Pe bunica mea o chema Crucița. Iar în fiecare an, pe 14 septembrie, Ziua Crucii era și ziua ei.
În satul meu, Dăișoara, din județul Brașov, Ziua Crucii vine și cu o rânduială pe care am cunoscut-o dintotdeauna: în ajunul sărbătorii, preotul merge din casă în casă, cu crucea și cu cele sfinte, pentru a binecuvânta și a sfinți casele oamenilor. Dintr-o gospodărie în alta, crucea trece pragurile caselor și ajunge în camerele în care se trăiește, se muncește, se râde, se plânge și se păstrează amintirile unei familii. Este un obicei simplu, dar care, privit astăzi, spune mult despre felul în care satul românesc și-a trăit credința. Sărbătoarea nu rămâne doar în biserică. Ea pleacă împreună cu preotul și cu crucea și intră în casele oamenilor. Binecuvântarea nu este doar a locului sfânt, ci și a gospodăriei, a familiei și a vieții de zi cu zi. Tot așa este și astăzi, tradiția a mers mai departe și sătenii își așteaptă preotul cu porțile deschise și-o lumânare aprinsă pe masă.
Pentru mine, imaginea aceasta este legată iremediabil de bunica mea, Crucița. Poate pentru că, atunci când eram copil, nu făceam încă diferența între o sărbătoare din calendar și o sărbătoare a casei. Știam doar că în jurul acestei zile exista ceva solemn și cald în același timp: biserica, satul, casele, oamenii și numele bunicii mele. Astăzi, când privesc în urmă, îmi dau seama că numele Crucița purta cu el mai mult decât o simplă amintire de familie. Purta o lume întreagă. O lume în care numele oamenilor, sărbătorile, anotimpurile și credința se așezau unele lângă altele și în care o zi din calendar putea să însemne, deopotrivă, sărbătoare religioasă, prag al toamnei și prilej de a-i aduna pe cei dragi în jurul mesei.
De aceea, articolul acesta este pentru ea.
Pentru lumea tradițională românească, Ziua Crucii este un prag: între vară și toamnă, între rod și odihna pământului, între lumea văzută și una în care plantele, animalele și strămoșii aveau propriile lor rosturi.
În fiecare an, la 14 septembrie, Biserica Ortodoxă prăznuiește Înălțarea Sfintei Cruci, una dintre marile sărbători ale calendarului creștin. Pentru credincioși, este o zi a Crucii, a jertfei și a postului. Pentru satul românesc de odinioară, aceeași zi marca însă și un moment mult mai larg: schimbarea anotimpului, sfârșitul unui ciclu agrar și apropierea de perioada rece a anului. În jurul acestei date s-au adunat, de-a lungul timpului, credințe, ritualuri și practici care vorbesc despre felul în care oamenii au încercat să înțeleagă și să rânduiască lumea. Ziua Crucii devine astfel un loc de întâlnire între creștinism și vechiul calendar al satului.
De ce sărbătorim Înălțarea Sfintei Cruci
Din punct de vedere religios, sărbătoarea amintește de două momente importante din istoria Crucii pe care, potrivit tradiției creștine, a fost răstignit Iisus Hristos. Primul este aflarea Sfintei Cruci la Ierusalim și înălțarea ei solemnă în fața poporului, la 14 septembrie 335. Tradiția leagă acest moment de împărăteasa Elena și de cercetările întreprinse la Ierusalim pentru identificarea locului Răstignirii și a Crucii Mântuitorului. Cel de-al doilea moment este legat de întoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim după ce aceasta fusese luată de perși. Evenimentul s-a petrecut în secolul al VII-lea, în timpul împăratului bizantin Heraclius. În Biserică, ziua are un caracter aparte și prin postul care o însoțește. Crucea, în această perspectivă, este semnul central al credinței creștine: al jertfei, al morții și al biruinței asupra morții.
Ziua Crucii, un prag în calendarul popular
Dincolo de calendarul liturgic, 14 septembrie avea o importanță aparte în calendarul tradițional românesc. Potrivit documentării etnografice realizate de Institutul Național al Patrimoniului, calendarul agrar tradițional împărțea anul în două mari perioade: vara și iarna. Vara agrară începea în apropierea echinocțiului de primăvară, avea punctul central în perioada Sânzienelor și se încheia în jurul Zilei Crucii, aflată la aproximativ o săptămână înainte de echinocțiul de toamnă. De aceea, 14 septembrie trebuie înțeleasă și ca o zi de hotar. Nu întâmplător, septembrie este luna în care natura începe să-și schimbe vizibil chipul. Zilele se scurtează, nopțile devin mai reci, roadele ajung la maturitate, iar muncile agricole intră într-o altă etapă. În această lume, sărbătorile nu erau simple date din calendar. Ele organizau timpul comunității și spuneau oamenilor când să înceapă sau să încheie anumite lucrări. Ziua Crucii era una dintre aceste borne.
Cârstovul Viilor și începutul culesului
În anumite regiuni ale țării, în special în Muntenia și Oltenia, 14 septembrie este cunoscută și sub numele de Cârstovul Viilor. Este momentul asociat în calendarul tradițional cu încheierea anului viticol și cu începutul culesului strugurilor. În lumea satului, via pe lângă o cultură agricolă, era parte din economia gospodăriei, din viața comunității și din ritualurile legate de rod și de pomenirea celor morți. Calendarul pomi-viticol consemnat de cIMeC plasează Ziua Crucii la sfârșitul anului pomi-viticol, în legătură cu începutul culesului strugurilor și cu alte munci de toamnă, precum bătutul nucilor. În acest fel, sărbătoarea devenea și o celebrare a roadelor pământului.
Ziua în care „se închide pământul”
Una dintre cele mai interesante credințe asociate cu 14 septembrie este aceea că, în această zi, pământul se închide. În imaginarul popular, șerpii, insectele și celelalte târâtoare se retrag în pământ pentru iarnă. De aici vine și una dintre denumirile populare ale zilei: Ziua Șarpelui. Nu trebuie confundată această credință cu învățătura religioasă a sărbătorii. Ea aparține stratului de cultură tradițională și spune ceva despre modul în care omul satului își organiza observațiile asupra naturii. Pentru omul contemporan, ideea că „se închide pământul” poate părea o imagine poetică. Pentru omul tradițional, ea era însă parte dintr-un calendar al naturii urmărit cu atenție: când apar anumite animale, când dispar, când se răcește vremea, când începe bruma, când se coc fructele și când trebuie încheiate anumite lucrări. Calendarul popular transforma astfel schimbarea anotimpului într-un eveniment cu valoare simbolică.
Ce se putea și ce nu se putea mânca
Postul din această zi a generat, în cultura populară, și o serie de interdicții alimentare. Unele credințe spuneau că nu trebuie consumate alimente care amintesc prin formă de Cruce sau care poartă simbolic semnul acesteia. În diverse regiuni sunt menționate nucile, usturoiul, peștele, castraveții, prunele, pepenii sau alte produse. Aceste prescripții trebuie privite însă în contextul lor: ele aparțin credințelor și practicilor tradiționale, nu trebuie prezentate drept reguli dogmatice ale Bisericii. Tocmai această diferență este una dintre cheile înțelegerii culturii tradiționale românești. Calendarul creștin și calendarul popular au coexistat timp de secole, iar sărbătorile creștine au fost integrate în ritmul muncilor, al anotimpurilor și al credințelor comunității.
O zi pentru cei plecați
Cârstovul Viilor era și un moment în care roadele erau oferite celor care nu mai erau printre cei vii. Pomana, strugurii, vinul sau alte produse ale gospodăriei puteau fi împărțite pentru sufletele celor morți. În mentalitatea tradițională, lumea celor vii și lumea celor plecați nu erau complet despărțite. Această legătură se regăsește în numeroase sărbători ale calendarului românesc: rodul pământului este primit cu recunoștință, dar și împărțit, pentru ca memoria celor plecați să rămână inclusă în viața comunității.
Între Cruce și pământ
Poate că aici se află una dintre cele mai interesante semnificații culturale ale Zilei Crucii. În calendarul bisericesc, 14 septembrie vorbește despre Cruce, despre jertfă și despre Hristos. În calendarul tradițional, aceeași zi vorbește despre pământ, vii, plante, animale, roade și trecerea timpului. Cele două lumi nu trebuie puse în opoziție. Ele s-au întâlnit și s-au influențat reciproc, alcătuind ceea ce astăzi numim cultura tradițională românească. Crucea era, pentru omul satului, un semn al credinței, dar și un reper al timpului. Ea apărea la răspântii, la hotarele satelor, în case, pe porți și în gesturile cotidiene. Iar o sărbătoare dedicată Crucii putea deveni, în același timp, reper pentru începutul unei munci, sfârșitul alteia sau schimbarea anotimpului.
Ce mai înseamnă Ziua Crucii astăzi?
În România urbană a secolului XXI, puțini mai trăiesc după calendarul agrar al satului. Nu mai așteptăm Ziua Crucii pentru a ști că trebuie să înceapă culesul viilor și nu mai privim cu aceeași intensitate semnele prin care natura anunță schimbarea anotimpului. Dar sărbătoarea nu și-a pierdut sensul. Ea continuă să fie una dintre zilele importante ale calendarului creștin și, în același timp, păstrează în memoria culturală un întreg univers de credințe și obiceiuri. Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care astfel de sărbători merită încă povestite. La 14 septembrie, în lumea satului românesc, vara nu dispărea pur și simplu. Se încheia cu un ritual. Pământul se pregătea să se odihnească. Viile intrau în vremea culesului. Plantele își pierdeau treptat puterea verii. Șerpii și târâtoarele se retrăgeau, în imaginarul popular, sub pământ. Iar oamenii se opreau pentru o zi din ritmul muncilor, posteau, mergeau la biserică și împărțeau din ceea ce le dăduse pământul.
Ziua Crucii era, astfel, mai mult decât o sărbătoare. Era un prag. Iar pragurile, în cultura românească, nu au fost niciodată simple treceri. Ele au fost momente în care lumea își schimbă rostul.