Eusebiu Militaru este un om al rădăcinilor și al tradițiilor, un păstrător al valorilor din satul gorjenesc, care îmbină cu mândrie în sufletul său lumea veche a obiceiurilor străvechi cu ritmul unei vieți moderne. Crescut într-o familie modestă, în inima Văii Jaleșului, Eusebiu a învățat de mic respectul pentru muncă, oameni și tradiții, iar satul natal, Cornești, a fost locul care i-a dat sens și identitate. Legătura profundă cu viața rurală și cu obiceiurile strămoșești este ceea ce îl definește cu adevărat.
Tradițiile, muzica populară și portul autentic gorjenesc au fost mereu pentru Eusebiu nu doar o sursă de mângâiere sufletească, ci și un mod de viață. A crescut cântând doine și sârbe, învățând de la bunici și învățători, iar în cadrul Școlii Populare de Artă „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu a dat viață și profunzime pasiunii sale pentru folclor. Astăzi, Eusebiu este un adevărat ambasador al tradițiilor din Gorj, organizând evenimente care readuc la viață obiceiuri de altădată, precum hora gorjenească sau „Joimărelele”, și militând pentru păstrarea portului popular autentic.
Prin muzică, costume și obiceiuri, Eusebiu Militru este un om care nu doar că păstrează moștenirea culturală, ci o trăiește și o transmite mai departe, cu convingerea că fără tradiții nu putem înțelege cine suntem cu adevărat. Eusebiu, să începem!
„Sunt un om simplu, crescut într-o familie modestă, în care respectul pentru muncă, oameni și rânduieli este firesc.”
Dacă ți-aș cere să spui cine ești fără să folosești nici vârsta, nici studiile, ce poveste ai spune despre tine?
Sunt un om simplu, crescut într-o familie modestă, în care respectul pentru muncă, oameni și rânduieli este firesc. Nu m-au definit nici titlurile, nici etapele oficiale ale vieții, ci legătura profundă cu satul gorjenesc și cu obiceiurile lui. Am crescut cu tradițiile ca parte din viața de zi cu zi, nu ca decor. Tot ce sunt se leagă de acest fir nevăzut care mă ține aproape de rădăcini.
Unde este acasă pentru tine? Ce loc ocupă Gorjul în inima ta și cum te poartă amintirile lui prin viață?
„Corneștiul nu este doar un punct pe hartă, ci locul care m-a format și care mă cheamă mereu înapoi, indiferent cât de departe aș fi.”
Satul în care te-ai născut nu e doar un loc pe hartă. Cum respiră el dimineața, cum tace seara și ce parte din tine a crescut odată cu el?
„Bătrânii satului sunt, pentru mine, icoanele și cărțile lui sfinte.”
Cine sunt bătrânii satului tău în memoria ta? Ce gesturi, ce vorbe sau ce tăceri simți că ți-au rămas în suflet ca o moștenire, pe care îți zic, ești responsabil să o păstrezi și să o duci mai departe.
Bătrânii satului sunt, pentru mine, icoanele și cărțile lui sfinte. De la ei avem cel mai mult de învățat, pentru că viața nu le-a fost niciodată ușoară. Au trecut prin bine și prin rău, dar au știut să rămână optimiști și să trăiască după rânduiala străveche, aceea care dădea sens fiecărui gest și fiecărui anotimp. Existau lucruri care, dacă nu erau făcute la timp, poate nu mai puteau fi făcute niciodată. Pe Valea Jaleșului, o zonă cu veche tradiție agricolă, se spunea că dacă nu semeni sămânța de varză înainte de Sfântul ,, Costăin’’ (Constantin), în acel an nu mai ai răsad de pus în pământ. Iar dacă răsadul nu era prins până la Sfântul Ilie, varza nu mai făcea căpățână. Aceste rânduieli ,considerate astazi niște simple superstiții, pentru oamenii din lumea satului de altă dată erau împletite în răbdare, respect și legătură profundă cu natura.
Există un moment precis în care ai simțit că tradiția nu e doar ceva frumos, ci ceva care te cheamă? Unde erai și ce ai simțit atunci?
În clasa a V-a, bunicii mei m-au înscris la Școala Populară de Artă „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, la clasa regretatului profesor Ion Drăgan.
Muzica populară nu se învață doar din note. Cum ai învățat să cânți — din școală, din sat sau din dor?
Întotdeauna la noi în casă cântecul popular a fost ascultat și cantat. Bunicul și tatăl meu au voci foarte bune, însă, din păcate, nu au avut ocazia să le promoveze. De mic am simțit o atracție firească pentru cântecul popular și l-am cântat ori de câte ori am avut prilejul. Aveam doar cinci ani când am urcat pentru prima dată pe scena grădiniței din satul meu natal. Mai târziu, am început să învăț tot mai multe cântece și am fost invitat să cânt la toate festivitățile organizate de școală. În clasa a V-a, bunicii mei m-au înscris la Școala Populară de Artă „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, la clasa regretatului profesor Ion Drăgan, un moment care a însemnat începutul unei formări temeinice și conștiente în drumul meu artistic.
Ai ales să urmezi și studii la Școala Populară de Artă. Ce ți-a adus această experiență: rigoare, curaj, sau?
Când cânți, cui simți că te adresezi: satului sau copilului care ai fost?
„Cântecul îmi este un frate; oriunde simt greutăți sau oboseală, încep să cânt și astfel mă vindec, găsind puterea să o iau de la capăt.”
Trăiești într-o lume modernă, dar porți în tine o lume veche. Cum se împacă cele două și ce sacrificii presupune această alegere?
Trăim, într-adevăr, între două lumi. Una este lumea respectului față de oameni, față de portul popular și față de rânduiala străveche. Cealaltă este lumea modernă, în care, de multe ori, credem că ni se cuvine totul și uităm să prețuim tradiția, portul și graiul. Eu, petrecând mult timp în preajma oamenilor bătrâni, nu am avut dificultăți în a înțelege ce voiau să-mi transmită. Le-am învățat firesc, pe măsură ce am crescut, mai ales că multe dintre aceste obiceiuri au fost încă vii până nu demult, chiar acum zece ani. În același timp, nu m-am desprins de generația mea: sunt în pas cu moda, cu distracția și cu tot ce ține de frumosul acestei vârste. Poate tocmai de aceea sunt puțin diferit, pentru că am trăit și cunosc rânduielile generațiilor trecute. Încerc, pe cât pot, să readuc la viață tradițiile și obiceiurile, măcar cu ocazia marilor sărbători.
Ai readus oamenii laolaltă în jurul horei și a șezătorii. Ce crezi că se vindecă într-o comunitate atunci când oamenii se prind din nou de mâini?
Portul popular pe care îl colecționezi este cu adevărat o memorie. Cum simți că această moștenire va vorbi generațiilor viitoare, poate chiar mai mult decât o apreciem noi astăzi?
„Tinerii nu mai au prilejul pe care l-am avut eu, acela de a învăța rânduiala străveche prin viu grai, pentru că oamenii și-au schimbat profund felul de a privi viața și lumea.”
Spune-ne povestea unui costum care te-a tulburat. Ce ți-a spus despre femeia sau bărbatul care l-a purtat? Care este cea mai de preț piesă pe care o ai în colecția ta? Are o poveste?
Hora gorjenească are o forță aparte, ce spune ea despre felul vostru de a fi, de a iubi, de a trăi?
„După nuntă, tânărul devine bărbat, își lasă jocul năvalnic al tinereții și începe să joace mai așezat — un «calm» care, în Gorj, înseamnă totuși o viteză a unei hore din zona Munteniei. Iar la sfârșit, omul este petrecut tot prin horă, la hora de pomană, pe care familia o dă în primele zile ale Paștelui, la hora satului. Așa este Gorjul meu.”
Care este, pentru tine, semnul distinctiv al portului gorjenesc — acel detaliu mic care poartă o identitate întreagă?
Pentru mine, semnul distinctiv al portului gorjenesc este semnul bradului. Îl regăsim pe vestele și pe paltoanele cu găitane ale bărbaților și femeilor, pe pantalonii din dimie bătută în piuă ai bărbaților, dar și pe cămășile cusute cu migală. Semnul bradului apare, de asemenea, pe fețele de masă, pe scoarțele și pe macatele țesute în casă, semn că el nu aparține doar portului, ci întregii vieți a satului. În cultura gorjenească, bradul celebrează marile schimbări ale existenței, fiind prezent atât la momentele de bucurie, cât și la cele de trecere. În limbajul popular, moartea, echivalentă cu nunta, devine expresia unei viguroase continuități, iar bradul rămâne martorul tăcut al acestei legături dintre început și sfârșit. Așadar, acest semn nu este doar un ornament, ci o identitate cusută în timp.
Mulți tineri cred că tradiția îi ține pe loc. Tu ai ales contrariul. Ce ți-a oferit folclorul în drumul tău personal și profesional?
Într-adevăr, mulți tineri spun că tradiția îi ține pe loc, deoarece nu au avut bucuria să guste cu adevărat din seva satului romanesc. Fiecare tradiție are o poveste, iar fără a-i cunoaște menirea, ea rămâne doar un gest gol. De exemplu, la noi,în Joia Mare din Postul Paștelui, adică de Joimărele, cum se zice pe Valea Jaleșului, se dau de pomană ulcele pline cu apă, vin sau rachiu. Se spune că acela care dă ulcică de pomană în ziua de Joimărele îi oferă mortului o cană din care să poată bea apă din izvorul lui Dumnezeu, iar aceluia care nu se i se dă cană, se spune că nu are parte de apă. Aceste obiceiuri nu sunt simple ritualuri, ci forme prin care oamenii și-au exprimat, dintotdeauna, grija, credința și legătura cu cei plecați. Pentru mine, folclorul și tradițiile au fost mereu o mângâiere sufletească. Mi se umple inima de bucurie când văd locuri în care tradițiile încă se păstrează și, mai ales, când observ că începe să se reînvie ceea ce mai poate fi salvat. Aceasta este, de fapt, cea mai mare mulțumire a mea.
„la noi,în Joia Mare din Postul Paștelui, adică de Joimărele, cum se zice pe Valea Jaleșului, se dau de pomană ulcele pline cu apă, vin sau rachiu. Se spune că acela care dă ulcică de pomană în ziua de Joimărele îi oferă mortului o cană din care să poată bea apă din izvorul lui Dumnezeu.”
Dacă, peste ani, cineva va spune „Eusebiu Militaru a făcut ceva pentru satul lui”, ce ai vrea să fie acel „ceva”?
Mi-aș dori din suflet să revină îmbrăcatul portului popular autentic gorjenesc. Aș vrea să văd cât mai multă lume purtând aceste veșminte minunate, care spun o poveste fără să rostească un cuvânt. Bărbații să se întoarcă la costumele schilerești, la cămășile cusute cu mătase și șebace, la pălăriile negre purtate cu demnitate, iar femeile să se întreacă în frumusețea cusăturilor de pe ciupaguri și poale, cu opregele cât mai încărcate și cu nelipsitele cârpe de borangic, maramele, pe care mi le doresc să le văd din nou zburând în vânt. Aș vrea ca aceste tradiții să revină măcar la sărbători, la biserică, la hora satului, acolo unde, în Gorj, încă mai găsim hore vii. Pentru acest lucru lupt. Deja am transformat într-o tradiție a satului ca, în fiecare an, în Duminica Floriilor, să scoatem din ladă costumele populare și să le expunem, să le facem din nou văzute. Lupt, de asemenea, pentru păstrarea obiceiurilor din pragul marilor sărbători, așa cum s-a întâmplat și de Crăciun, când vedem tot mai puțini colindători îmbrăcați gorjenește. Lupt și pentru păstrarea obiceiurilor de la înmormântare, chiar dacă acest moment aduce multă durere, pentru că și el trebuie înțeles și respectat. Iar pentru a fi înțeles pe deplin, trebuie readus la viață cântecul zorilor, pe care, din păcate, tot mai rar mai găsești pe cineva care să-l știe și să-l cânte. În egală măsură, lupt pentru horele făcute în locurile unde ele s-au jucat de sute de ani, pentru că acolo se află memoria satului. Dacă aceste lucruri vor rămâne vii, atunci satul gorjenesc nu va fi pierdut.
Eusebiu, vreau să lași un gând aici, pentru tinerii care poate au în ei o flacără dar le este frică să întrețină focul. Ce te motivează să continui?
Dragostea pentru tradițiile și obiceiurile Văii Jaleșului este flacăra care îmi ține sufletul viu. Ea mă face să merg în sat, să stau ore întregi cu bătrânii și să ascult poveștile lor, să înțeleg cum și-au trăit viața oamenii din satul meu natal și din întreaga vale. Cu cât aflu mai multe, cu atât dorința de a păstra și transmite tot ce am învățat devine mai puternică. Știu că viața s-a schimbat, că oamenii și-au dorit modernizare pentru că au dus-o greu, dar tocmai de aceea este nevoie să cunoaștem rădăcinile noastre și să le respectăm. Dragostea pentru autentic nu se învață din cărți, ci se trăiește și se simte în fiecare gest, în fiecare cântec și în fiecare costum purtat cu mândrie. Îi îndemn pe tinerii care au flacăra în inimă să nu o stingă, să caute adevărul locului de unde provin, să vorbească graiul străbunilor și să arate lumii cine sunt. Dacă păstrăm tradițiile, portul și muzica, păstrăm însăși identitatea noastră.
„Îi îndemn pe tinerii care au flacăra în inimă să nu o stingă, să caute adevărul locului de unde provin, să vorbească graiul străbunilor și să arate lumii cine sunt.”