În istoria artei românești, Cecilia Cuțescu-Storck are un loc aparte. Pictoriță talentată, muralistă de anvergură europeană, profesoară și militantă pentru emanciparea femeilor, ea a fost prima femeie profesor universitar de artă din Europa și una dintre cele mai influente figuri culturale ale primei jumătăți de secol XX.

Viața și opera sa reflectă nu doar talent artistic, ci și o energie extraordinară, o dorință de a moderniza arta românească și de a promova rolul femeii în societate.

Formare

Cecilia s-a născut la 14 martie 1879 la Câineni, jud. Vâlcea, într-o familie cu rădăcini aromânești. Tatăl său a murit devreme, iar educația Ceciliei a fost susținută de mama și bunica ei, femei puternice care i-au transmis convingerea că destinul unei femei poate depăși barierele impuse de societate.

A studiat pictura la Școala de Belle-Arte din București, însă în 1879 pleacă la Munchen, unde urmează cursurile Demenakademie, avându-i ca profesori pe Fehr și Schmidt. Experiența germană îi deschide noi orizonturi, dar adevărata maturizare artistică o trăiește la Academia Julian din Paris, unde a studiat în perioada 1899-1905 și unde intră în contact cu impresionismul, simbolismul și arta decorativă modernă.

În 1902, lucrarea sa Nud este acceptată la Salonul Champ-de Mars din Paris, unul dintre cele mai exigente saloane ale epocii. În 1905 expune la Anvers și la Salonul de toamnă parizian, iar în 1906 organizează prima sa expoziție personală la Galeria Hessѐle, pe Rue Laffitte, Paris.

Întoarsă definitiv în România în 1906, este cooptată în gruparea „Tinerimea artistică”, unde expune alături de Constantin Brâncuși.

Cariera artistică

La București, Cecilia se afirmă rapid prin lucrări monumentale. În 1916 primește prima comandă de pictură murală – Agricultura, Industria și Comerțul, pentru holul Băncii Marmorosch-Blank. Tot atunci fondează, împreună cu Olga Greceanu și Nina Arbore, „Asociația artistelor plastice”, cunoscută și ca „Grupul celor trei doamne”.

Printre cele mai importante creații se numără:

• Frescele de la Aula Academiei de Studii Economice (1933) – „Istoria comerțului românesc”
• Plafonul Sării mari de recepție a Palatului Republicii (1934) – o apologie a artelor românești
• Lucrări de mari dimensiuni cu tematică alegorică, mitologică și istorică.

Profesor universitar

În 1916 devine profesor la catedra de arte decorative a Academiei de Arte Frumoase din București, fiind prima femeie din Europa cu o astfel de funcție universitară. Cariera de profesorat s-a întins pe un sfert de veac, timp în care a format sute de studenți.

Ea însăși povestea cu umor și dârzenie despre câte obstacole a trebuit să depășească pentru a câștiga concursul: „S-a mers până acolo încât să se caseze de două ori concursul la care totuși reușisem. Dar m-am prezentat a treia oară și tot am izbutit să ocup catedra.” Această tenacitate a făcut-o un simbol al drumului deschis femeilor în lumea academică.

Recunoaștere internațională & militantă pentru emanciparea femeilor

Cariera Ceciliei Cuțescu-Storck a avut și o puternică dimensiune internațională:

• 1924, 1928 – reprezintă România la Bienala de la Veneția
• 1929 – primește Marele Premiu la Expoziția Internațională de la Barcelona, pentru tablourile În extaz și Interior; este decorată de guvernul spaniol cu ordinul „Meritul Civil”
• 1931 – expune la Amsterdam, Bruxelles, Haga, Milano și Atena
• 1933 – primește titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare din partea Franței
• 1934 – participă la expoziții la Belgrad, Roma, Varșovia

În 1937 devine președinta Sindicatului de Arte Frumoase, poziție pe care o deține timp de doi ani – o altă premieră pentru o femeie artist.

Cecilia a fost o luptătoare pentru recunoașterea femeilor în artă. Asociațiile și expozițiile organizate de ea și de colegele sale au oferit vizibilitate artiștilor femei într-o epocă în care ele erau marginalizate.

Prietenia ei cu Constantin Brâncuși este emblematică – la Paris vizitau împreună muzee, mergeau cu tramvaiul și împărțeau mese simple cu mămăligă și ouă ochiuri. Legătura lor a rămas una de respect reciproc și solidaritate artistică.

Viața personală

S-a căsătorit cu sculptorul Frederic Storck, formând un cuplu de creatori remarcabili. Reședința lor din București, astăzi Muzeul de Artă Frederic și Cecilia Cuțescu-Storck, era un salon cultural în care se întâlneau artiști, scriitori și intelectuali ai vremii.

În 1943 publică volumul autobiografic „Fresca unei vieți”, în care povestește formarea sa artistică și lupta pentru recunoaștere. În 1966, cartea apare într-o ediție revizuită sub titlul „O viață dedicată artei”.

La 90 de ani, omagiată de Uniunea Artiștilor Plastici, declara:

„Sunt mândră când mi se admiră pictura, dar mă simt fericită atunci când am prilejul să constat că ea e admirată drept un produs al artelor românești. Atunci știu că am făcut ceva pentru patria mea.”

Recunoaștere și moștenire

• 1957 – primește titlul de Maestru Emerit al Artei
• 1958 – are loc la Sala Dalles o amplă retrospectivă cu peste 400 de lucrări
• 1969 – se stinge din viață la București, pe 29 octombrie

Astăzi, opera ei rămâne reper pentru modernismul românesc și pentru afirmarea femeilor în artă. Muzeul Storck, frescele de la ASE și amintirea sa de pionier al emancipării feminine îi cinstesc memoria.

Sursă foto: moderism.ro – România literară, nr. 11, 1969, p. 27

Dávid este un om al călătoriilor, al întâlnirilor și al privirilor care nu se lasă păcălite de aparențe. Fotograf profesionist, dar în primul rând explorator al umanității, David a ales să-și dedice viața descoperirii felului în care oamenii își poartă identitatea. Dincolo de aparatul foto, el rămâne un spirit curios, un transilvănean maghiar care a crescut simțind greutatea granițelor și care astăzi își revendică libertatea prin drumuri deschise spre lume.

Proiectul său, Geofolk, este mai mult decât o colecție vizuală de costume tradiționale din peste 60 de țări. Este o cronică a diversității culturale, spusă prin culori, texturi și chipuri. În fiecare fotografie, David surprinde nu doar un port de sărbătoare, ci și bucuria, demnitatea și vulnerabilitatea comunităților care îl poartă. Acolo unde alții văd doar un veșmânt frumos, el descoperă o poveste, un fragment de memorie, o mărturie a identității.

Între drumuri prin sate izolate și expoziții în capitale europene, David Botond și-a construit rolul de martor al lumii. Nu urmărește spectacolul, ci autenticitatea; nu caută doar imaginea, ci sensul din spatele ei. Și tocmai de aceea, întâlnirea cu munca lui devine mereu o invitație la reflecție: cine suntem, de unde venim și cum purtăm mai departe ceea ce ne definește. Așa l-am cunoscut și eu, căutând dovezi vii, autentice și regionale, cu aparatul foto în mână și curiozitatea la purtător. Vă invit să îi urmăriți activitatea pe rețelele sociale – Geofolk. Veți rămâne … cel puțin surprinși.

Cine este Dávid Botond dincolo de aparat și expoziții? Cum te definești tu însuți, în câteva cuvinte?

Dávid Botond este un om curios, de naționalitate maghiară, care trăiește în Transilvania și lucrează ca fotograf profesionist. Nu îi plac constrângerile. Poate și pentru că în tinerețe, din cauza granițelor închise, s-a simțit adesea izolat. Astăzi preferă să călătorească prin lume și caută mereu noi întâlniri din care să aibă ce învăța.

„Și alții călătoresc, nu doar eu. Și alții fotografiază, nu doar eu. Uită-te pe rețelele sociale, sunt pline de selfie-uri. Eu însă am decis să mă concentrez peste tot pe oameni și mai ales, pe porturile de sărbătoare. Acesta a devenit filtrul prin care văd lumea și pe care doresc să îl arăt și altora.”

 

Cum ai descrie proiectul Geofolk în cel mai simplu mod, pentru cineva care îl aude prima dată?

Dacă ar trebui să îl formulez foarte scurt: tipologia portului de sărbătoare a țăranului. Nu nobiliar, nu militar, ci al oamenilor simpli. Cel mai simplu mod în care pot descrie activitatea: arăt cum se îmbracă oamenii în alte părți. Fiecare își cunoaște obiceiurile de îmbrăcăminte de sărbătoare din propria regiune, dar, comparativ, peste tot altundeva lucrurile sunt diferite și surprinzătoare.

Ce te-a determinat să pleci la drum cu ideea aceasta uriașă: să aduni costume populare din peste 60 de țări?

Curiozitatea. Și alții călătoresc, nu doar eu. Și alții fotografiază, nu doar eu. Uită-te pe rețelele sociale, sunt pline de selfie-uri. Eu însă am decis să mă concentrez peste tot pe oameni și mai ales, pe porturile de sărbătoare. Acesta a devenit filtrul prin care văd lumea și pe care doresc să îl arăt și altora. Caut asta peste tot. Asta a dat sens călătoriilor, chiar dacă între timp a trebuit să renunț la multe lucruri. De exemplu, deși am fost de mai multe ori în Croația, aproape că nu am văzut marea, pentru că fotografia a fost mereu pe primul loc. Și totuși a meritat, fiindcă prin imagini am putut transmite ceva special.

Cum arată viața din spatele unui proiect care te-a purtat prin atâtea țări? Ce înseamnă, concret, să fii mereu cu geanta pregătită pentru un nou colț de lume?

Astăzi aproape că nu mai există pentru mine călătorie fără fotografie. Cea mai mare provocare este organizarea și pregătirea. Odată ajuns la fața locului, cel mai important lucru este să fiu cât mai eficient. Perioadele cele mai potrivite sunt primăvara și toamna: nu există mulțimi de turiști, iar lumina și culorile sunt mai frumoase. Iarna fotografiez mai rar, pentru că zilele sunt scurte și oamenii sunt mai puțin dispuși – parcă ar crede că fotografiile se pot face doar vara. Și totuși, și iarna se nasc imagini frumoase, doar că mai rar apare ocazia.

Care a fost cea mai grea încercare din aceste călătorii – un moment în care ai simțit că proiectul ar putea să se oprească?

Cu cât călătoresc mai departe, cu atât riscurile sunt mai mari. Este adesea dificil să înțelegi obiceiurile și sărbătorile locale. De exemplu, chiar dacă am ajuns în Turcia de mai multe ori, nu am reușit până la urmă să fotografiez porturi 100% autentice. Acolo am învățat că în Orient nu ți se spune niciodată „nu”, dar un „da” nu înseamnă nimic concret. Această experiență m-a învățat că cunoașterea culturii este la fel de importantă ca și cunoștințele tehnice de fotografie.

Dar care a fost cea mai luminoasă întâlnire, acel om sau acea comunitate care ți-au dat energie să mergi mai departe?

Întotdeauna există întâlniri speciale. Revin mereu aceleași trăiri: oamenii sunt recunoscători că îi fotografiez. Nu doar că acceptă, dar chiar îmi mulțumesc. Și asta este valabil atât la popoare mari, cât și la cele mici, pentru că tradițiile aparțin comunităților. Iar în asta constă adevărata lor putere.

In ce colț de lume ai simțit cel mai mare impact pe care îl are costumul tradițional în viața de zi cu zi? Cum a fost experiența?

În Portugalia m-a impresionat faptul că nu doar porturile de sărbătoare, ci și cele de zi cu zi sunt prezentate cu mândrie. Pentru ei, folclorul include și o recoltă sau o pescuire, adică introduc în spectacole și poveștile cotidiene, transmițând astfel tradiția. Pentru mine, asta înseamnă că pentru a înțelege o cultură nu este suficientă podoaba de sărbătoare. Trebuie să vedem și luptele și îndatoririle de zi cu zi, pe care portul și spectacolul le evocă.

Premiul „Cetățeanul European 2021” a confirmat valoarea proiectului tău. Cum ai trăit acel moment și ce responsabilitate simți acum în raport cu Europa și cultura universală?

M-a surprins recunoașterea, pentru că nu obișnuiesc să aplic, așa că nu am așteptări legate de premii. Mi-a luat timp să conștientizez importanța lui. Astăzi văd cât de mult mă ajută când iau legătura cu o comunitate, adesea verifică cine sunt. Am observat că premiul „Cetățean European” mă legitimează, și ulterior îmi confirmă chiar ei acest lucru.

Expozițiile Geofolk au ajuns în mari capitale europene. Cum reacționează publicul internațional la acest demers?

Publicul este mereu surprins de diversitatea porturilor. În cadrul expoziției în aer liber, vizitatorii cunosc de obicei, în afară de propriile porturi, doar câteva ținute celebre la nivel mondial, cum ar fi rochiile de flamenco din Andaluzia, costume de carnaval de la Rio sau kiltul scoțian care, de fapt, nici nu pot fi considerate porturi populare. Expoziția devine astfel un fel de călătorie culturală, în care oamenii se miră de ceea ce este evident și totuși, necunoscut pentru ei.

Ce ai învățat de la oamenii simpli pe care i-ai fotografiat, din sate sau orașe, și care nu și-au pus niciodată problema că tradiția lor ar putea fi patrimoniu mondial?

Primul și cel mai important lucru pe care l-am învățat este că orice cultură nu are legătură cu nivelul de școlarizare. Cultura înseamnă modul în care oamenii trăiesc, viața de zi cu zi în realitatea ei. Tradiția nu este ceva oficial, pe care o vezi doar în muzeu, ci este ceva viu. Oamenii o poartă, o sărbătoresc și astfel o transmit mai departe. Cea mai mare valoare nu se găsește în cărți, ci în oameni.

Albumul Geofolk este un fel de încununare a muncii tale. Cum ai trăit momentul în care l-ai ținut pentru prima dată în mână?

Deși în jurul expoziției mele am simțit mereu un anumit interes pentru o carte care să conțină fotografiile, sincer să fiu, nu am forțat apariția ei. Mi-a fost teamă de această sarcină, fiindcă este un subiect extrem de sensibil. Este o mare responsabilitate să publici o lucrare care privește atâtea națiuni și comunități. Când am avut pentru prima dată cartea în mână, am răsfoit-o aproape cu teamă, temându-mă de eventuale greșeli sau inexactități, deși verificasem împreună cu editura de cel puțin o sută de ori. Astăzi însă sunt mândru de rezultat.

Cât de greu este să reduci mii de fotografii, mii de chipuri și povești, la câteva sute de pagini? Ce ai simțit că trebuie neapărat să rămână acolo?

Foarte greu. Mai întâi a trebuit să găsesc conceptul, să îl așez într-un cadru. Așa am ales ca primul volum (ce optimism!) să fie despre porturile regiunilor din cele 27 de state membre ale UE. Chiar și cu aceste limite s-a dovedit ca materialul de bază a fost suficient de bogat. Și cu acest concept am vrut, totodată, să aduc un omagiu premiului „Cetățean European”.
Inițial am selectat aproximativ 1500 de fotografii și le-am împărțit în 27 de fișiere, gândindu-mă că editura să lucreze cu ele. Apoi am început munca, iar până la final, editorul a mai „stors” din mine încă 3000 de fotografii. Așa s-a născut rezultatul final, care este și meritul editurii.

Cum te influențează călătoriile și întâlnirile cu oameni din culturi diferite în felul în care privești lumea și fotografia?

Așa cum am spus și mai devreme, importanța regiunilor a crescut mult în ochii mei. În orice zonă  pornim, cultura se schimbă la fiecare 50 de kilometri. Am înțeles că nu fotografiez „maghiari” sau „români”, ci porturile secuilor, ale celor din Țara Călatei, ale ceangăilor din Moldova, ale moroșenilor sau ale moldovenilor. Această diversitate regională este cea care ne face cu adevărat bogați din punct de vedere cultural, de aceea cred mult mai mult în regionalism decât în naționalism.

După tot drumul acesta prin lume, după zeci de țări și mii de fotografii, ce ai descoperit de fapt: lumea sau pe tine însuți?

Bună întrebare! Pe parcurs, nu am învățat doar despre porturi, ci și despre mine însumi. Cred că, în sfârșit, am înțeles unde îmi sunt limitele. Și, deși nu sunt talentat în multe lucruri, mi-am găsit propriul drum. Asta mi-a dat șansa să mă perfecționez. În sfârșit am ceva în care cred și pe care îl pot arăta și altora. Și poate cel mai frumos este că am făcut toate acestea fără să îmi dau seama câtă muncă am depus de fapt.

David, unde nu ai fotografiat în România până acum și ți-ai dori să ajungi? Hai să facem să se întample!

În România încă am multe de descoperit, în special în zona Moldovei. Aici includ și Republica Moldova. Totodată simt că diversitatea Dobrogei și cultura popoarelor de pe malul Dunării îmi rezervă încă multe surprize.

„Între drumuri prin sate izolate și expoziții în capitale europene, David Botond și-a construit rolul de martor al lumii. Nu urmărește spectacolul, ci autenticitatea; nu caută doar imaginea, ci sensul din spatele ei. Și tocmai de aceea, întâlnirea cu munca lui devine mereu o invitație la reflecție: cine suntem, de unde venim și cum purtăm mai departe ceea ce ne definește.”