În inima capitalei, între Bulevardul Regina Elisabeta și Bulevardul Schitu Măgureanu, se găsește Parcul Cișmigiu, cea mai veche grădină publică a Bucureștiului și un reper identitar al orașului.
Puțin știu că, înainte de a fi parc, zona era o întindere mlăștinoasă alimentată de Râul Dâmbovița, cunoscută în documente din secolul al XVII-lea drept „Lacul lui Dura neguțătorul”. Era un loc de pescuit și de adăpat vitele, situat în afara centrului urban de atunci.
Toponimul „Cișmigiu” are o origine otomană: vine din çeşme („fântână”) și cișmegiu („maestrul fântânilor”). În 1779, domnitorul Alexandru Ipsilanti a numit un „Mare Cișmigiu” responsabil de construcția cișmelelor publice ale orașului, una dintre ele fiind ridicată chiar în această zonă. Astfel, termenul a rămas asociat locului până astăzi.
Nașterea unei grădini publice
Ideea de a transforma bălțile insalubre într-o grădină publică apare în epoca Regulamentul Organic, când orașul începea să fie modernizat sub administrație rusă. Guvernatorul Pavel Kiseleff și domnitorul Gheorghe Bibescu au susținut proiectul, dar lucrările au început efectiv abia în 1846, după ce autoritățile locale l-au invitat pe peisagistul german Carl Wilhelm Friedrich Meyer.
Meyer, grădinar al Curții imperiale de la Viena, a fost secondat de horticultorul Franz Hörer și a conceput parcul în stil englezesc, cu alei șerpuitoare, coline artificiale, un lac central cu insule și o bogată varietate de arbori și arbuști exotici. Între 1846 și 1854, terenul a fost asanat, s-au adus zeci de mii de metri cubi de pământ și s-au plantat aproximativ 30.000 de arbori.
Grădina a fost deschisă publicului pentru prima dată în 1847, însă inaugurarea oficială a avut loc în 1854, an considerat „nașterea” Cișmigiului.
Consolidarea și extinderea în epoca modernă
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, parcul a intrat sub administrația municipalității și a fost extins pe parcelele din jur. Au intervenit peisagiști renumiți, precum Wilhelm Knechtel și Friedrich Rebhuhn, care au îmbogățit compoziția vegetală și au creat perspective pitorești.
În această perioadă s-a construit și pavilionul de pe lac, cunoscut mai târziu drept „Monte Carlo”, loc popular pentru muzică de fanfară, plimbări cu barca și serate mondene. Lacul, alimentat printr-un canal din Dâmbovița, devenise un punct central al vieții de loisir: vara se plutea cu barca, iar iarna se patina.
Un moment de mare importanță simbolică a fost anul 1943, când s-a inaugurat „Rotonda Scriitorilor” (numită inițial „Rondul Român”). Pe o alee circulară au fost amplasate 12 busturi de marmură ale unor mari autori români: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu și alții. Acest ansamblu artistic rămâne și astăzi unul dintre cele mai fotografiate și vizitate puncte ale parcului.
De-a lungul secolului XX, Parcul Cișmigiu a fost un spațiu predilect de recreere pentru locuitori și vizitatori: un loc pentru plimbări romantice, picnicuri, lecturi, jocuri de șah sau sporturi de iarnă. În ghidurile turistice interbelice, Cișmigiul era prezentat ca „grădina sufletului bucureștean”.
În jurul parcului s-au ridicat clădiri emblematice precum Colegiul Național Gheorghe Lazăr, Primăria Capitalei și Grand Hotel du Boulevard, ceea ce i-a consolidat statutul de „salon verde” al centrului orașului.
Parcul Cișmigiu în prezent
Astăzi, Parcul Cișmigiu are circa 16 hectare și este clasat ca monument istoric și parc dendrologic protejat. Vegetația sa matură include arbori vechi de peste 150 de ani, iar lacul, podurile, aleile și mobilierul istoric sunt întreținute și restaurate periodic de autoritățile locale.
Există proiecte de restaurare peisagistică menite să refacă aspectul original al parcului din secolul al XIX-lea, păstrând totodată funcțiunile moderne de loisir. Scopul este ca Cișmigiul să rămână un spațiu viu, dar și o pagină deschisă din istoria orașului.
Sursă foto: blog.travelminit.ro, AGERPRES, seebucharest.ro, gurmicica.blogspot.com
