Înainte de a o cunoaște pe Lore, este important să înțelegem că, mai presus de autoare și poetă, există un om care poartă cu sine amintirea unui copil. Un copil care visa, nu la un viitor mare, ci la o viață trăită în simplitate și armonie. Acea inocență profundă, cultivată la marginea lumii, se regăsește astăzi în fiecare cuvânt pe care îl scrie, în fiecare gest de empatie pe care îl face și în fiecare pas pe care îl dă în natură. Scrisul ei, pentru Lore, este o formă de respirație, un act terapeutic în fața haosului interior, dar și o cale prin care rămâne conectată la acea fărâmă de lumină din copilărie, la acea visare care nu cere nici validare, nici perfecțiune, doar simțire.
La fel ca în multe povești de viață, drumul său nu a fost liniar, iar fiecare etapă – filologia, pedagogia, catedra – a fost o cameră a aceleași case, un spațiu în care a învățat despre cuvinte, despre oameni și despre limitele lor. A renunțat la iluzia înțelegerii absolute a lumii și s-a împăcat cu fragilitatea umană, învățând să privească cu răbdare și empatie și cu un sens mai profund al existenței. În mijlocul acestei călătorii, scrisul s-a transformat dintr-un simplu refugiu într-o oglindă fără menajamente, în care și-a regăsit fragilitatea și vulnerabilitatea. Așa cum ea însăși a spus, fragilitatea împărtășită nu rupe, ci apropie. Și, în această apropiere, Lore a înțeles că a fi deschis față de sine și față de ceilalți nu este un semn de slăbiciune, ci de curaj. Iar poeziile ei nu sunt doar cuvinte, ci o formă de a-și regăsi respirația într-o lume în care, uneori, tăcerea și cuvintele nu sunt niciodată suficiente.
Cartea sa, un testament al iubirii, pierderii și reîntoarcerii spre sine, este o invitație la introspecție, la a învăța din pierderi și la a înțelege că, dincolo de tot ce ne separă, există o viață interioară care merită ascultată. Lore, să-ncepem!
„Copilul din Sibiu s-a format la sat, în alt colț al țării. Petrecând adesea timpul pe câmp, visa la o lume simplă, respirată în ritmul naturii, fără grabă și fără zgomot.”
Înainte să existe autoarea Lore, a existat copilul din Sibiu.
Ce visa acel copil când se uita pe fereastră și cât din visul lui mai respiră astăzi în tine, chiar dacă lumea te-a purtat în alte direcții?
Copilul din Sibiu s-a format la sat, în alt colț al țării. Petrecând adesea timpul pe câmp, visa la o lume simplă, respirată în ritmul naturii, fără grabă și fără zgomot. Cu animăluțele drept prieteni de nădejde, cu fructe și legume la discreție, cu frumusețea florilor, a fluturilor, a zumzetului de albine și a susurului apei. Nu visa la ce va deveni, ci la a simți lumea mereu așa: vie și frumoasă.
Pierderea fratelui la o vârstă fragedă, și el în sine, m-au învățat că empatia și grija față de celălalt cântăresc mai mult decât propria suferință. Așa că, privind pe fereastră, copilul Lore visa la simplitate și armonie. Iar visul de a fi profesoară s-a născut tot din această nevoie: de a transmite nu doar cunoștințe, ci repere pentru a te integra în lume cu sens și umanitate.
Copilul acela încă respiră în mine, sub alte forme. Prin vorbele bune pe care le mai am pentru ceilalți, prin încurajări, prin perspectivele pe care încerc să le ofer asupra lucrurilor. Prin scris, prin tăcerea onestă atunci când cuvintele ar răni, prin retrageri necesare pentru reîncărcare, prin drumeții în natură. Prin refuzul de a mă dezumaniza ca să fiu „funcțională” sau dorită. Prin încercarea de a salva nu lumea, ci măcar o fărâmă de lumină din ea. Prin reechilibrul pe care mi-l caut după fiecare destabilizare.
Scrisul și felul meu de a fi sunt căile prin care rămân conectată la acel copil și la visul lui, chiar și acum.
„Privind pe fereastră, copilul Lore visa la simplitate și armonie.”
Filologia, pedagogia, catedra – etape ca niște camere diferite ale aceleiași case.
Ce ai găsit în fiecare și ce a trebuit să lași în urmă ca să poți merge mai departe?
Aș începe prin a spune că, sub o altă formă, locuiesc în aceeași casă.
Filologia este camera în care am descoperit pasiunea pentru cuvinte, pentru nuanțe, sensuri și profunzimile de dincolo de ele. Este una dintre camerele pe care le vizitez și astăzi, continuând să citesc atât din plăcere, cât și din angajamentul pregătirii unei teze de doctorat. N-am lăsat în urmă decât iluzia că aș putea înțelege și explica totul dincolo de cuvinte.
Pedagogia este camera în care înveți să privești omul din fața ta și să accepți că fiecare are ritmul și drumul lui. M-a învățat răbdarea, empatia și înțelegerea faptului că, deși ne dorim uneori aceleași lucruri, modalitățile și posibilitățile diferă de la o persoană la alta. Am lăsat în urmă responsabilitatea excesivă pentru ceilalți, învățând că poți conduce procesul de învățare fără a-l forța, mergând alături sau lăsând viața însăși să fie lecție.
Catedra a fost camera responsabilității. Mai mult decât atât, a fost un loc al întâlnirii și al implicării, al prezenței reale pentru celălalt. M-a învățat că nu tot ceea ce oferi este primit așa cum ți-ai dori sau se întoarce așa cum te-ai aștepta. Am lăsat în urmă o parte din mine, pentru a putea merge mai departe fără a mă pierde.
„Pedagogia m-a învățat răbdarea, empatia și înțelegerea faptului că, deși ne dorim uneori aceleași lucruri, modalitățile și posibilitățile diferă de la o persoană la alta.”
La ce moment din viața ta ai înțeles că a te arăta fragil nu înseamnă a te rupe, ci a te deschide – ca o rană care începe, în sfârșit, să se vindece?
Am înțeles acest lucru în momentul desprinderii de un om drag sufletului meu, alături de care am crescut și cu care am împărțit și bune, și rele. A fost momentul în care mecanismele de autocontrol și nevoia de a părea întreagă au cedat.
Atunci, viața mi-a scos în cale un om care m-a întors spre mine, altfel. Mi-a vorbit, prin exemple concrete, despre cât de fragilă este viața și despre cum ea poate continua, totuși, în ciuda rupturilor.
Așa mi-am acceptat rana, durerea și vulnerabilitatea. Și am înțeles că fragilitatea împărtășită nu rupe, ci apropie.
„Fragilitatea împărtășită nu rupe, ci apropie.”
Spui că ai început să scrii ca terapie. Îți amintești textul care a fost începutul a tot ce urma să fie?
Sincer, nu. Nu îmi amintesc care a fost primul text. Scriam încă din adolescență, în jurnale, probabil tot ca formă de terapie. Dacă ne referim la acest volum, știu doar că simțeam mult prea mult. În mine era haos, deși, la exterior, viața își urma cursul firesc.
Am ales poezia dintr-o nevoie foarte concretă: aceea de a comprima, de a aduna, de a păstra doar esența. Scrisul a devenit o formă de a nu mă pierde în gânduri și simțiri, de a le ține aproape fără să mă risipească.
Abia mai târziu am înțeles că acest gest era, de fapt, o formă de reechilibrare interioară. Poezia a fost felul meu de a da formă haosului și de a-mi regăsi respirația atunci când simțeam că mă sufoc.
„Poezia a fost felul meu de a da formă haosului și de a-mi regăsi respirația atunci când simțeam că mă sufoc.”
Ai făcut un salt aparent imposibil: de la catedră la cifre, de la metaforă la rigoare financiară. Cum coexistă în tine poetul și omul structurilor exacte? Se ceartă sau se țin în echilibru?
Nu cred că e vorba de un salt imposibil, ci mai degrabă de o schimbare de peisaj. Cele două roluri coexistă firesc, pentru că sunt, în fond, două fețe ale aceleiași monede.
Sunt un om organizat, analitic, rațional, cu picioarele pe pământ, obișnuit să lucreze cu dosare, cifre și criterii, să evalueze, să compare și să ia decizii argumentate.
Punctul comun dintre omul structurilor exacte și poet este ordinea, doar limbajul diferă. Unul ordonează lumea exterioară, celălalt pe cea interioară.
Cartea ta e dedicată celor care transformă „nu pot” în „se poate”. Care a fost acel „nu pot” care te-a ținut pe loc cel mai mult și ce a trebuit să pierzi ca să-l depășești?
„Nu pot”-ul care m-a ținut pe loc cel mai mult nu a fost unul interior, ci acel „nu poți” care ți se repetă suficient de mult încât ajungi să-l crezi. Un „nu poți” rostit în numele binelui, al normalității, al așteptărilor altora, dar care nu mai avea nicio legătură cu ceea ce simțeam sau eram eu.
Mult timp am confundat adaptarea cu renunțarea și validarea cu valoarea. Am ajuns să cred că trebuie să cer permisiune pentru alegeri care mă priveau exclusiv și să port roluri care mă îndepărtau de mine.
Ca să depășesc acest „nu pot”, a trebuit să pierd aprobarea. Să dezamăgesc, să stric așteptări și să accept că uneori a fi fidelă ție înseamnă să superi. Așa cum spunea cineva, am înțeles și eu apoi că nimeni nu are dreptul să-ți spună că nu ești bun la ceva și că valoarea nu vine din afară, ci din felul în care te vezi tu.
În momentul în care am ales întoarcerea spre mine, „nu pot” s-a transformat firesc în „se poate”. Nu ca un act de revoltă, ci ca un act de adevăr.
„Nu pot”-ul care m-a ținut pe loc cel mai mult nu a fost unul interior, ci acel „nu poți” care ți se repetă suficient de mult încât ajungi să-l crezi.”
Vorbești despre pierderi care se transformă în câștig. Ce pierdere te-a rescris cel mai profund, chiar dacă la început a părut o prăbușire?
Pierderea care m-a rescris cel mai profund a fost pierderea echilibrului pe care credeam că îl am. La un moment dat, prea multe repere au căzut aproape simultan, iar ceea ce părea stabil s-a dărâmat. A fost o prăbușire reală, pentru că mi-am dat seama că mă sprijineam pe cârje emoționale: oameni, roluri, relații, certitudini care țineau loc de echilibru, dar nu îl construiau cu adevărat.
Din acest gol s-a născut nevoia de reechilibrare. Am fost nevoită să renunț la aceste cârje, oricât de sigure păreau, și să învăț să stau, să merg pe propriile picioare. A fost dureros, pentru că a trebuit să fiu atentă la fiecare slăbiciune.
Ce a părut prăbușire însă, a fost de fapt, începutul unei rescrieri. Reechilibrare înseamnă nu să nu cazi, ci să ai curajul de a te reașeza, de a te centra după fiecare destabilizare.
„Am fost nevoită să renunț la aceste cârje, oricât de sigure păreau, și să învăț să stau, să merg pe propriile picioare.”
Pentru tine, scrisul e mai aproape de o plută de salvare sau de o oglindă fără menajamente?
Te-a salvat vreodată adevărul scris, chiar și atunci când a durut?
Pentru mine, scrisul a fost felul de a respira atunci când simțeam că nu mai am aer. Nu neapărat o plută de salvare, pentru că m-a scufundat de multe ori în stări și gânduri incomode. Dar tocmai asta m-a ajutat să mă văd, să mă înțeleg și să pot spune: asta sunt.
Adevărul scris a durut uneori, dar m-a ținut lucidă. Îmi place să cred că atunci când se face frig în mine, aprind câte o metaforă, câte un gând, ca să-mi țină de cald.
Scrisul nu e doar terapie pentru mine, ci și un univers compensatoriu, un spațiu în care pot rămâne întreagă, chiar și atunci când realul apasă.
„Adevărul scris a durut uneori, dar m-a ținut lucidă. Îmi place să cred că atunci când se face frig în mine, aprind câte o metaforă, câte un gând, ca să-mi țină de cald.”
Ce se întâmplă în tine după ce publici un text foarte intim? E mai mult eliberare sau frica aceea subtilă că ai lăsat lumea să te vadă fără armură?
E o întrebare dificilă. Știu că există păreri de genul „iar suferă” sau „vrea atenție”, dar există și oameni care înțeleg ce e dincolo de cuvinte și care apreciază atât actul creativ, cât și munca interioară din spatele lui. Cineva drag mie spunea că volumul meu e crossfit în versuri — și mi-a plăcut mult această imagine.
Eliberarea o simt atunci când scriu, nu atunci când public. Publicarea a fost, în cazul acestui volum, mai degrabă o întâmplare: un gest de recunoștință pentru omul care m-a ajutat să mă întorc spre mine.
Știu că vulnerabilitatea atrage și atacuri, și interpretări grăbite. Dar nu mi-e frică să mă dezbrac de emoții și de sentimente. Asta ne face umani. Sunt o persoană transparentă, chiar dacă îmi păstrez și spațiile mele de tăcere. Nu vorbesc mult, decât atunci când sunt în largul meu. Mai degrabă ascult.
A publica fără armură nu e o formă de slăbiciune pentru mine, ci o asumare.
Ai ales poezia într-o epocă grăbită, care scrollează mai mult decât simte. De ce poezia? Ce poate ea spune despre tine – și despre noi – ce nu ar putea spune nimic altceva?
Întrebarea e foarte bine construită, tocmai pentru că în ea se află deja și răspunsul. Am ales poezia într-o epocă grăbită pentru că nu se scrollează și nu se consumă dintr-o privire. Ea cere oprire, prezență și disponibilitatea de a te conecta cu textul și de a-l simți.
Poezia spune despre mine că sunt vie, că simt și că îmi doresc să rămân în contact cu asta. E respirație, e timp cu mine, e esențializare și conștientizare. E locul în care mă descarc și mă încarc în același timp.
Despre noi spune că, dincolo de măști și de ritmul alert al vieții, există încă o viață interioară care merită ascultată. Nu suntem doar ceea ce arătăm sau ceea ce facem, ci și ceea ce simțim.
Asta pot spune, fiecare în felul ei, toate belles arts. Poezia e doar limbajul care mi-e mie cel mai aproape.
„Dincolo de măști și de ritmul alert al vieții, există încă o viață interioară care merită ascultată.”
Dacă un cititor ar închide cartea ta în tăcere, fără să spună nimic… Ce ai spera, în adânc, că s-a mișcat în el?
Mi-aș dori ca cititorul să închidă cartea în tăcere, să nu spună nimic și să rămână puțin cu el. Aș spera să fi înțeles că, deși nu e totul roz, fiecare are în sine resorturile necesare pentru a se reechilibra după fiecare neliniște.
Aș vrea să rămână în el gândul că pe acest drum nu suntem singuri, mai ales atunci când ne avem pe noi înșine. Că există mereu și alți participanți la trafic, cu propriile grăbiri, frici și fragilități, și că felul în care îi întâlnim contează.
Dacă după carte rămâne mai multă grijă, atât pentru tine, pentru ritmul tău, cât și pentru cei din jur, atunci ceva s-a mișcat cu adevărat. Reechilibrare nu e despre a-ti umfla cauciucurile ca să ajungi undeva, ci despre felul în care mergi.
Dacă acest volum ar fi o conversație între tine și tine, care e adevărul pe care nu ai mai putut să-l eviți și a trebuit, în sfârșit, să-l spui?
Adevărul pe care nu am mai putut să-l evit și pe care a trebuit să mi-l spun, în primul rând mie, a fost că nu pot continua trăind pe pilot automat. Că nu pot să mă adaptez la nesfârșit, să port roluri, să rezist din inerție și să numesc asta echilibru.
Am acceptat că e în regulă să obosești, să te oprești și chiar să schimbi direcția. Am înțeles că a rămâne fidelă mie nu înseamnă eșec sau slăbiciune, ci onestitate. Și că reechilibrarea nu vine din a rula mai departe ignorând condițiile meteo, ci din a te asculta.
Acesta a fost adevărul: că nu trebuie să fiu tot timpul puternică pentru a fi întreagă. Și că, uneori, adevărul spus cu blândețe vindecă.
„Adevărul pe care nu am mai putut să-l evit și pe care a trebuit să mi-l spun, în primul rând mie, a fost că nu pot să mă adaptez la nesfârșit, să port roluri, să rezist din inerție și să numesc asta echilibru.”
Lore, lasă-ne în scris aici câteva versuri care ți-au rămas adânc în inimă, chiar și peste ani. De unde au pornit? Ce sentimente te încearcă acum când le rememorezi?
Știu că fiecare cititor rămâne cu alte versuri, dar cele care mi-au rămas mie în inimă sunt: „Mă cauterizezi./Privirea, vocea,/zâmbetul, liniștea./Toate acestea o fac” și imaginea sufletului care „a dat pe-afară,/n-a putut nici măcar frâna de mână s-o tragă”, pe care l-am privit apoi „dezvelindu-se de straiele uzate”.
Aceste versuri au pornit dintr-o întâlnire autentică, una care a produs în mine catharsisul. „Straiele uzate” sunt mecanismele de apărare pe care le îmbrăcăm ca să funcționăm, sunt bagajele emoționale care atârnă greu, sunt visurile spulberate pe care le purtăm cu noi.
Când le recitesc acum, simt recunoștință. Și îmi dau seama că, dincolo de cuvinte, ceea ce a rămas cel mai mult este liniștea dintre noi, una la care mă mai întorc uneori.
„Sunt mecanismele de apărare pe care le îmbrăcăm ca să funcționăm, sunt bagajele emoționale care atârnă greu, sunt visurile spulberate pe care le purtăm cu noi.”
Cine este Lore atunci când nu scrie, nu explică, nu demonstrează nimic? Ce parte din tine rămâne invizibilă, chiar și pentru cei care cred că te cunosc?
Un om simplu, care observă și știe multe. Care ascultă mai mult decât vorbește și își găsește bucuria în lucruri mărunte: în natură, în sport, în munte, în tăceri care nu cer să fie justificate.
Retragerea și conectarea profundă cu mine sunt părțile care rămân invizibile pentru ceilalți. Sunt momentele în care nu-mi doresc să fiu văzută, simțită sau interpretată, ci doar prezentă. Acolo unde nu e nevoie de explicații. Iar asta se întâmplă în general, așa cum îmi spunea prietena mea dragă, atunci când îmi fac sufletul țăndări doar pentru că simt și apăs pedala de accelerație, deși știu că drumul va duce în prăpastie.
Cei care cred că mă cunosc văd doar ceea ce las să se vadă. Versiunea mea recompusă și pusă la loc. În adânc rămâne o parte care se deschide rar și doar acolo unde e siguranță. Îmi place să cred că aceasta e forma mea de eleganță: nu una care se etalează, ci una care ține emoțiile lipite de suflet, fără să a le lăsa să cadă în avalanșă pe jos sau în brațe la întâmplare.
„În adânc rămâne o parte care se deschide rar și doar acolo unde e siguranță. Îmi place să cred că aceasta e forma mea de eleganță: nu una care se etalează, ci una care ține emoțiile lipite de suflet.”
Dacă această carte ar fi o urmă lăsată de tine în lume, ce ai vrea să spună despre felul în care ai iubit, ai pierdut și ai continuat?
Dacă această carte ar fi o urmă lăsată de mine în lume, mi-aș dori să spună că am iubit autentic și empatic. Că am lăsat lucrurile să curgă firesc, dar nu înainte de a fi tras de ele, de a fi luptat și de a fi mutat munții din loc atunci când mi-am dorit cu adevărat ceva. Firescul nu a fost abandon, ci un punct la care am ajuns abia după ce am înțeles că nu mai am resurse emoționale pentru doi și nici nu pot controla ceea ce se întâmplă.
Mi-aș dori să spună că orice pierdere poate fi transformată în câștig, dacă schimbi unghiul din care privești lucrurile. Că, din toate pierderile, m-am câștigat pe mine. Iar iubirea, într-un fel neașteptat, s-a întors spre mine.
Și aș vrea să spună că am continuat pentru că am înțeles că viața vine în valuri și că, așa cum spunea aceeași prietenă dragă, atitudinea e totul. Să simți viața și să te bucuri de ea așa cum e, nu e slăbiciune, ci o formă de respect față de acest dar.
„Să simți viața și să te bucuri de ea așa cum e, nu e slăbiciune, ci o formă de respect față de acest dar.”