În fiecare școală există copii care intră pe poartă purtând în ghiozdan mai mult decât manuale. Poartă etichete, comparații, dezamăgiri și convingerea că nu sunt suficient de buni. În multe cazuri, cea mai grea lecție nu este matematica sau limba română, ci aceea de a învăța să creadă în ei înșiși.
Într-o perioadă în care educația este măsurată aproape exclusiv în rezultate, clasamente și statistici, există profesori care vorbesc despre un alt tip de performanță: curajul de a visa, demnitatea și încrederea de a-ți găsi propriul drum. Despre acești copii, despre prejudecățile care încă apasă asupra învățământului tehnologic și despre puterea educației de a schimba destine am discutat cu profesoara Gabriela Sabău. A ales să privească dincolo de note și să vadă, înainte de toate, omul din fiecare elev.
Să îi dăm cuvântul!
Ați spus la un moment dat că, în multe licee tehnologice, cea mai mare problemă nu este lipsa resurselor, ci lipsa încrederii pe care elevii o au în ei înșiși. Încă împărtășiți această idee?
Mai mult ca niciodată. În fiecare an întâlnesc copii care intră pe poarta școlii convinși că nu sunt suficient de buni. Nu pentru că au decis ei asta, ci pentru că au auzit-o în diferite forme de prea multe ori. Uneori îi văd în clasa a IX-a stând în ultima bancă, evitând să răspundă, cerându-și scuze înainte să încerce. Și atunci îmi dau seama că nu avem de construit doar competențe. Avem de reconstruit ÎNCREDEREA. Când un copil începe să creadă că merită să viseze, că are dreptul să reușească și că nu este definit de etichetele primite, se întâmplă ceva extraordinar. Din acel moment începe adevărata lui creștere.
Sunteți parte dintr-un liceu care, ani la rând, a fost privit prin prisma prejudecăților asociate învățământului tehnologic. Cum schimbi nu doar o instituție, ci și felul în care societatea privește copiii care învață acolo?
Nu cred că schimbi percepțiile prin discursuri. Le schimbi atunci când oferi copiilor experiențe care îi transformă. Am văzut elevi care plecau pentru prima dată din țară cu teamă și se întorceau cu o altă lumină în privire. Am văzut copii care nu aveau curaj să vorbească în fața clasei și care, după o mobilitate Erasmus sau o acțiune de voluntariat, prezentau experiența lor în fața unei săli întregi. Oamenii își schimbă părerea atunci când văd rezultate, nu atunci când aud argumente.
Iar cea mai frumoasă victorie este atunci când un fost elev se întoarce și îți spune: „Doamna profesoară, acum știu că am și eu locul meu în lume.”
În discursul public despre educație se vorbește foarte mult despre performanță și foarte puțin despre demnitate. Credeți că școala românească reușește astăzi să le ofere elevilor sentimentul că au valoare, indiferent de traseul pe care îl aleg?
Nu întotdeauna. Școala vorbește adesea despre rezultate, clasamente și statistici. Dar un copil nu își construiește identitatea din statistici. El are nevoie să simtă că este văzut. Să simtă că valoarea lui nu depinde doar de o notă sau de numele școlii pe care o urmează. Cred că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate face un profesor este să îi transmită elevului că merită respect înainte de a demonstra ceva. Pentru că demnitatea nu ar trebui să fie recompensa succesului. Ar trebui să fie punctul de plecare.
Există un moment anume în care vedeți că un elev începe, cu adevărat, să creadă în el?
Da. Și de cele mai multe ori nu este un moment spectaculos. Este clipa în care începe să vorbească fără teamă. Când nu mai spune „nu știu” înainte să încerce. Când ridică privirea și își susține punctul de vedere. Sau când se întoarce dintr-o experiență care i-a arătat că poate face față unor provocări despre care credea că sunt prea mari pentru el. Atunci înțeleg că s-a produs transformarea cea mai importantă: nu în carnetul de note, ci în felul în care se privește pe sine.
Ce se schimbă într-un tânăr în clipa în care descoperă că poate face față într-un mediu european, profesionist și competitiv?
Se schimbă povestea pe care și-o spune despre el însuși. Dintr-odată nu mai este copilul dintr-un oraș mic sau dintr-un sat care se întreabă dacă este suficient de bun. Devine un tânăr care știe că poate comunica, poate lucra într-o echipă internațională și poate face față unor situații reale. Pentru mulți dintre elevii noștri aceasta este cea mai mare descoperire. Nu faptul că lumea este mare. Ci faptul că și ei au loc în ea.
Este un profesor un sprijin emoțional pentru întreaga comunitate?
Cred că un profesor este, înainte de toate, un om care însoțește alți oameni. Elevii au nevoie de profesori competenți, dar au nevoie și de profesori care să le ofere siguranță, încredere și speranță. Nu putem rezolva toate problemele cu care vin copiii la școală. Dar putem fi acea persoană care îi ascultă atunci când au nevoie, care crede în ei atunci când ei nu mai cred și care le amintește că nu sunt singuri. Uneori atât este suficient pentru a schimba un destin.
Există momente în care simțiți că trebuie să luptați ca profesor împreună cu soțul dumneavoastră, director al școlii, nu doar pentru elevi, ci și împotriva unor mentalități vechi din sistem?
Da. Și cred că aceasta este una dintre cele mai dificile lupte. Este mai ușor să schimbi un regulament decât o prejudecată. Ani la rând am simțit că trebuie să demonstrăm că elevii unui liceu tehnologic merită aceeași încredere, aceleași oportunități și același respect ca orice alt elev. Nu pentru că ar fi mai buni. Ci pentru că sunt la fel de valoroși. Iar această convingere ne-a ghidat în tot ceea ce am construit.
Care a fost cea mai dificilă decizie pe care a trebuit să o ia soțul dumneavoastră ca director și v-a cerut părerea?
Paradoxal, nu cred că cele mai grele decizii au fost cele administrative. Una dintre perioadele care l-au pus cel mai mult la încercare a fost cea legată de concursul pentru funcția de director. Nu examenul în sine, ci tot ceea ce vine odată cu el: responsabilitatea, presiunea, întrebările, așteptările oamenilor. Îmi amintesc discuțiile noastre din acea perioadă. Nu vorbeam despre funcție, ci despre misiune. Despre dacă mai are energia să continue, despre ce înseamnă să conduci o școală și să rămâi fidel valorilor tale atunci când nu este întotdeauna simplu. Cred că adevărata decizie a fost să continue să creadă în ceea ce construim aici, chiar și atunci când drumul nu a fost ușor. Și acest lucru se repetă din nou, că tot ne aflăm în plină perioadă pre-concurs.
De ce credeți că în România există încă ideea că succesul adevărat înseamnă doar liceu teoretic, facultate și birou?
Cred că, mult timp, am confundat succesul cu statutul social. Ne-am obișnuit să admirăm diplomele și prea puțin oamenii. Să întrebăm un tânăr la ce facultate merge înainte să ne întrebăm ce îl pasionează, ce știe să facă sau ce fel de om este. Din păcate, mulți copii cresc cu impresia că valoarea lor depinde de numele școlii pe care o urmează. Că există un singur drum „bun” și multe alte drumuri considerate variante de rezervă. Eu nu cred asta. Am văzut elevi care au ajuns la liceul tehnologic dezamăgiți și nesiguri, iar câțiva ani mai târziu au devenit profesioniști respectați, antreprenori sau studenți care și-au construit singuri viitorul. Poate că adevărata problemă nu este cum definim succesul. Poate problema este că încă judecăm oamenii după traseul pe care pornesc, nu după locul în care ajung.
Care este cea mai mare nedreptate pe care o face astăzi sistemul unor copii?
Cred că cea mai mare nedreptate este atunci când îi face să creadă că valorează mai puțin. Există încă un tip de bullying despre care se vorbește prea puțin: bullyingul dintre instituții. Încă se întâmplă ca unor elevi să li se spună: „Dacă nu înveți, ajungi la tehnologic.” Poate pentru un adult este doar o expresie aruncată într-o conversație. Pentru un copil însă este un verdict. Este mesajul că școala lui valorează mai puțin. Că viitorul lui valorează mai puțin. Că el valorează mai puțin, iar asta este profund nedrept.
Pentru că eu văd zilnic elevi din învățământul tehnologic care muncesc enorm, care își depășesc condiția, care își ajută familiile, care își construiesc un drum cu demnitate și curaj. Cred că educația ar trebui să îi învețe pe copii să se respecte unii pe alții, nu să se privească de sus în funcție de școala pe care o urmează. În fond, nu există copii de elită și copii de categoria a doua…..
Există doar copii care au nevoie să fie văzuți, încurajați și respectați.