Mai țineți minte povestea mea cu Părintele-Far?
M-am gândit din nou la ea acum, la început de an școlar, când copiii se întorc în clase, fiecare cu felul lui de a privi lumea, de a înțelege, de a întreba, de a se teme, de a încerca.
Un far nu schimbă marea
Un far nu schimbă marea și nici nu îi spune unei corăbii cum să navigheze. El luminează. Arată unde sunt stâncile, unde este țărmul, unde poate fi un loc sigur. Iar lumina lui poate fi văzută de corăbii foarte diferite, aflate la distanțe diferite și prin furtuni diferite.
Așa cred că este și copilul.
Fiecare copil pornește în lumea învățării cu propriul său ritm.
Unii copii înaintează repede și au nevoie să descopere ce se află dincolo de ceea ce li se oferă. Alții au nevoie să se oprească, să privească, să întrebe, să mai încerce o dată. Unii au nevoie de mai multă structură, alții de mai multă libertate. Unii au nevoie să fie încurajați să facă un pas înainte, alții au nevoie să audă că este în regulă să meargă mai încet.
Aici se află una dintre marile frumuseți, dar și una dintre marile dificultăți ale educației: să înțelegem că același sprijin nu produce întotdeauna același rezultat.
Când un copil nu este atent, poate ne grăbim să-i cerem mai multă atenție. Când nu înțelege, repetăm aceeași explicație. Când nu lucrează, îi spunem să se mobilizeze. Când pare plictisit, îi cerem să se implice. Când se teme, îi spunem să aibă curaj.
Dar poate că întrebarea importantă este alta.
Ce fel de lumină îi trebuie acum copilului?
Pentru un copil, lumina poate însemna o explicație spusă altfel. Pentru altul, o sarcină care să-i trezească interesul. Pentru unul poate fi nevoie de timp, pentru altul de o provocare. Un copil are nevoie să știe exact ce are de făcut, altul are nevoie să poată alege cum ajunge la rezultat. Unul are nevoie de încurajare, altul de limite clare.
Nu pentru că unii copii ar fi mai buni decât ceilalți.
Ci pentru că toți sunt diferiți.
A-i trata pe toți copiii la fel nu înseamnă întotdeauna a-i sprijini la fel de bine.
Farul nu luminează mai tare pentru o corabie și mai slab pentru alta. Dar lumina lui ajunge în locuri diferite, iar fiecare corabie o folosește în felul în care poate pentru a-și găsi drumul.
Poate că și noi, adulții, avem nevoie să privim mai atent înainte de a pune o etichetă.
„Nu este atent.”
„Nu este motivat.”
„Nu se străduiește.”
„Este prea sensibil.”
„Este prea lent.”
„Se grăbește.”
În spatele fiecăreia dintre aceste observații poate exista o nevoie pe care încă nu am văzut-o. Noi.
Educația nu înseamnă să îi facem pe toți copiii să navigheze la fel. Înseamnă să le oferim reperele de care au nevoie pentru a-și găsi propriul drum, fără să le luăm curajul de a-l descoperi.
Pentru că un copil nu are nevoie întotdeauna de mai multă presiune.
Uneori are nevoie de mai multă lumină.
Și poate că, atunci când un copil nu reușește să meargă mai departe așa cum ne-am imaginat, merită să ne oprim o clipă și să ne întrebăm:
„Oare vede lumina de care are nevoie?”