Luna mai se rostogolește cu iasomie și bujori. Și s-a oprit ploaia! Cafeneaua e mica, însă grădina ei e o binecuvântare! Lângă masa mea vin patru adolescenți. Și-au lăsat ghiozdanele pe pietriș, telefoanele și le-au întors cu fața în jos. Pe chip au o oboseală pe care doar cei foarte tineri o pot avea: oboseala aceea venită din încercarea continuă de a deveni „destul”.
Nu vorbeau încet. Nici nu cred că își doreau. (sincer!)
– Ai și tu senzația că nimeni nu te vede așa cum ești cu adevărat? a spus unul dintre ei, în timp ce rupea eticheta unei sticle de apă. Toți văd doar ce ar trebui să fii.
Cei din jur își beau cafeaua mai departe. Eu însă am rămas suspendată în fraza aceea.
Și apoi au început să curgă replicile care imitau voci de adult:
– „Poți mai mult!”
– „Trebuie să fii mai organizat….”
– „Trebuie să ai un plan!”
– „La vârsta ta, eu, deja…”
– „Nu mai fi atât de sensibil!”
– „Uită-te la colegul tău…”
Uneori, fără să ne dăm seama, iubirea noastră de părinți se transformă într-o listă nesfârșită de corecturi. Din grijă. Din teamă. Din dorința sinceră ca ei să aibă o viață bună.
Dar copiii noștri nu cresc doar din ceea ce le spunem să devină. Cresc și din felul în care sunt priviți astăzi.
Din felul în care li se face loc să fie.
Încă un sfat?
Poate că adolescenții nu au nevoie, înainte de toate, de încă un sfat. Poate că au nevoie să simtă că nu sunt un proiect aflat permanent în construcție. Că nu trebuie să demonstreze fără oprire că merită iubire, apreciere, răbdare.
Un băiat cu hanorac gri a spus atunci ceva ce mi-a rămas în minte:
– Știi ce e obositor? Să simți că pentru ai tăi ești mereu varianta neterminată a cuiva.
A urmat liniștea aceea grea și sinceră.
Și atunci am înțeles încă o dată cât de mult își doresc adolescenții să fie cunoscuți nu pentru note, ci pentru notele lor personale.
Pentru felul lor unic de a simți. Pentru umorul lor. Pentru vulnerabilitatea lor. Pentru ce îi aprinde pe dinăuntru. Pentru cine sunt când nu încearcă să impresioneze pe nimeni.
Vor să fie văzuți dincolo de performanțe.
Dincolo de comparații.
Dincolo de „mai mult”.
Anii aceștia au devenit aproape imposibili pentru ei. Li se cere să fie excepționali în toate direcțiile deodată: să învețe perfect, să arate bine, să fie populari, maturi, echilibrați emoțional, sportivi, creativi, sociabili, disciplinați și pregătiți pentru viitor. Să știe cine sunt înainte să fi avut timp să descopere.
Uneori uităm cât de greu este să crești sub presiunea continuă de a nu dezamăgi
– Mi-aș dori să mă întrebe mai des ce îmi place mie, a spus o fată cu părul împletit cu raze de soare. Mi se spune în general doar ce ar trebui să îmi placă….
– Sau să nu creadă că dacă nu semăn cu fratele meu înseamnă că sunt mai puțin bun…
– Sau să accepte că poate succesul meu arată diferit…
Cât adevăr încape în câteva propoziții rostite de niște copii…
Copiii nu vin pe lume ca să repare visurile netrăite ale părinților. Nu sunt continuarea noastră și nici a doua noastră șansă. Ei nu au misiunea de a deveni ceea ce noi n-am reușit să fim.
Au propria lor construcție. Propriul drum. Propriul ritm.
Cea mai mare dovadă de iubire este să îi însoțim fără să îi modelăm până la pierderea de sine.
Să putem spune:
„Te văd.”
„Te aud.”
„Nu trebuie să fii altcineva ca să fii suficient pentru mine.”
Pentru că atunci când un copil se simte acceptat în ceea ce este deja, începe să crească frumos…
Nu din frică.
Nu din presiune.
Ci din încredere.
Iar adolescenții aceștia, pe care îi judecăm uneori prea repede, duc în ei lupte tăcute și grele. Între cine sunt, cine li se spune să fie și cine încearcă să devină.
Ei nu vor perfecțiune.
Vor spațiu.
Vor răbdare.
Vor părinți care să îi cunoască înainte să îi corecteze.
Vor să fie iubiți nu pentru cât reușesc, ci pentru cine sunt atunci când nu reușesc!