Școala a început. După săptămâni de vacanță, curțile școlilor s-au umplut din nou de copii, clasele de glasuri, iar diminețile de graba cu care se pregătesc ghiozdanele și se încheie ultimii nasturi ai uniformelor. Pentru părinți, începutul de an școlar înseamnă rechizite, haine, program, teme, rezultate și speranța că, la sfârșitul anului, copilul va fi mai bun la matematică, la limba română, la o limbă străină sau la orice altă materie. Dincolo de disciplinele școlare există însă o formă de educație care însoțește copilul pretutindeni: felul în care învață să fie între oameni. Cum vorbește, cum ascultă, cum pierde, cum câștigă fără să umilească, cum privește un om vulnerabil și cum reacționează în fața diferenței. Sunt lecții care se așază în caracter și care se construiesc în fiecare zi, prin familie, prin școală și prin comunitate. Un copil intră în clasă cu tot ceea ce a învățat acasă despre lume, despre ceilalți și despre propria lui valoare. Poartă în comportament felul în care a fost învățat să privească un om care are mai puțin decât el, care arată diferit, care întâmpină dificultăți sau care pur și simplu nu seamănă cu majoritatea.
De aceea, conversația de după școală merită să treacă dincolo de întrebarea „Ce ai făcut astăzi?”. Merită să ajungă la copilul care a stat singur în pauză, la colegul de care au râs ceilalți, la momentul în care cineva a fost exclus și la curajul de a spune „nu e în regulă”. Sunt întrebări simple, dar în spatele lor se află o formă profundă de educație. Un copil are nevoie să înțeleagă de timpuriu că hainele, greutatea, înălțimea, culoarea pielii, familia din care provine, dizabilitatea sau pasiunile sale nu stabilesc valoarea unui om. Un coleg care poartă în fiecare zi aceiași pantofi are aceleași drepturi la prietenie, respect și bucurie. Un ghiozdan vechi poate purta aceleași cărți, aceleași emoții și aceleași visuri ca unul cumpărat înainte de începerea anului școlar.
Copiii învață rapid ierarhiile societății. Observă cine are mai mult, cine are mai puțin, cine este popular, cine este marginalizat, cine primește atenție și cine rămâne în afara grupului. Privesc comportamentul adulților și îl transformă în propriul lor limbaj social. Educația pentru empatie începe, astfel, cu mult înaintea definiției din dicționar. Începe în familie. În felul în care părintele vorbește despre un om sărac, despre un vecin, despre un coleg de serviciu, despre o persoană cu dizabilitate sau despre cineva care arată diferit. Începe în gesturile cotidiene, în răbdarea acordată celuilalt, în felul în care este ascultat un copil și în disponibilitatea adultului de a se opri pentru câteva minute din ritmul zilei. John Dewey, unul dintre cei mai importanți filosofi ai educației, formula această idee printr-o afirmație devenită reper: „Educația nu este o pregătire pentru viață; educația este însăși viața.” Copilul învață permanent. La masa din familie, în mașină, în magazin, pe terenul de sport, în fața televizorului, pe telefon și în conversațiile dintre adulți. Învață din ceea ce i se spune și, mai ales, din ceea ce vede. Un părinte care respectă oamenii din jurul său oferă o lecție despre respect. Un părinte care își ajută vecinul oferă o lecție despre solidaritate. Un adult care ascultă cu răbdare oferă o lecție despre empatie. Valorile devin reale atunci când copilul le vede trăite.
Două copilării, aceleași nevoi
Mediul în care crește copilul îi modelează experiențele sociale. Orașul și satul oferă ritmuri diferite, relații diferite și forme diferite de apropiere între oameni. În mediul urban, copilăria se desfășoară adesea într-un program dens. Școala este urmată de cursuri de limbi străine, sport, muzică, meditații sau alte activități. Părinții lucrează mult, traversează orașul în trafic și încearcă să împartă aceeași zi între serviciu, responsabilități și familie. Copilul beneficiază de numeroase oportunități educaționale și culturale, în timp ce timpul petrecut împreună cu părintele devine una dintre resursele cele mai prețioase. Apare aici una dintre marile teme ale familiei contemporane: timpul de calitate. O conversație la masa de seară. O plimbare fără destinație. Câteva minute în care telefonul rămâne deoparte. O întrebare despre colegii copilului. O discuție despre o nedreptate observată la școală. Toate aceste momente construiesc educația morală a copilului la fel de puternic precum activitățile organizate. În multe comunități rurale, relațiile dintre oameni păstrează încă o dimensiune comunitară mai vizibilă. Copilul cunoaște vecinii, întâlnește mai multe generații, participă la evenimentele comunității și crește într-un spațiu în care oamenii se cunosc între ei. Bătrânii, rudele, vecinii, profesorii, preotul și ceilalți membri ai comunității pot deveni repere în formarea lui. Această apropiere are însă și reversul ei. Satele românești au trecut prin schimbări profunde: migrația, plecarea părinților la muncă în străinătate, depopularea și accesul diferit la oportunități educaționale au modificat structura comunităților. Copilul urban și copilul rural cresc, astfel, în lumi diferite, fiecare cu avantajele și vulnerabilitățile sale. Punctul comun rămâne familia. Maria Montessori considera că „copilul este atât un constructor al propriei persoane, cât și al societății”. Mediul în care copilul crește devine parte din această construcție. Relațiile, limbajul, comportamentele și atmosfera familiei contribuie la formarea lui în fiecare zi.
Această construcție începe însă să se clatine acolo unde accesul la educație devine inegal. România are încă diferențe importante între copiii care cresc în orașe și cei care cresc în comunități rurale, iar aceste diferențe se văd în șansele de a rămâne în școală, în accesul la resurse, în posibilitatea de a continua studiile și, în cele din urmă, în felul în care copilul își poate imagina propriul viitor. Datele UNICEF arată că rata abandonului școlar este de trei ori mai mare în mediul rural decât în mediul urban. În același timp, rata de înscriere a elevilor din mediul rural este cu 20 de puncte procentuale mai mică decât cea a elevilor din urban, diferența devenind deosebit de vizibilă în momentul trecerii de la gimnaziu la liceu. Pentru un copil dintr-un sat izolat, distanța până la liceu, costul transportului, lipsa unor servicii de sprijin sau posibilitățile financiare limitate ale familiei pot transforma continuarea studiilor într-un efort mult mai mare decât pentru un copil care locuiește într-un oraș. În spatele acestor procente se află copii concreți. Copii care fac naveta, copii care își ajută familia după ore, copii ai căror părinți au plecat în străinătate, copii care cresc cu bunicii și pentru care școala reprezintă una dintre puținele căi către o altă perspectivă asupra vieții. Accesul la educație înseamnă, așadar, mai mult decât existența unei școli pe hartă. Înseamnă transport, profesori, consiliere, tehnologie, sprijin familial, condiții materiale și un mediu în care copilul să poată învăța fără sentimentul permanent că pornește cu un pas în urmă. În mediul urban, vulnerabilitatea are adesea o altă formă. Copilul are școala aproape, acces la cursuri, biblioteci, centre culturale, sport, limbi străine și numeroase oportunități de dezvoltare. În același timp, ritmul vieții de familie poate deveni extrem de fragmentat. Părinții lucrează mult, petrec ore în trafic, jonglează între serviciu și responsabilități, iar timpul rămas pentru conversații, joacă și apropiere se comprimă între două zile aglomerate. Un copil poate avea acces la aproape toate resursele educaționale ale orașului și, în același timp, să ducă lipsa unei resurse esențiale: timpul părintelui. Această vulnerabilitate este mai greu de măsurat în statistici. Nu apare întotdeauna în cifrele despre abandon sau participare școlară. Se poate vedea însă în comportament, în anxietate, în dificultatea de a comunica, în nevoia permanentă de validare sau în felul în care copilul caută apartenența în grupul de colegi. Aici se întâlnesc două lumi aparent foarte diferite. La sat, problema poate fi distanța până la liceu, lipsa resurselor sau sărăcia. La oraș, problema poate fi abundența de activități și lipsa timpului. Într-un loc, copilul poate avea nevoie de mai multe oportunități. În celălalt, poate avea nevoie ca adultul să se oprească din alergare și să fie prezent. Ambele situații ajung, în cele din urmă, la aceeași nevoie: copilul are nevoie de un adult care să-l vadă.
Bullyingul are multe chipuri
În școală, diferențele dintre copii devin vizibile. Hainele, telefoanele, rezultatele, felul de a vorbi, aspectul fizic, familia, dizabilitatea sau statutul social pot deveni criterii de apropiere sau de excludere. Fenomenul bullyingului arată cât de repede poate deveni diferența o sursă de vulnerabilitate. Potrivit celei mai recente anchete citate de Salvați Copiii România, realizată în 2022, 81% dintre elevii chestionați au declarat că au fost martori ai unor situații de bullying în școala lor, iar 28% au spus că au asistat des sau foarte des la astfel de situații. Procentul este în creștere față de 2016, când 73% dintre elevi declarau că fuseseră martori ai bullyingului, iar 22,7% indicau o frecvență ridicată. Cifrele descriu o realitate care merită privită dincolo de statistici. Bullyingul nu se oprește la poarta școlii. Un copil umilit în mod repetat își poate pierde încrederea în sine, poate începe să evite colectivul, poate refuza să vorbească sau să participe și poate ajunge să asocieze școala cu frica. În 2025, o analiză calitativă realizată de Salvați Copiii a arătat și o diferență între mediile de învățământ. 90% dintre profesorii și consilierii școlari consultați considerau că elevii cu care lucrează sunt victime ale bullyingului. În ceea ce privește frecvența ridicată a fenomenului, 28,1% dintre respondenții din școlile bucureștene au indicat-o, comparativ cu 13,4% dintre profesorii din școlile rurale. Diferența aceasta spune ceva important despre mediile în care cresc copiii. Orașul concentrează grupuri mari de elevi, diferențe sociale vizibile, competiție și expunere intensă la rețele sociale și la modelele de consum. Satul păstrează comunități mai mici și relații mai apropiate, dar vulnerabilitățile economice, izolarea și accesul limitat la servicii pot crea alte forme de presiune. Bullyingul își schimbă forma în funcție de mediul în care apare. În curtea unei școli poate fi o poreclă repetată până când devine identitate. Într-un grup online poate fi o fotografie distribuită fără acord. Într-o comunitate mică poate fi eticheta care îl urmărește pe copil mult timp, pentru că oamenii se cunosc și informația circulă repede. În toate aceste situații, rana rămâne una profund umană: copilul simte că locul său printre ceilalți este nesigur.
Aici se întâlnesc familia, școala și comunitatea. Niciuna dintre ele nu poate funcționa izolată. Copilul are nevoie de părinți care ascultă, de profesori care observă, de colegi care includ și de o comunitate care înțelege că educația este o responsabilitate comună. În ultimii ani, în România au fost dezvoltate și programe dedicate prevenirii bullyingului și construirii unui climat școlar mai sigur. Numai în 2024, programul Salvați Copiii dedicat îmbunătățirii climatului școlar și prevenirii bullyingului a ajuns în 502 unități de învățământ, implicând mii de elevi,