Într-o eră marcată de tehnologie și producție rapidă, câțiva meșteșugari rămân veritabile piese de legătură între trecut și prezent. Moise Theodor Drăghici este unul dintre aceștia, un artist al lutului care îmbină tradiția cu inovația într-un mod unic. Drăghici nu este doar un olar, ci un povestitor al materialului primordial, ce modelează lutul cu aceeași grijă cu care un creator își dăruiește sufletul unei lucrări. „Lutul m-a disciplinat”, mărturisește el, și în această frază se ascunde esența unui drum ce a început în copilărie, în jocurile simple cu lutul din natură, și care s-a transformat într-o carieră dedicată păstrării și reînnoirii unui meșteșug străvechi.
Revenirea la Rupea, locul copilăriei, a fost o alegere de a transforma tradiția într-un viitor sustenabil. Întoarcerea la „cetatea de lut” este o alegere care împletește dorința de a păstra meșteșugul și legătura cu comunitatea locală, alături de pasiunea de a adresa provocările unui viitor care se schimbă rapid.
În atelierul său, la Cetatea Rupea, el continuă să apere autenticitatea ceramicii tradiționale, explicând cu răbdare și dedicație procesul olăritului. Asemenea unui alchimist al timpului, el transformă fiecare bulgăre de lut într-o piesă unică, purtând în sine energia pământului și a tradiției ancestrale. Prin intermediul fiecărei lucrări, aduce în fața publicului o lume de simboluri, povești vechi și noi, iar în fiecare vas creat se regăsește un veritabil „mesaj al timpului”, care leagă trecutul de prezent și de viitor.
Pentru Moise Theodor Drăghici, lutul este mai mult decât materialul din care creează obiecte de artizanat: el este o formă de comunicare și o reflectare a naturii însăși, o punte între oameni, locuri și epoci. În fiecare dintre piesele sale, tradiția se îmbină cu inovația, iar mesajul său pentru viitoarele generații este clar: „Fă ce îți place și pune suflet în ceea ce faci!”
„Sunt atât de legat de această meserie, încât n-aș putea spune că exist dincolo de ea.”
Cine este Drăghici Moise Theodor, dincolo de lut și de roata olarului?
Sunt atât de legat de această meserie, încât n-aș putea spune că exist dincolo de ea. Având o legătură atât de profundă cu lutul, aș putea spune că acesta m-a disciplinat, m-a învățat să fiu mai meticulos, perseverent și un om pasionat. Acestea sunt și caracteristicile de bază de care are nevoie un om pentru a practica această meserie.
„Pentru mine Rupea a fost locul aproape perfect unde să-mi petrec copilăria, cu o natură și istorie care să te ajute să-ți dezvolți imaginația.”
De unde vii și ce înseamnă pentru tine Rupea, locul în care te-ai întors să creezi?
Pentru că până la 35 mi-am petrecut viața în mai multe locuri, n-aș putea spune că provin de undeva sau să mă simt legat de un loc anume. Timp de patru ani am locuit în Italia, nouă ani în Cluj-Napoca, dar cel mai mult timp l-am petrecut la Rupea. Pentru mine Rupea a fost locul aproape perfect unde să-mi petrec copilăria, cu o natură și istorie care să te ajute să-ți dezvolți imaginația. Dar mai târziu a devenit aproape un loc de coșmar sau poate asta l-a făcut perioada de tranziție a anilor 2000, mai exact un morman de fiare vechi și o Cetate în ruină (renovată ulterior). Este locul în care, de când mă știu, s-a bătut monedă foarte mult pe vorbele „aici nu se poate face” și „de aici trebuie să plecați”. Cred că micile orășele din România au fost cel mai afectate de perioada comunistă, dar și de căderea comunismului, iar acea depresie instalată atunci se simte destul de profund și în zilele noastre. Dar am realizat că este foarte dificil să schimbi o mentalitate colectivă și am ales să mă schimb pe mine mai întâi și să caut lucrurile pe care le pot face individual.
„Am realizat că este foarte dificil să schimbi o mentalitate colectivă și am ales să mă schimb pe mine mai întâi și să caut lucrurile pe care le pot face individual.”
Cu ce te ocupi astăzi și cum ai descrie meseria ta unui om care nu a văzut niciodată un olar la lucru?
Mă ocup cu ceramica și olărit, am un mic stand la Cetatea Rupea unde fac demonstrații de olărit, uneori ateliere și le povestesc turiștilor procesul de fabricație al unui vas, istoria ceramicii sau diferite curiozități din lumea ceramicii. Îmi place să descriu ceramica ca arta care se apropie cel mai mult de fenomenele naturii, atât prin modul de lucru, dar și prin rezultatul final. Câteva exemple pentru această corelare ar fi: temperaturile din interiorul unui cuptor sunt asemănătoare cu cele ale unui vulcan, iar atunci când creezi un vas la roata olarului, prin presiunea aplicată, moleculele de siliciu, alumină și apă se poziționează în așa fel, încât vasul, chiar dacă este foarte moale, nu colapsează; pentru asta ne ajută foarte mult și forța centrifugă și inerția roții olarului, fenomene care se întâlnesc în întregul Univers. În final avem procesul de vitrifiere, fenomen pe care îl găsim și în mod natural în geologia pământului.
„Mă ocup cu ceramica și olărit, am un mic stand la Cetatea Rupea unde fac demonstrații de olărit, uneori ateliere și le povestesc turiștilor procesul de fabricație al unui vas, istoria ceramicii sau diferite curiozități din lumea ceramicii.”
Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru lut? Îți mai amintești primele momente din copilărie în care ai simțit această atracție?
În prima fază am început să modelez plastilină, asta în jurul vârstei de 3-4 ani. O explicație pentru asta ar fi că mi se păreau mult mai interesante personajele pe care le cream din imaginație, deoarece le puteam pune în diferite poziții și erau mai mobile decât jucăriile din plastic. Dar primul contact cu lutul a fost puțin mai târziu, pe la 7-8 ani, când afară la joacă aveam diferite jocuri cu lutul, cum ar fi pusul unei bile de lut pe vârful unui băț; astfel, când făceai vânt bățului, lutul se desprindea și zbura.
Un alt joc pe care mi-l amintesc este că trebuia să modelezi ca un bol, iar când trânteai bolul de pământ, acesta pocnea. Scopul jocului era ca următorul trebuia să-ți lovească vasul, iar dacă reușea, îți lua bucata de lut; în finalul jocului, cel care avea bucata cea mai mare era câștigător. Mai târziu, pe la vârsta de 12-13 ani, când jocul cu plastilina era depășit pentru vârsta aceea, atunci am descoperit cu adevărat modelajul în lut. Explicația pentru care am continuat să fac asta este că simțeam că mă relaxează și, cel mai important, ce m-a făcut să continui a fost entuziasmul celor din jur și aprecierile primite pentru ceea ce cream.
Ce te-a determinat, la 25 de ani, să intri pentru prima dată într-un atelier de ceramică? A fost întâmplare sau chemare?
Aș zice mai degrabă că ce cauți, aia vei găsi. Dar cel mai mult ce m-a atras în direcția aceea a fost curiozitatea de a descoperi și a învăța cu adevărat această meserie.
„De la vârsta de 21 de ani până la 25 am încercat diferite meșteșuguri, cum ar fi modelarea metalelor sau cioplitul în lemn, dar neavând o bază în spate mi-a fost destul de greu să le învăț; așa am revenit la modelarea lutului, unde eram cât de cât familiarizat din copilărie cu acesta, mi-a fost mult mai facil să învăț această meserie.”
Când ai înțeles că olăritul nu mai este doar o pasiune, ci un drum de viață?
După ceva timp petrecut în câmpul muncii, mi-am dat seama că nu sunt pe drumul cel bun și am început să caut ceva ce-mi place cu adevărat să fac. De la vârsta de 21 de ani până la 25 am încercat diferite meșteșuguri, cum ar fi modelarea metalelor sau cioplitul în lemn, dar neavând o bază în spate mi-a fost destul de greu să le învăț; așa am revenit la modelarea lutului, unde eram cât de cât familiarizat din copilărie cu acesta, mi-a fost mult mai facil să învăț această meserie.
Dar aș putea spune că a fost și o chestiune de nevoie. Neavând studii sau calificări în alte domenii, a trebuit să aleg între a face munci brute pe bani puțini sau de a învăța olăritul. Totuși, pot spune că norocul a fost că am găsit un teren fertil și o piață de desfacere în dezvoltare. După anul 2010, în România au început din ce în ce mai mult să fie căutate lucruri făcute de mână, iar acesta a fost un moment potrivit pentru a începe un meșteșug.
„Fiind un meșteșugar care nu provine dintr-o familie unde meșteșugul s-a transmis de la o generație la alta, a trebuit să-mi creez poveștile și să caut diferite surse de inspirație, dar asta mi-a și oferit o libertate în exprimare.”
Revenirea în Rupea, acasă, a fost o alegere emoțională sau una asumată cultural — de a duce mai departe tradiția locului?
Unul din motivele pentru care m-am întors la Rupea a fost pentru a-mi ușura munca și a reduce cheltuielile. Este destul de complicat de a practica olăritul și ceramica într-un oraș mare, începând de la găsirea unui spațiu potrivit, până la costurile mai ridicate la chirii. Dar ce m-a motivat cel mai mult să revin la Rupea a fost turismul de la Cetate. Chiar dacă din punct de vedere financiar este mai puțin profitabil decât un târg dintr-un oraș mare, sunt recunoscător că acest loc îmi dă o anumită libertate și independență, iar asta m-a făcut să-mi dezvolt și să-mi perfecționez și mai bine abilitățile.
„Cred că sentimentul și entuziasmul pe care ți le dă cuptorul sunt asemănătoare cu cele ale unui copil care abia așteaptă să deschidă cadourile. Pentru mine a fost momentul în care mi-am dat seama că nu mă voi mai despărți niciodată de această muncă.”
Cum a fost momentul în care ai aprins pentru prima dată propriul cuptor de ars ceramică? Ți-ai dat seama atunci că începe o nouă etapă a vieții tale?
Cred că sentimentul și entuziasmul pe care ți le dă cuptorul sunt asemănătoare cu cele ale unui copil care abia așteaptă să deschidă cadourile. Pentru mine a fost momentul în care mi-am dat seama că nu mă voi mai despărți niciodată de această muncă. Aici trebuie să menționez și motivul pentru care este așa de important cuptorul, acesta fiind momentul în care ceramistul va vedea rezultatul finit al obiectului, după 3-4 săptămâni de lucru sau uneori poate două luni, iar în acest punct orice eroare poate ruina tot efortul depus atâta timp.
„Ce nu știu foarte mulți este că în zona Rupea, pe lângă o istorie bogată, avem și un patrimoniu geologic bogat, cum ar fi complexul geologic Racoș, micro-canionul Hoghiz, iar Cetatea Rupea este construită pe un fost con vulcanic. Și acestea sunt unele din temele și sursele de inspirație care ajung să fie reprezentate pe vasele create de mine.”
Ce poveste se ascunde în spatele obiectelor pe care le creezi? Sunt inspirate din trecut, din prezent sau dintr-un timp doar al tău?
Fiind un meșteșugar care nu provine dintr-o familie unde meșteșugul s-a transmis de la o generație la alta, a trebuit să-mi creez poveștile și să caut diferite surse de inspirație, dar asta mi-a și oferit o libertate în exprimare. În prima fază am mers într-o direcție mai tradițională, cel puțin în privința modului de a decora. Dar asta se leagă și de faptul că în acea perioadă de învățare eram la cursurile de la școala populară, unde în primul an se studiază ceramica culturilor vechi (Cucuteni, Vădăstra, Hamangia, Gumelnița). Metoda de a decora a acestor culturi este destul de asemănătoare cu ce știm azi din etnografie ca tradițional. Aici mă refer la aplicarea angobelor (lut alb sau lut colorat cu diferiți pigmenți) și decoratul cu aceasta, sgraffito (prin zgâriere) sau prin adăugare de lut pentru a obține diferite reliefuri. Mai târziu am început să aplic metode mai neconvenționale în decorarea vaselor. Ca exemple: utilizarea căldurii soarelui pentru a obține diferite texturi, amestecuri de glazură cu diferite tipuri de nisipuri sau substanțe cum ar fi cuprul, oxidul de magneziu, pilitura de fier.
Ce nu știu foarte mulți este că în zona Rupea, pe lângă o istorie bogată, avem și un patrimoniu geologic bogat, cum ar fi complexul geologic Racoș, micro-canionul Hoghiz, iar Cetatea Rupea este construită pe un fost con vulcanic. Și acestea sunt unele din temele și sursele de inspirație care ajung să fie reprezentate pe vasele create de mine. Dar indiferent de metoda de a decora, modul de a construi vase a rămas același: roata olarului mecanică, cu sucitorul, prin scobire sau metoda columbienilor (șnur).
„La baza oricărei forme complexe stau lucruri simple.”
Tehnica șnurului este una veche, ancestrală. Ce te atrage la această metodă și ce simți că aduce ea în plus lucrărilor tale?
Chiar dacă în ultima perioadă nu prea am mai utilizat această metodă de a construi vase, mă ajută foarte mult atunci când fac ateliere de olărit. Fiind o metodă mult mai ușoară decât cea a olăritului pe roată, unde e nevoie de luni de zile de practică, această metodă este ușor de deprins indiferent de vârstă; astfel, în câteva minute înveți să-ți construiești propriul vas.
Deși în prima fază pare o banalitate, pe mine m-a făcut să înțeleg că la baza oricărei forme complexe stau lucruri simple, iar până nu le înțelegem pe cele simple, nu le putem înțelege nici pe cele complicate. Cred că întreaga omenire este legată de aceste metode vechi de a face vase. Creierul uman este foarte legat de gătit; oamenii de știință spun că prin procesul termic nutrienții ajung mult mai ușor la creier, astfel, de-al lungul timpului, omul a ajuns o ființă superioară ca inteligență față de restul speciilor. Probabil o mică contribuție a adus-o și omul preistoric care a descoperit aceste metode de a construi vase acum 25-30 mii de ani, până atunci neavând oale și recipiente de gătit. Metodele de gătit în vase de lut au fost cele mai populare până prin secolul 17, când treptat au fost înlocuite pe scară largă de cele din metal.
Există o lucrare care te reprezintă cel mai bine până acum? Care este povestea ei?
Cel mai mult mă reprezintă vasul clopot. Este un vas de dimensiuni mai mari, cam de 40 cm diametru, cu formă de bol mai alungit, care datorită tensiunii care se creează la pereți atunci când este lovit, scoate un sunet de clopot. În prima fază am crezut că îmi aparține această invenție. Dar ulterior, după câteva cercetări, am găsit informații care zic că acest tip de vase s-au mai găsit în peșteri din Austria. Scopul utilizării acestui vas de către omul preistoric era de a-și speria prădătorii.
Acest vas mi-a deschis un nou univers în lumea ceramicii, cel al instrumentelor din ceramică: ocarine, fluiere, udu drum (tobă din lut), instrumente care imită zurgălăii, darabuka din lut (darabană, instrument din lut cu membrană din piele; acest instrument a fost găsit și pe teritoriul României, în Dobrogea, sec. 19, informație din cartea „Olăritul, meșteșug și artă”). Toate acestea au pus în lucru un album foto-muzical pe care sper să-l pot lansa în acest an, intitulat „Sunetul lutului”.
„Vasul de lut l-a ajutat pe om să-și gătească mâncarea; arderea lutului în groapă și construirea vaselor de lut prin diferite metode au fost unele dintre cele mai importante tehnologii de atunci.”
Cum vezi locul meșteșugului tradițional într-o lume dominată de producție rapidă și tehnologie?
Sunt de părere că tehnologia este aliatul suprem al oamenilor! După cum am spus mai sus, vasul de lut l-a ajutat pe om să-și gătească mâncarea; arderea lutului în groapă și construirea vaselor de lut prin diferite metode au fost unele dintre cele mai importante tehnologii de atunci. Ulterior, acestea au fost înlocuite de roata olarului, cuptorul mai sofisticat din cărămidă și descoperirea glazurilor (smalț). În vremurile noastre, acestea sunt înlocuite de cuptoare electrice și roți electrice care îi ușurează enorm de mult munca meșterului, iar acesta, datorită acestor îmbunătățiri, este ajutat să poată fi cât de cât competitiv marilor fabrici de ceramică, care la rândul lor au înlocuit satele de olari.
Aici trebuie să pornim de la adevăruri, iar unul dintre ele este că satul de olari nu ar fi putut face față cererii masive de pe piață; acesta este unul dintre motivele pentru care a fost înlocuit de procesul industrial. Un alt aspect este calitatea care, în unele cazuri, într-o fabrică de ceramică este mult mai precisă decât cea a unui meșter, unde el trebuie să le facă pe toate, de la prepararea lutului până la testarea glazurilor — roluri care într-o fabrică industrială sunt preluate de niște ingineri. Consider că pentru o evoluție cât mai sănătoasă este necesară nevoia de oameni cât mai creativi, fie ei ingineri sau meșteșugari. Ca să ne dăm seama de dimensiunea lucrurilor și a faptelor, hai să ne gândim că de la primele statuete din lut create de om și arse în groapa de foc, ceramica a ajuns în zilele noastre în spațiu. Azi, navele care ajung acolo sus sunt făcute dintr-o anumită ceramică ce nu permite radiațiilor să pătrundă în capsulă. Tot acest proces lung de zeci de mii de ani a fost posibil pentru că acei oameni ai preistoriei au pus atunci lutul în foc.
„Cel mai mult mă reprezintă vasul clopot. Este un vas de dimensiuni mai mari, cam de 40 cm diametru, cu formă de bol mai alungit, care datorită tensiunii care se creează la pereți atunci când este lovit, scoate un sunet de clopot.”
Care crezi că este rolul instituțiilor de cultură în păstrarea și promovarea olăritului tradițional și cât de accesibile sunt, în realitate, târgurile și evenimentele dedicate meșteșugarilor? Cum a fost experiența ta în acest context?
Principala mea interacțiune cu o instituție de cultură este Școala Populară de Arte și Meserii. Pentru mine, asta a fost o șansă de a avea o calificare legală în domeniul ceramicii. Cred că acesta este un aspect foarte important pentru cei care vor să înceapă ceva în domeniile tradiționale; cred că aceasta este o informație care ar trebui mult mai bine promovată, pentru a ajunge la cât mai multe persoane.
În județul Brașov, pot spune că am găsit deschidere din partea instituțiilor, dar cred că la nivel național s-ar putea face puțin mai mult în privința drepturilor meșteșugarilor și a unei legislații mai bine puse la punct. Dar nu cred că este doar vina instituțiilor în tot ceea ce este negativ azi în domeniile meșteșugărești; o vină cred că o au și cursul și formarea pe care a luat-o populația din România, de la instaurarea comunismului și până astăzi. Acum cred că trebuie analizat ce s-a întâmplat și ce se întâmplă în prezent. În perioada comunistă, probabil, a fost momentul decisiv când s-a întrerupt tradiția; din câte știm, unul din motive este că acel tip de sistem nu permitea întreprinderi și inițiative private sau individuale. Astfel, cred că mulți au renunțat să mai practice aceste meserii, fie olari, pielari, fierari etc.
Iar sărăcia și inflația anilor ’90 nu erau oportune pentru a te apuca de așa ceva. Dar, începând cu anii 2010, artizanii au început să renască și mă bucur tare mult că am luat parte la acest curent. Cel puțin despre ceramică pot spune că a ajuns să fie ca un trend. Mai nou, tot mai multe ateliere au luat avânt în orașe ca București, Cluj-Napoca, Sibiu, Brașov. Doar în orașul Brașov am numărat douăsprezece ateliere, iar de la Sighișoara până la Rupea, până acum câțiva ani nu exista niciun atelier, iar acum sunt trei ateliere de olărit. De aici, totul depinde de instituții: cum vor asimila tot acest val și ce vor face pentru a-l duce cât mai departe.
În privința târgurilor, nu aș putea spune că am o părere bine formată. Pentru că mare parte a veniturilor sunt de la Cetatea Rupea, online (mai ales în perioada de mărțișor) și colaborări cu magazine, nu sunt nevoit să merg la târguri. Dar din experiența avută cu târgurile din Brașov, pot spune că cele organizate de autorități și instituții sunt destul de accesibile, nu cu costuri foarte mari. Dar asta depinde de durată și perioadă. De exemplu, Târgul de Crăciun este inaccesibil pentru mine; fiind un târg pe termen lung, costurile ajung destul de mari, în plus, pentru un meșter venit din afară se mai adaugă și cheltuieli de transport sau cazare. Mai sunt târgurile organizate de privați, unde taxele ajung destul de ridicate, dar de-al lungul timpului nu am fost nevoit să aplic la ele. Un sfat și o sugestie pentru cine vrea să se apuce de un meșteșug este să încerce să-și facă propriul magazin, mai ales într-un oraș turistic ca Brașov.
„În mare parte mă puteți găsi la Cetatea Rupea aproape în fiecare sâmbătă și duminică, în curtea cetății. Iar în online, pe paginile de Facebook și Instagram, pe numele Drăghici Moise Theodor.”
Unde te pot găsi cei care vor să-ți descopere lucrările — fizic și online? Cum pot intra în contact cu universul tău artistic?
În mare parte mă puteți găsi la Cetatea Rupea aproape în fiecare sâmbătă și duminică, în curtea cetății. Iar în online, pe paginile de Facebook și Instagram, pe numele Drăghici Moise Theodor.
„Cred că sentimentul și entuziasmul pe care ți le dă cuptorul sunt asemănătoare cu cele ale unui copil care abia așteaptă să deschidă cadourile.”
Dacă ar fi să lași o amprentă peste timp prin ceea ce faci, care ai vrea să fie mesajul tău pentru generațiile care vor veni?
Unul dintre aspectele care mă îngrijorează la vremurile actuale este că foarte rar mai întâlnesc oameni care sunt pasionați și le place ceea ce fac. Ce aș vrea să transmit generațiilor viitoare este ca, indiferent de meseria pe care o vor alege, să o facă cu plăcere și să fie pasionați!
„Ce aș vrea să transmit generațiilor viitoare este ca, indiferent de meseria pe care o vor alege, să o facă cu plăcere și să fie pasionați!”