți-aș fi dat alt răspuns. De multe ori cred că am primit niște ocazii pentru care nu am fost pregătită. Eram foarte reținută în propriile propuneri. Uneori eram mult prea eu, mult prea fizică, mult prea tehnică, alteori eram prea detașată. Nu știam cum să mă reglez în funcție de cerințe.
În prezent, cel mai mult îmi place când există colaborare. Când regizorul știe exact ce vrea de la mine, dar e și deschis și disponibil să preia de la mine. Și cred că doar el poate face asta pentru că el e cel care observă din afară și poate nu îmi dau seama de multe aspecte, el știe cel mai bine cum mă potrivesc în poveste și în întreg. Așadar, încrederea reciprocă este esențială.
Totuși, rămân deschisă la noi experiențe, încerc să nu am certitudini. Cine știe, poate peste 10 ani o să îți răspund altfel.
„… cel mai mult îmi place când există colaborare. Când regizorul știe exact ce vrea de la mine, dar e și deschis și disponibil să preia de la mine. Și cred că doar el poate face asta pentru că el e cel care observă din afară și poate nu îmi dau seama de multe aspecte, el știe cel mai bine cum mă potrivesc în poveste și în întreg. Așadar, încrederea reciprocă este esențială.”
„Familia Addams” – regia de Răzvan Mazilu
Luminile dispar și publicul aplaudă. Ce ți rămâne după ce cortina cade?
Durerea de spate. Glumesc… Rămân cu ce am construit în seara respectivă împreună cu ceilalți colegi. Rămân cu energia și atenția oferită de public. Rămân cu adrenalina post-spectacol. Rămân eu. Analizând ce a funcționat și ce nu a funcționat în seara cu pricina. Cu o senzație de oboseală plăcută. Rămân mai mică și mai umilă după ce scena m-a făcut să mă simt mare și utilă.
Care a fost momentul când ai simțit că ai devenit nu doar actriță, ci artistă? Ai avut sau ai un model? (Dacă da, cine și de ce).
Hehe, încă nu am ajuns acolo. E drum luuuung, poate că nici măcar tangibil. Simt și consider că momentan poate sunt un bun observator.
Am prea multe modele . Bob Fosse este cel care mă obsedează momentan, dar, în principiu, mulți alți artiști care au fost problematici sau nu se pretau valorilor artistice ale vremurilor respective și care totuși au inovat prin arta și viziunea lor.
„We will rock you!” – regie de Răzvan Mazilu
„Rămân mai mică și mai umilă după ce scena m-a făcut să mă simt mare și utilă.”
Cristina, în dans ai vorbit cu trupul. În teatru vorbești cu sufletul. Care dintre aceste voci îți dezvăluie mai mult adevăr despre tine?
Cred că pentru mine funcționează îmbinarea celor două: genul musical. Aici mă simt cel mai expusă, dar și puternică. Mă simt în armonie. Aici simt că iau foc. Mă simt liberă în restricțiile genului, în parametri controlați.
„CHICAGO” – regie de George Costin
„Genul musical. Aici mă simt cel mai expusă, dar și puternică. Mă simt în armonie. Aici simt că iau foc … „Mamma Mia!” este primul musical în care am jucat și care m-a făcut să urmez această cale. Roxie Hart este o provocare imensă pentru care sunt extrem de recunoscătoare.”
Glas, trup și suflet sau altfel spus, muzică, dans și actorie. Roxie Hart în CHICAGO, Familia Addams, CABARET, The Full Monty, Mamma Mia!, Hedwig, și multe altele. Ce îți dăruiește ție acest gen, dincolo de text, notă și pas?
Extaz, bucurie, plăcere, disciplină, responsabilitate, ordine.
„Mamma Mia!” este primul musical în care am jucat și care m-a făcut să urmez această cale.
Roxie Hart este o provocare imensă pentru care sunt extrem de recunoscătoare.
Spectacolele lui Răzvan Mazilu sunt cele mai frumoase cadouri pe care le puteam primi. Să lucrezi cu el este o adevărată școală!
„I-aș spune că nu e deloc ușor. Că oricât de mult ar vrea să nu dezamăgească, nu poate mulțumi pe toată lumea. Și cel mai important: „Poți! Te vei descurca!”
Cristina, dacă ai fi pe scenă, și în public ar fi Cristina, fata din Brașov, cu visuri mărețe și pasiuni arzătoare, ce i-ai spune?
Ooofff… ce greu…
I-aș spune că nu e deloc ușor. Că trebuie să fie pregătită pentru dezamăgiri. Că trebuie să aibă încredere în ea și chiar să creadă asta. Că oricât de mult ar vrea să nu dezamăgească, nu poate mulțumi pe toată lumea. Să se bucure mai mult de reușite. Să își îmbrățișeze imperfecțiunile și să lucreze cu ele, nu împotriva lor. Că oricât de greu ar fi, să nu își piardă entuziasmul… Și cel mai important: „Poți! Te vei descurca!”
„Pam” – „The Full Monty” – regie de Răzvan Mazilu
Dar omul, omul din spatele acestui impecabil artist, face echipă bună cu actrița Cristina?
Învață și se dezvață. A învățat de la prieteni că e important să fii prieten cu tine. Rezultatele nu apar doar dacă ești sever cu tine.
Îmi place să cred că Dumnezeu sădește în noi un bob de talent, care crește și înflorește dacă îi dăm atenția necesară, timpul și răbdarea. Dacă ai putea lăsa o singură sămânță de gând în sufletele celor care ne citesc — fie că visează să urce pe scenă, fie că doar iubesc arta — ce le-ai spune despre drumul acesta al creației, al dăruirii și al frumosului?
„Hedwig and the Angry Inch” – regie de Răzvan Mazilu
Arta este binecuvântare. Harul, venit de pe tărâmuri neștiute, trebuie prețuit și cultivat. Arta trebuie să ne reflecte. Asta înseamnă că nu este întotdeauna drăguță, ea mai și deranjează. Scoate la iveală intangibilul, oglindește, sădește idei, discuții… Arta trebuie să fie accesibilă și în continuă evoluție.
„Arta este binecuvântare. Harul, venit de pe tărâmuri neștiute, trebuie prețuit și cultivat.”
Unde și în ce spectacole te găsim în perioada următoare?
La Teatrul „Stela Popescu” în „Hedwig & The Angry Inch”, „Moarte la Teatrul de Revistă”, la Teatrul „Excelsior” în „Familia Addams”, la Teatrul „Odeon” în „CABARET”, iar la Circul Metropolitan din București în „CHICAGO”.
„Rămân cu energia și atenția oferită de public. Rămân cu adrenalina post-spectacol. Rămân eu.”