Luna Septembrie are felul ei de a ne întoarce, în fiecare an, la începuturi. Săptămâna aceasta ne revedem. Copiii își caută locurile, clasele se umplu din nou de glasuri, iar în brațele tuturor florile din buchete stau țanțoșe și înmiresmate. Miros a toamnă, a vară care încă nu s-a desprins cu totul, a bucurie și, mai ales, a promisiune. Promisiunea unui an bun.
Peste câteva zile însă, după emoția începutului, vor apărea și primele observații. Primele lucrări. Primele concluzii. Primele feedbackuri. Și printre ele, aproape sigur, va apărea una dintre cele mai frecvente: „Ar trebui să fie mai atent.” Sau, și mai apăsat: „Nu este atent.” Și atunci părintele se scutură puțin. Se întreabă ce n-a făcut bine, ce ar trebui schimbat, ce ar putea încerca. Un curs? O activitate în plus? Un specialist? O metodă de lucru? Un program pentru dezvoltarea atenției?
Cum îl învățăm să fie atent?
Aproape instant apar și celelalte întrebări: De ce nu reușește să rămână concentrat? Cum îl ajut să ducă un lucru până la capăt? Ce fac dacă își pierde repede interesul? Dacă se foiește mereu? Dacă uită ce i-am spus? Dacă își rătăcește lucrurile? Dacă nu are răbdare? Dacă pare că orice activitate îl plictisește după câteva minute? Și, poate cea mai importantă întrebare dintre toate: Cum îl învățăm să fie atent? (Oh, ce întrebare grea!)
Trăim în anii aceștia în care, pentru aproape orice dificultate a copilului, există o soluție ambalată frumos și pusă la vânzare. Există programe pentru atenție, activități pentru concentrare, cursuri pentru autocontrol, tehnici pentru memorie, terapii, ateliere, metode alternative, exerciții și strategii. Unele sunt foarte bune. Unele pot fi de ajutor. Unele își găsesc locul lor. Dar avem tendința să căutăm mereu ceva care să producă o schimbare rapidă. Ceva ce putem adăuga. Ceva ce putem cumpăra. Ceva la care să-l ducem. Ceva care să rezolve problema. Ceva dinafaralumiinoastre. Așa e?
Uneori, lucrul de care copilul are nevoie cel mai mult nu mai trebuie adăugat în programul lui. Trebuie, dimpotrivă, să așezăm programul în jurul lui. Și aici apare o strategie teribil de simplă și, tocmai de aceea, teribil de greu de vândut: ritmul.
Ritmul copilului
O zi care are o anumită ordine. Ore de somn cât de cât constante. Mese care nu apar la întâmplare. Timp pentru joacă și mișcare, dar și timp în care nu se întâmplă mare lucru. Activități care se repetă. Lucruri simple pe care copilul le face până când nu mai are nevoie să fie împins de la spate. Să-și pună hainele la loc. Să-și pregătească ghiozdanul. Să strângă după el. Să citească puțin, chiar și atunci când nu are chef. Să termine ceea ce a început. Să aștepte. Să stea. Să se plictisească. Să descopere că nu orice secundă a zilei trebuie umplută cu ceva interesant.
Hrana pentru atenție
Atenția nu apare din senin. Ea se hrănește din predictibilitate, repetiție, liniște și exercițiul de a rămâne într-un lucru suficient de mult timp. Iar aici avem o mare problemă (mda, e chiar problemă). Noi, adulții, vrem rezultate repede. Copilul trebuie să învețe repede, să se adapteze repede, să fie atent repede, să renunțe repede la un comportament și să adopte repede unul nou. Dar formarea unui ritm interior nu se întâmplă în câteva zile.
Când introduci reguli noi și o altă ordine a zilei, copilul nu se transformă imediat într-un copil calm, organizat și atent. De multe ori, se întâmplă exact invers. Protestează. Se enervează. Se opune. Negociază. Spune că e nedrept. Încearcă să te convingă să renunți. Și aici se află una dintre cele mai importante încercări pentru părinte: să nu confunde disconfortul copilului cu faptul că strategia nu funcționează.
Unui copil care se împotrivește unei rutine noi nu înseamnă neapărat că rutina îi face rău. Înseamnă, de multe ori, că ….este nouă! Iar lucrurile noi au nevoie de timp pentru a deveni firești. Din tine. Nu este nevoie de severitate. Nu este nevoie de țipete. Nu este nevoie de un părinte milităros care controlează fiecare minut. Este nevoie de consecvență. De aceeași regulă spusă de suficiente ori. De aceeași ordine repetată suficient de mult. De un adult care nu schimbă totul în fiecare seară pentru că, după trei zile, copilul încă protestează.
Vine un moment!
Pentru că există un moment (și el nu vine la comandă) în care lucrurile încep să se așeze. Rutina devine familiară. Copilul nu mai consumă atât de multă energie întrebând ce urmează. Nu mai negociază fiecare pas. Nu mai are nevoie de atâția stimuli pentru a trece de la o activitate la alta. Și, încet, apare ceva foarte valoros: ritmul interior.
De aici se poate construi atenția. Din felul în care copilul învață să stea cu o singură activitate. Din pauzele în care nu este bombardat cu stimuli. Din timpul în care nu trebuie să primească imediat o recompensă. Din răbdarea cu care este lăsat să facă un lucru pas cu pas. Din repetarea unor gesturi simple până când ele devin parte din viața lui.
Atenția nu este doar o abilitate pe care o „antrenăm” într-o oră specială. Este și rezultatul atmosferei în care copilul trăiește. Al felului în care arată o dimineață. Al felului în care arată o seară. Al cantității de zgomot, grabă și schimbare din jurul lui. Al disponibilității noastre de a-i permite să facă uneori lucruri care nu sunt spectaculoase.
Poate că tocmai aici este paradoxul. Cerem copiilor răbdare, în timp ce noi …….ne-am pierdut răbdarea. Cerem concentrare, în timp ce schimbăm permanent activitățile. Cerem ordine, în timp ce viața lor este adesea o succesiune de excepții și negocieri. Cerem să suporte plictiseala, în timp ce ne grăbim să le umplem fiecare minut. Și cerem rezultate rapide într-un proces care, prin natura lui, are nevoie de timp.
Poate că, înainte de a ne întreba „Ce să fac pentru atenția lui?”, ar merita să ne întrebăm: „Cum arată ritmul în care trăiește copilul meu?”
Nu vom avea un ,,certificat”
Nu este o strategie spectaculoasă. Nu poate fi pusă într-o reclamă cu „rezultate în 14 zile”. Nu vine cu certificat. Nu are ambalaj. Și nici nu ne scutește pe noi, părinții, de muncă. Pentru că această strategie cere ceva foarte greu de cumpărat și foarte greu de înlocuit: prezență, consecvență și timp.
Iar uneori, pentru un copil care pare că „nu este atent”, primul pas nu este să-i mai adăugăm ceva. Este să-i oferim, pentru o vreme, mai puțin zgomot, mai multă ordine și un ritm în care să poată crește.