La un moment dat, fără să ne dăm seama exact când, într-o după-amiază, pe la 4, încetăm să mai trăim ca niște copii. Nu se întâmplă într-o zi anume. Nu! Pur și simplu, viața începe să ne grăbească. Apar responsabilitățile, grijile, oboseala, iar lucrurile simple care cândva ne făceau fericiți devin detalii peste care trecem fără să le mai observăm. (Mare păcat!)
De 1 Iunie vorbim mult despre copii. Ce bine! Le cumpărăm baloane, dulciuri, îi scoatem în parc și le facem poze. …dar foarte rar ne întrebăm ce s-a întâmplat cu copilul din noi.
…Cu partea aceea care știa să se bucure din nimic, care putea transforma o după-amiază obișnuită într-o aventură, care râdea fără motiv și nu avea nevoie de un plan anume ca să fie fericită.
Copiii au felul lor sincer de a trăi fiece clipă. Se supără repede, dar iartă repede. Pun întrebări fără teamă. Se miră, se uimesc de lucruri pe care noi nici nu le mai vedem. Pentru ei, timpul nu fuge. O zi de vară pare nesfârșită, iar o înghețată mâncată pe o bancă poate deveni o amintire care rămâne ani întregi.
Noi, oamenii mari, uităm încet toate astea. Ne obișnuim să alergăm dintr-un loc în altul, să verificăm ceasul, să răspundem la mesaje, să fim mereu ocupați. Fără să vrem, pierdem ceva important: capacitatea de a ne bucura cu adevărat de prezent.
Eu spun că poate de aceea avem nevoie de Ziua Copilului mai mult decât credem. Nu doar pentru cei mici, ci și pentru noi. Ca să ne amintim că viața nu înseamnă numai liste, termene și griji. Că încă avem voie să râdem tare, să fim curioși, să ne emoționăm din lucruri mici.
Copilăria nu dispare complet. Rămâne undeva în noi, în amintiri, în mirosul verii, în dorul de „acasă”, în momentele în care uităm pentru câteva secunde să fim atât de serioși.
DA! Asta ar trebui să păstrăm, indiferent cât creștem: partea din noi care încă știe să simtă lumea sincer.