Gata! A început școala.
Și a apărut prima temă importantă de rezolvat. (Și la voi? Și la Andrei la clasă!)
Ah, cât s-a străduit Andrei să iasă totul foarte bine cu această temă. A șters, a rescris, a verificat de trei ori. A vrut să fie bine. Foarte bine.
A pus foaia pe birou, hotărât să o ia dimineață.
Dimineața vine cu grabă, cu ghiozdanul aruncat pe umăr, cu pași repezi spre mașină.
Se urcă pe scaunul din dreapta și începe să-i povestească tatălui său despre colegul de bancă. Vorbește mult. Prea mult. Ca și cum ar încerca să țină ceva la distanță.
La primul semafor… se oprește.
Se uită în gol. Inima îi face un salt scurt și dureros.
Tema.
Înghite în sec. Își strânge mâinile pe genunchi.
— Tată… am uitat tema.
Vocea îi tremură puțin. Nu pentru că a uitat tema. Ci pentru că știe ce urmează de obicei în astfel de momente: oftatul, tonul ridicat, predica, privirea aceea care apasă.
Mihai, tatăl, simte și el impulsul vechi, aproape automat. Un gând din copilăria lui: „Cum ai putut?”
Îl recunoaște. E vocea tatălui său care îi țipă în ureche.
Și alege altceva.
Respiră adânc. O dată. De două ori.
— Știi, Andrei, toți uităm uneori, spune calm. Chiar și eu. Ieri mi-am uitat legitimația de serviciu.
Andrei ridică privirea. Îl caută pe tatăl lui. Nu e nicio încruntare. Nicio tensiune în maxilar. Doar o privire caldă, stabilă.
Mihai întoarce mașina. Fără reproșuri. Fără explicații.
Se întorc acasă, Andrei ia tema, iar drumul spre școală continuă.
După câteva minute, Mihai spune, mai mult gândind cu voce tare:
— Când aveam vârsta ta, tatăl meu ar fi țipat la mine pentru asta. Credea că așa se învață responsabilitatea.
Andrei adună curaj:
— Atunci… de ce nu ai țipat la mine?
Mihai zâmbește. Un zâmbet sincer. Asumat.
— Pentru că a țipa m-a făcut pe mine speriat, nu responsabil.
Și nu vreau să-ți fie frică să greșești. Greșelile se pot repara.
— O să încerc să fiu mai atent mâine, spune Andrei. Poate îmi pun tema în ghiozdan imediat după cină.
— Asta e o idee foarte bună, răspunde tatăl.
Mașina pare, dintr-odată, mai ușoară.
Copiii nu au nevoie de părinți perfecți.
Au nevoie de părinți conștienți.
Felul în care le vorbim când greșesc devine felul în care vor vorbi cu ei înșiși toată viața.
A fi diferit de părintele pe care l-ai avut nu înseamnă să-l negi, ci înseamnă să alegi, cu maturitate și curaj, o voce mai blândă pentru copilul tău.
La început de an 2026, avem o alegere de făcut.
Putem duce mai departe ,,lanțul” de lucruri știute, fără să ne uităm la el, așa cum l-am primit: cu zalele lui grele, ruginite de frică, de rușine, de „așa am fost crescut”.
Sau putem opri ,,lanțul” pentru o clipă.
Să-l privim cu onestitate.
Să scoatem zalele care dor, care apasă, care nu mai ajută. Să-l ducem mai departe cu zale strălucitoare făcute din calm, respect, limite ferme fără umilință, cu zale placate cu curaj și iubire.