Alexandra Paftală se definește ca un om optimist și curios, pentru care viața și arta sunt strâns legate. Nu vede actoria ca pe o mască separată, ci ca pe o extensie a propriei persoane. Nu crede că un singur personaj poate schimba un om, dar știe că fiecare contribuie la construcția interioară. Responsabilitatea față de public este, pentru ea, responsabilitatea față de adevăr și autenticitate.
Consideră că arta poate salva, dar nu neapărat schimba vieți, ci mai degrabă perspective. Frica ei principală este nesiguranța pe scenă, însă experiența a învățat-o să o depășească. Să-i dăm cuvântul mai departe!
Cine ești tu atunci când nu joci niciun rol?
Sunt eu, Alexandra, Fifi. Sunt un om optimist, în majoritatea timpului, îmi place să citesc, să văd și să învăț lucruri noi, sunt fiică, soră, mătușă, prietenă. Sunt un om simplu căruia îi place viața.
Există un personaj care te-a schimbat ca om?
Cred că majoritatea personajelor pe care le-am primit au accentuat, au sedimentat sau au construit lucruri în mine. Nu cred în schimbarea unui om datorită unui personaj. Îmi par vorbe prea mari.
Unde se termină actrița și unde începe omul?
Omul Fifi o conține pe actrița Fifi. Sunt una și aceeași, diferența e că deosebesc clar viața din afara scenei de viața de pe scenă.
Te-ai pierdut vreodată într-un rol? Cum te-ai regăsit?
Mă pierd constant, hihi. Dar cred că ăsta este un proces firesc în construirea rolurilor. Eu pășesc încet spre rolurile mele, mă pierd, nu înțeleg, mă agit și abia apoi înțeleg și conțin. Ăsta mi se pare drumul natural sau, cel puțin, așa funcționez eu.
Există o emoție pe care încă nu ai avut curajul să o explorezi ca actriță?
Nu m-am gândit niciodată la asta. Deși am o paletă diversă de emoții pe care le joc, probabil mai sunt și altele pe care încă nu am avut șansa să le explorez.
Ce responsabilitate simți că ai față de public?
Responsabilitatea pe care o am față de munca mea. Să fiu reală, să transmit cât mai firesc tot ce îmi cere personajul, regizorul, să am adevăr în tot ce aduc pe scenă, pentru public.
Crezi că arta poate salva sau schimba vieți?
Cred că arta poate salva, nu cred că poate schimba vieți. Opinii, viziuni, modul în care percepem viața sau pe cei de lângă noi, da, asta poate schimba.
Cum te-ai schimba ca artistă dacă ai ști că nu vei mai juca niciodată?
Nu știu, nu mă gândesc la asta. Probabil aș găsi o altă modalitate de a mă exprima artistic, sau nu. Sper să nu fiu nevoită să iau în considerare asta.
Ce i-ai spune versiunii tale mai tinere prin intermediul nostru?
Să aibă încredere, să muncească la fel de mult, pentru că doar așa o să fie mulțumită și împăcată, să nu uite niciodată să se joace, să caute, să asculte și să înmagazineze cunoștințe cât mai multe, să facă exact ce simte și ce gândește și să fie sigură că orice hop sau orice experiență mai puțin plăcută, are scopul ei.
Cine e omul fără de care nu ai fi ajuns aici?
Sunt mulți oameni de la care am învățat, care au clădit câte un strat în parcursul meu. Părinții mi-au fost primul sprijin, lăsându-mă să merg pe drumul ales de mine, iar mai apoi profesorii, colegii, prietenii, regizorii, oamenii de teatru cu care m-am întâlnit.
Care e frica ta cea mai mare și cum te influențează ca artistă?
Mi-e frică de nesiguranță, în scenă. Însă am avut proiecte în care am simțit nesiguranță și cu toate astea, am trecut peste. Însă, nu prefer asta. Prefer siguranța și stabilitatea pe scenă.
Ce parte din tine nu a văzut încă publicul?
Aduc iarăși în discuție personajele mele care au caractere diverse, provin din medii diferite și care livrează tot soiul de emoții. Însă sunt sigură că publicul mai are încă multe de văzut. Abia aștept să descopăr și să vadă și publicul alte emoții, alte personaje.