Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Zi

noiembrie 21, 2026

 

Există o toamnă pe care n-o mai găsești în calendare. O toamnă care se măsoară în mirosul merelor coapte, în prunele căzute prin iarbă, în fumul subțire care se ridica din curțile oamenilor și în glasurile celor care se strângeau, an de an, în jurul cazanului de țuică. Era toamna satului românesc. O toamnă a roadelor, a muncii făcute împreună și a bucuriilor simple. O toamnă în care gospodăriile fremătau de viață, iar fiecare pom încărcat era o mică binecuvântare pentru iarna ce urma să vină. Mi-aduc aminte de străbunica mea, ,,Buna” îi ziceam, Cornelia era numele ei. Am prins-o în viață până în 2008, eu aveam 13 ani, dar în fiecare toamnă târzie, în casă mirosea a mere coapte în vatra sobei, în brudăr, cum îi ziceam noi. Caramelizate și parcă cu un gust pe care încă îl mai simt, deși nu am mai mâncat de ani buni. Totodată, în paralel cu a mea copilărie, începea culesul poamelor.

 

La izvorul de la Oarda, oamenii din sat își aduceau căzile de lemn, pe care le spălau și le umpleau cu apă, ca să se umfle lemnul și să se închidă bine rosturile dintre doage, astfel încât sucul boștinelor să nu se piardă. Tot din timp începeau și pregătirile pentru distilare: toamna, oamenii mergeau după lemne, pe care le tăiau și le puneau la uscat, pregătindu-le pentru momentul în care urma să fie încins cazanul. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării, iar fiecare etapă avea rostul ei, de la pregătirea căzilor și păstrarea boștinelor, până la pregătirea focului pentru fiertul rachiului.

 

Se mergea în grădină fără grabă, dimineața sau după-amiaza, când treburile gospodăriei erau gata, ca la relaxare, la cules merele, perele, prunele… cu coșuri, găleți și lădițe, cu mânecile suflecate și cu câte o vorbă de duh pregătită pentru vecinul care venea să dea o mână de ajutor. Ne adunam mereu, plecam de acasă 3 și ajungeam să fim câte 8. Prunele erau adunate una câte una din iarba aproape uscată de vreme sau scuturate din pomi, merii erau cercetați cu grijă, iar fructele cele mai frumoase erau puse deoparte pentru copii, pentru dulcețuri, pentru compoturi și pentru păstrare peste iarnă, pe rafturi întinse în chimnițele oamenilor, beciuri, cum s-ar zice prin orașe. Celelalte își urmau rostul lor. Pe lângă garduri, în curți și prin șuri, se adunau grămezi de fructe. De aici veneau turnate în căruțele împinse de oameni, din grădină până în curți, unde urmau să fie tocate cu mașina aia pe care știu și acum că o împrumutam la tot satul. Verde pădure era și făcea un zgomot de o auzeai de la 2 ulițe distanță. Și ce miros, de poame proaspete… Era și prilej de întâlnire, de ajutor reciproc și de voie bună, căci la final ne spălam cu toții pe mâini și rămâneam la o poveste, în curte, la un măr și un pahar de… ceva.

 

 

Atât de puține cuvinte și totuși atât de multă lume în ele! Oameni care știau unde au de mers luni, unde marți și la cine trebuie să ajute până la sfârșitul săptămânii. Astăzi am numi asta spirit comunitar. Atunci era pur și simplu felul în care se trăia la sat. Zi de zi. Săptămână de săptămână și tot așa. Se scurgeau anii, bătrânii plecau, tinerii preluau și copiii se bucurau pe sub meri, cu grija să nu le scape câte un măr în cap când vreunu se urca în pom să scuture. După cules, începea o altă etapă. Fructele erau pregătite pentru zdrobire. În multe gospodării se foloseau tocătoare și mașini speciale, iar poamele treceau printr-un proces prin care pulpa era mărunțită, pentru ca apoi să poată fermenta. Prunele, merele și perele își schimbau încet înfățișarea. Din fructe frumoase, culese din pom, deveneau o masă aromată, așezată în vase mari, în putini sau în zăcători, sau în căzi, cum li se spunea prin diferite părți ale țării. Urma apoi timpul așteptării. Fermentarea era o etapă importantă, iar gospodarii știau să-i urmărească semnele. Nu se grăbeau, pentru că fiecare fruct trebuia să-și încheie rostul înainte de a ajunge la cazan. Era o știință transmisă din tată în fiu, o pricepere dobândită prin observație, prin încercări și prin ani întregi de experiență. Și, în vreme ce poamele își urmau tainica transformare, prin sat se vorbea deja despre ziua în care urma să se aprindă focul sub cazan. Ziua aceea avea ceva aparte. Era un mic eveniment al satului.

 

 

Cine a văzut măcar o dată un cazan tradițional de rachiu nu poate uita imaginea. Cazanul cel mare, de aramă sau de cupru, cu capacul lui rotunjit, cu țevile prin care treceau vaporii și cu răcitorul așezat alături, părea că stăpânește întreaga încăpere. Sub el, lemnele trosneau, focul juca pe pereți, iar fumul se ridica încet, amestecându-se cu aerul rece al toamnei. În jurul acestei imagini se construiește, de-a lungul generațiilor, un adevărat ritual al comunității. La mine în sat sunt 3 astfel de locații, dintre care funcționează două. Oamenii își aduc roadele muncii, se întâlnesc dimineața, în zorii zilei, sau seara, depinde de cum și-au stabilit programul și mai ales câte cazane au, că uneori e treabă de stat și câte două zile la cazan, urcă căzile cu boștine în căruțele trase de cai sau, mai nou, în remorci și se pornesc cu grijă către locul cu pricina. E un haos de griji, de la descărcat, la încărcat, la făcut focul, la lipit cazanul cu mămăliga făcută în dimineața aceea, până la spart o ceapă cu dosul palmei și luat micul dejun pe masa pe care generații întregi și-au mâncat slănina și brânza cu ceapa la căldura cazanului. Cazanul începea să lucreze, iar timpul parcă își schimba mersul. Se mai aducea un braț de lemne. Se mai verifica focul. Se mai schimba apa răcitorului. Se mai spunea o glumă. Se mai gusta un pahar din rachiul din anii anteriori. Apoi se așternea iarăși liniștea aceea plăcută, întreruptă doar de trosnetul lemnelor și de zgomotele familiare ale cazanului. O urmă de unde radio, câte o melodie populară sau un cântec de lume. Și, încetul cu încetul, începea să curgă rachiul. Mai venea un om (reg. pentru bărbat), un vecin, un sătean care trecea pe acolo și auzea gălăgie, intra, saluta. Veneau să se vadă, să se asculte, să-și amintească și să mai uite, pentru câteva ceasuri, de greutățile vieții. Câte un bătrân, cu glas domol, începea să depene amintiri de parcă ar fi deschis o carte veche, ale cărei pagini nu se mai găseau nicăieri. Și nimeni nu se grăbea să plece. Căci acolo se păstra, fără ca oamenii să-și dea seama, o parte din viața comunității, pe care azi tare greu mai găsim.

 

STANGA – IMAGINE REALA –– DREAPTA – IMAGINE MODIFICATA CU AJUTORUL AI. Asta este imaginea pe care mi-o amintesc copil fiind, cand oamenii mergeau catre cazan sa faca rachiul, cu căzile pline de bostine legate sus cu nailon sa nu scape, asezate in caruță. O imagine pe care am vrut s-o transmit exact cum o am in minte, astazi transportul fiind efectuat cu tractorul si remorca, in recipiente diferite.

 

Când se lăsa seara și frigul începea să muște din obraji, focul devenea mai important decât orice. Oamenii se apropiau de vatră, își frecau palmele și își trăgeau căciulile mai bine pe cap. Deseori se frigeau cârnați sau câte o bucată de carne și mici. Apoi, aproape fără să-și dea seama, cineva începea să cânte. Poate un cântec de lume, poate o doină, poate o melodie veche, învățată de la tatăl său. Îmi place să cred că asta era un fel de șezătoare a bărbaților, a oamenilor, cum se zice la noi în Dăișoara. Era un loc în care cei tineri învățau de la părinții lor, care, la rândul lor, învățau de la cei mai bătrâni ai satului, și uite așa 3 generații se adunau în același spațiu și, natural, povesteau, cântau și transmiteau practic informații, știință despre facerea rachiului, povețe și povești. De la bărbat la bărbat.  Ce imagine frumoasă și ce bucurie că am luat parte la astfel de momente, și încă mai merg.

Câte un cântec stârnea o amintire, o amintire aducea o glumă, iar gluma se transforma într-o poveste pe care fiecare o știa altfel. Era o veselie fără grabă, o bucurie care nu avea nevoie de muzică dată tare, de lumini sau de boxe Bluetooth. Avea nevoie doar de câțiva oameni, de un foc și de sentimentul că aparții unui loc. Și uite așa, satul părea că nu îmbătrânea. Respira. Când distilarea se încheia, în vase se aduna băutura limpede, cu aroma fructelor din care provenea. În funcție de regiune și de fructele folosite, oamenii îi spun țuică, rachiu, pălincă sau horincă. Denumirile au nuanțe și înțelesuri locale, iar fiecare zonă își păstrează propriile obiceiuri. Volumul Povestea țuicii românești, alcătuit de Radu Lungu și Alexandra Grigore, oferă o perspectivă culturală asupra locului pe care această băutură l-a ocupat în viața românilor. În prezentarea editurii apare o formulare care spune mult despre această legătură: „Țuica a însoțit țăranul român […] (botez, nuntă, pomana mortului)” (Radu Lungu și Alexandra Grigore, coord., Povestea țuicii românești, Editura Paideia, 2022).

 

 

Și într-adevăr, țuica este prezentă la întâlniri de familie, la sărbători, la nunți, la momente de bucurie, dar și în clipele de despărțire. O parte ajungea în damigene, în butoaie sau în sticle, unde era lăsată să se odihnească. Unele gospodării păstrau țuica pentru sărbătorile de iarnă, pentru oaspeți, pentru nunți și pentru zilele în care familia se aduna în jurul mesei. Altele aveau câte o sticlă pusă deoparte pentru un prieten drag sau pentru o ocazie specială. Iar când venea vremea să fie gustată, nu era nevoie de prea multe vorbe. Ca și astăzi, rachiul, țuica reprezintă un semn al ospitalității, o invitație la apropiere și, uneori, un pretext pentru a depăna amintiri.

 

 

Pentru culoarea gălbui-aurie pe care aceștia o obțin în final, cine nu deține un butoi de dud, adaugă în damigeană inima crenguței unui prun de țară.

 

Toamna la sat se măsura în câți oameni se adunau în jurul focului, în câte povești se spuneau și în câte cântece rămâneau să răsune mult după ce cazanul se răcea. Iar unele toamne nu se termină niciodată. Ele rămân în noi, ca un miros de prune coapte, ca fumul unui cazan și ca glasul oamenilor din sat, pe care timpul nu reușește să-l stingă.

 

 

În satele din Transilvania, dar nu numai, rachiul a fost dintotdeauna mai mult decât o băutură: a reprezentat un prilej de întâlnire, un gest de ospitalitate și un mijloc de comunicare între oameni. Când cineva îți trece pragul casei, invitația „Hai la un rachiu!” vine aproape firesc, ca o formă de bun venit și de apropiere. Rachiul este prezent și în momentele importante ale vieții comunității, de la cele mai fericite – nunți, botezuri și sărbători – până la cele mai triste, precum priveghiurile și înmormântările. Astfel, el însoțește bucuria, dar și durerea, devenind parte din ritualurile de socializare și din felul în care oamenii își arată ospitalitatea, își împărtășesc trăirile și rămân aproape unii de alții.

21-11-2026

La cazanu' de rachiu în sat

21 noiembrie 2026 |
  Există o toamnă pe care n-o mai găsești în calendare. O toamnă care se măsoară în mirosul merelor coapte, în prunele căzute prin iarbă, în fumul subțire care se ridica din curțile oamenilor și în glasurile celor care se strângeau, an de an,...

 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează