De către

Cătălina Dima

Ce se întâmplă atunci când la sunetul unic al flautului se adaugă versurile unor uriași poeți, rostite de o voce inconfundabilă? Flautistul Ion Bogdan Ștefănescu a avut intuiția că rezultatul nu poate fi decât excepțional. Și așa s-a născut spectacolul ”Flautul la puterea poeziei”, care este acum în turneu în orașe din toate zonele țării. Pe scenă, alături de interpretul muzicii, se găsește fie Alexandru Repan (în prima sesiune a turneului), fie Dorel Vișan.

Ion Bogdan Ștefănescu este un flautist unanim omagiat pe scenele lumii. A avut și are concerte peste tot în lume: Anglia, Franţa, Spania, Cehia, Ungaria, Italia, Germania, Austria, Olanda, Elveția, Suedia, Norvegia, Coreea de Nord, Japonia, China, SUA. A imprimat aproape 50 de CD-uri și DVD-uri. Participă cu entuziasm la proiecte artistice cât se poate de variate. Iar atunci când nu cântă, scrie poezie. Iată un interviu cu Ion Bogdan Ștefănescu, despre turneul pe care-l derulează acum și despre felul în care pune flautul în dialog cu versurile.

 

Flautist_3

 

Ați pornit din nou la drum, într-o formulă artistică exponențială, inclusiv instrumentul vedetă este și el ridicat la un exponent de forță, la puterea poeziei. Alături de dumneavoastră în acest turneu sunt doi mari actori, Alexandru Repan și Dorel Vișan.

Am avut o șansă extraordinară să colaborez cu acești doi uriași actori. Prima sesiune de turneu s-a încheiat alături de Alexandru Repan. Am jucat acest spectacol la Bârlad, Pitești, București și Tulcea. Pentru mine a fost o experiență extraordinară, cred că și pentru public, pentru că am văzut că reacțiile au fost fulminante după fiecare spectacol. Urmează Turda și Bistrița, două spectacole în care voi cânta alături de unul dintre cei mai carismatici actori români, cu roluri de referinţă în film şi teatru, dar şi cu harul specific rostirii poeziei, Dorel Vişan. Am pregătit împreună cu cei doi un eseu poetico-muzical de mare ţinută.

 

Ion Bogdan Ștefănescu ilustrând starea de spirit pe care o produce flautul

Ion Bogdan Ștefănescu ilustrând starea de spirit pe care o produce flautul

 

Din câte știu nu sunteți la prima experiență de felul acesta, ați luat pulsul publicului pe un astfel de produs artistic, în urmă cu niște ani, alături de tatăl dumneavoastră, regretatul actor Eusebiu Ștefănescu.

Cumva am fost convins de succesul proiectului. Într-adevăr am exersat de-a lungul vremii acest tip de spectacol cu tatăl meu, au fost zeci de evenimente pe care le-am imaginat împreună. Experiența mea în acest soi de propunere artistică este foarte bogată. Tot datorită tatălui meu, după cum se știe un remarcabil recitator, am mai colaborat și cu alți mari actori, cu Gheorghe Cozorici, Florian Pittiș, Mircea Albulescu și cu Leopoldina Bălănuță, cu Ovidiu Iuliu Moldovan, actori de primă mână ai acestei țări. Cumva, fără lipsă de modestie, experiența își spune cuvântul, în această zonă de spectacol. Am făcut-o și de această dată cu mare plăcere, cu mare bucurie, mai cu seamă că acești doi mari actori erau și foarte buni prieteni cu tatăl meu și îl respectau foarte mult tocmai pentru felul lui de a rosti poezia.

 

Vin pe scenă cu o întreagă familie a flautelor. Se creează un fel de baie de sunet, o voluptate a muzicii care odată unită cu cuvântul creează un efect splendid

 

Într-un fel parcă Dumnezeu mi-a întins o mână, o speranță, fiindcă după ce a murit tatăl meu mă gândeam că nu o să mai urc pe scenă într-o astfel de formulă. Iată că s-a întâmplat! Cu Dorel Vișan am avut, de-a lungul ultimilor ani, vreo 4-5 spectacole mari, am colindat țara împreună și am făcut spectacole importante.

Concertele dumneavoastră se remarcă întotdeauna și pentru interesul pe care îl arătați pentru a găsi formula de le face cât mai atractive pentru public. Ați căutat de această dată și formula muzicală cea mai potrivită pentru tipul de recitare pe care îl propun cei doi actori. Ați compus personal muzica.

Da, nu se putea altfel. Pe de o parte, Alexandru Repan și Dorel Vișan, pe de alta Mihai Eminescu, Lucian Blaga şi George Coşbuc. Am compus special muzica pentru a crea atmosfera din poeziile acestor uriași poeți, dar și pentru a sublinia rostirea celor doi actori. Foarte important acest lucru într-un astfel de spectacol. Fiecare își are ritmul propriu și este uimitor să asculți aceeași poezie rostită în mod diferit de doi mari actori. Muzica are rolul să sublinieze și gândul poetic și ritmul rostirii și cred eu că a ieșit un lucru bine închegat, profesionist. În plus, muzica mai pune în valoare și instrumentele mele. Vin pe scenă cu o întreagă familie a flautelor, instrumente care fac deliciul publicului, fiecare în parte având un alt fel de timbru. Se creează un fel de baie de sunet, o voluptate a muzicii care odată unită cu cuvântul creează un efect splendid. Fiecare spectacol este unic, fiecare interpretare actoricească este ușor diferită de cea precedentă și acest lucru dă savoare fiecărui eveniment.

 

Actorul Dorel Vișan împarte scena cu Ion Bogdan Ștefănescu în cadrul turneului

Actorul Dorel Vișan împarte scena cu Ion Bogdan Ștefănescu în cadrul turneului

 

V-ați gândit să și imprimați, să scoateți și un CD cu acest conținut?

În urmă cu câteva zile am vorbit cu producătorii pe acest subiect. Cu adevărat, atât de bine au ieșit aceste spectacole încât cred că ar fi păcat să nu se utilizeze cumva acest demers artistic, ar fi mare păcat să nu reușim să realizăm și un CD. 

Și pentru acest tip de inițiativă aveți cumva o garanție a succesului. În urma unei colaborări cu chitaristul Costin Soare, în 2017 ați lansat un CD, și aceea o propunere unică pentru piața muzicală din România. ”Twenty Shades of Music”, o combinația sonoră perfectă de flaut și chitară.

Este vorba despre un periplu din Balcani până în America Latină, cu o muzică foarte sensibilă câte odată, plină de pasiune alteori. Pe acest CD se regăsesc dansurile românești de Bela Bartok sau dansuri macedonene, foarte multe sambe, tangouri de compozitiori argentinieni și brazilieni, cel mai celebru în clipa asta fiind Astor Piazzola.

 

Este o muzică plină de vervă, de sentimente, de pasiune, de resemnări

 

Cred că cei care vor intra în posesia acestui CD se vor bucura continuu de această muzică care poate fi ascultată și acasă, și în mașină, și la petreceri. Este o muzică plină de vervă, de sentimente, de pasiune, de resemnări, de voluptate. ”Twenty Shades of Music” reprezintă o adevărată jubilație a muzicii, fiecare dintre cele 20 de dansuri fiind o explozie de melodie și ritm, de senzualitate și exuberanță. Cred eu că spectaculozitatea acestui CD le va rămâne ascultătorilor în suflet pentru multă vreme.

 

CD

 

Titlul pare a fi cheia de interpretare a conținutului dar și a unei relații frumoase de prietenie. În momentul în care ați lansat CD-ul se împlineau și 20 de ani de împreună-cântare cu Costin Soare.

Sunt deja 22 de ani de carieră împreună. În cele peste două decenii, am cântat toate tipurile de muzică posibile și, până la urmă, acest CD este o selecție din ce am prezentat publicului noi de-a lungul vremii. Sunt piese cu care am ales să răsplătim publicul, să-l facem să se ridice de pe scaune, să plece din sala de concert cu bună dispoziție și cu gândul de a reveni neapărat data următoare. Așadar, se adună în aceste 20 de fațete ale muzicii, o experiență de aproape 20 de ani de cuplu flaut-chitară.

Care este piesa cea mai puternică, muzical sau emoțional, din acest pachet de 20?

E foarte greu de ales o melodie preferată. Fiecare dintre ele, dintre aceste douăzeci de dansuri, are ceva ce te marchează cu siguranță. Combinația aceasta între flaut și chitară este una perfectă și impactul este surprinzător. Muzica pe care o cântăm are o putere specială asupra sufletelor. Pentru că pe de o parte, muzica latino-americană vine cu vervă și cu mult patos (Tango-ul de Piazzolla), pe de altă parte, în contrapartidă, dansurile balcanice au forța și adâncimea folclorului românesc și macedonean.

 

 În această muzică există acea vigoare fantastică și energie pe care ți le dau dansul popular, dar și multă poezie, o sensibiltate incredibil de puternică

 

Revenind la întrebare, aș putea să răspund că pentru cunoscători un punct de atracție ar putea să fie Piazzolla, Istoria tangoului, este o suită celebră deja în lume, cântată în multiple orchestrații, ea însă a fost gândită pentru flaut și chitară, deci este originală pentru această combinație. Eu personal tresalt la dansurile macedonene. Cele rapide îmi plac enorm, fiindcă îmi dau posibiltatea să fac tot felul de efecte și să fac flautul să sune ca un instrument popular. De asemenea, Bartok. Cred că dacă Bela Bartok ar mai fi trăit s-ar fi bucurat de această variantă pe care noi o propunem, tocmai pentru faptul că am găsit efecte care aduc flautele în zona sonorităților muzicilor arhaice populare. Flautul bas seamănă foarte bine cu un caval, piculina cu fluierul, dar și flautul normal de concert pentru că folosesc o tehnică întâlnită la cântăreții de muzică populară. În această muzică există acea vigoare fantastică și energie pe care ți le dau dansul popular, dar și multă poezie, o sensibiltate incredibil de puternică. Te marchează și rămâi cu melodia în ureche, o fredonezi mult timp.

 

 

 

 

12 sate și comune din Transilvania sunt puse împreună, într-o structură care le face să-și prețuiască și să-și pună mai bine în evidență valorile tradiționale. Iar această structură se numește ”România Remarcabilă”. Dar cum funcționează acest proiect, cât de mult se poate extinde și cu ce beneficii?

    • Obiectivul rețelei de sate și comune este să lucreze împreună, să dezvolte unitar concepte de brand și label, să obțină împreună consultanță și ajutor pentru atragerea de finanțări.
    • Rezultatele așteptate sunt: dezvoltare locală, vizibilitate, organizare comună de evenimente de amploare, înfrățirea cu localități din Franța, consolidarea identității locale și creșterea turismului.
    • Până acum sunt 12 membri în această rețea, dar dorința inițiatorilor este să crească numărul până la 40, ca să atingă astfel 1% din localitățile din țară.
    • Proiectul este inițiat de Centrul Cultural Clujean, dar are drept model organizația Sites et Cités Remarquable de France.

Ardeal_2

INTERVIU CU ALINA ZLATI, managerul proiectului ”România Remarcabilă”

Titlul ”România Remarcabilă” pare a fi o încurajare, pare a fi și un mesaj transmis scepticilor și pesimiștilor, în privința potențialului de frumusețe al României de azi.

Numele în sine surprinde mult din esența și viziunea acestui proiect. Țara noastră este împânzită de elemente de patrimoniu, fie ele materiale sau imateriale, din păcate ele nu sunt apreciate, nu sunt valorizate, nu sunt valorificate. S-a cam așezat un strat gros de praf peste patrimoniu, obiectivele au intrat într-un con de umbră. Ne-am spus că ar trebui să facem ceva. Credem că resursele sunt acolo, că oameni faini există, oameni cu expertiză există. Misiunea noastră este de a colecta toate acestea într-un soi de ecosistem, de a crea punți între oameni, de a oferi suport acolo unde este nevoie și a face lucrurile să se întâmple. Ideea este ca prin valorificarea patrimoniului, prin stimularea culturii, să dezvoltăm de o manieră sustenabilă  localități din România.

Proiectul este unic pentru România, desfășurarea lui se va face însă după un model francez.

Construim după modelul celor de la Sites et Cités Remarquables din Franța, care au o experiență extinsă în sensul acesta. Ei au o rețea de localități care au primit acest label de ”remarcabil” și, deci, nu pornim de la zero. Știm ce este de replicat și ce este de evitat, din experiența francezilor.

Cum proiectul pornește de la Cluj, este ușor de înțeles de ce în această fază pilot ați prins localități doar din Transilvania. Urmăriți evidențierea mai degrabă a particularităților fiecărei localități în parte sau a aspectelor culturale asemănătoarea, specifice zonei?

Pornim cu 12 localități, din județele Cluj, Alba, Brașov, Sălaj, Mureș, Sibiu și Maramureș. În cel mai scurt timp, însă, anticipăm că se va construi o adevărată rețea. Am primit câteva solicitări din partea unor comune care deocamdată nu sunt incluse în proiect, ceea ce ne bucură foarte mult. Și, într-adevăr, în configurația în care ele se află acum, deși sunt parte a unui areal destul de restrâns din Transilvania, localitățile sunt foarte diferite. Transilvania este foarte bogată, în termeni de etnie, de cultură; localitățile sunt foarte variate ca specificitate, oferă lucruri foarte diferite, oferă potențialități distincte, dar noi credem că toate se subscriu unei cupole mari, a ”României remarcabile”. Întâmplarea face ca acum, când vă dau interviul, să mă aflu la castelul Bánffy. Și da, e remarcabil! Dar pentru a fi remarcabil nu este absolut imperativ să ai un castel de felul acesta. Noi credem în gesturile mici, în inițiative punctuale, dar care poate să aibă un impact foarte mare în dezvoltarea sustenabilă a comunităților rurale: poți să sprijini meșterii locali, poți să sprijini meșteșugarii, poți să sprijini producătorii mici. Orice evidențiere, valorificare, a ceea ce tu ai în mod neforțat la tine în comunitate credem noi că intră sub cupola acestui ”remarcabil”.

Ardeal_3

Sunt 12 localități acum, iar până în 2021 se vor mai adăuga 28. Concret, ce se va întâmpla în acești trei ani de implementare? Dați-ne câteva exemple.

În primul rând, se fac eforturi în identificarea și maparea rețetelor vechi de prin sate, care sunt pe punctul de a fi uitate, și care sunt redate în limbajul lor, cât se poate de ancorate în rădăcinile satului. Se fac eforturi de identificare a meșterilor, astfel încât cei care își doresc o ”casă verde”, după tehnicile vechi, să poată apela la acești meșteri acolo unde ei încă mai există. Se vor organiza festivaluri foarte faine care să anime viața satului chiar și pe o durată foarte scurtă. Cu siguranță activități de genul acesta vor transfigura satul în perioada desfășurării, va căpăta noi dimensiuni inclusiv în mentalul localnicilor. Cert este că, din ce am văzut noi, mult din înțelegerea localnicilor cu privire la ce comori au ei în comună vine din expunerea la reacția celor din exterior. Dacă noi mergem luminoși în satele acestea, cu deschidere și cu apreciere față de ceea ce au, și ei ajung în timp să se uite la aceste elemente prin alte lentile. Și cred că asta ne dorim de la aceste inițiative punctuale: vin, pleacă, dar sătenii rămân cu mândria apartenenței locului.

Când v-ați propus să fie prima evaluare a aplicării proiectului?

Urmează să construim niște echipe interdisciplinare, cu expertiză pe zona asta de patrimoniu, să mergem prin sate, să identificăm ce și cum, dincolo de ceea ce este evident pentru ei că au. Și pornind de la acest exercițiu, să creionăm, într-un exercițiu de tip participativ, cot la cot cu localnicii și reprezentanții acestora, să gândim niște strategii, urmând ca apoi să oferim suportul în transpunerea acestor strategii în realitate. Cred că o să ne auzim curând!

În calitate de capitală a regiunii gastronomice europene, pe parcursul acestui an Sibiul promite multe. Iată o promisiune onorată: ciocolata Baroc, creație a Muzeului Brukenthal. Un interviu pe această temă cu directorul de marketing al muzeului, Alexandru Chituță, care vorbește și despre o expoziție de mare valoare pe care muzeul o găzduiește în aceste zile.

 

Știm că nu este primul produs de brand pe care îl oferiți publicului dumneavoastră, au trecut deja 10 ani de când ați produs Vinul Baronului și probabil mult mai mulți de când ați lansat prima ciocolată. Acum, ciocolata ”Baroc”.

Muzeul Național Brukenthal este, de altfel, prima instituție de aceste gen din România care, acum câțiva ani buni, a realizat primul produs de brand, ciocolata Brukenthal, iar apoi am scos pe piață Vinul Baronului. Anul acesta, pentru că Sibiul este capitală gastronomică europeană, am dorit să arătăm că o instituție muzeală din România poate susține mediul privat din localitate, printr-un parteneriat fructuos public-privat și iată că rodul acestui parteneriat este un nou produs de brand, o ciocolată baroc într-o cutie elegantă de catifea în care se găsesc nouă trufe hand made, cu diferite arome, de la mentă și rom, la vișine. Sperăm că această cutie de ciocolată va veni în întâmpinarea nu doar a turiștilor, ci și a sibienilor care doresc să cumpere și să dăruiască un produs local realizat cu pasiune, cu dragoste de Sibiu și pentru ciocolată.

Știm ce însemnă barocul în muzică, în arhitectură, și mă opresc la definiția cea mai simplă, potrivit căreia este ”o expresie a sălbaticului în artă”. Cum e cu ciocolata de tip… baroc?

E o sălbăticie de gust. Dar mai mult decât sălbăticie, cred că e o cutie de ciocolată și cele nouă trufe, mai mult decât sălbăticia barocului e delicatețea barocului, e somptuozitatea lui. Deci, dacă ar fi să vorbim în metafore, cu siguranță cei care vor gusta din această ciocolată vor simți o somptuozitate, un gust fermecător în cerul gurii!

 

Baroc_2

 

Cât privește contextul Sibiului ca regiune gastronomică europeană, ce mai este de spus?

Considerăm că regiunea gastronomică are și un alt punct sau un alt vârf, acela de a susține producătorii locali în general, mici sau mijlocii. Din păcate, astăzi, la nivel național stăm destul de rău la capitolul produse naționale sau produse locale. Este și astăzi la Sibiu destul de complicat să găsești un produs local, de pildă o ciocolată locală. Din chestionarele pe care Muzeul Național Brukenthal le-a făcut anul trecut, atât turiștii străini, cât și cei români, și-au dorit să achiziționeze, din magazinele muzeului, produse locale sau produse de brand care au legătură cu muzeul. Cum gama de ciocolată pe o aveam deja era foarte dorită, ne-am gândit să realizăm un produs mai înalt, mai somptuos, mai elegant. Următorul pas a fost stabilirea unei colaborări cu o ciocolaterie din Sibiu, un laborator mic în care se realizează produse handmade. Am făcut acest parteneriat public-privat în care am arătat că o instituției de cultură din România nu doar promovează, expune, conservă, restaurează lucrări de artă sau alte piese, dar și susține dezvoltarea comunității. Așadar, am venit la dorința publicului cu o ciocolată ”produs realizat cu dragoste în Sibiu”.

 

Ciocolată Baroc, Piccaso, Matisse, Dali și Klimt pentru FITS 2019

 Tocmai s-a deschis Festivalul internațional de Teatru de la Sibiu. Sunteți una dintre instituțiile culturale partenere, prezentați publicului cu acest prilej o expoziție în care sunt prezentate lucrări ale lui Picasso, Matisse, Dali și Klimt. O premieră pentru Sibiu și Transilvania.

De aproape doi ani de zile suntem în discuții cu colecționarul bucureștean George Șerban, un prieten al muzeului nostru. Are o colecție importantă de pictură și grafică românească, europeană, dar și japonează. Cu dânsul am deschis recent o altă expoziție dedicată stampei japoneze. De acestă dată, am dorit să realizăm o expoziție mult mai importantă de grafică și litografii, din păcate nu de pictură. Din cauza costurilor foarte mari, este aproape imposibil să realizăm, în România, o expoziție de pictură, cu lucrări ale acestor mari artiști. Este însă și aceasta o expoziție bună, o premieră în Sibiu și în Transilvania. Prilejul expunerii este, de asemenea, unul special, în cadrul celui mai important festival internațional de artele spectacolului din România. Artele sunt buni traducători culturali, ele pun în pagină experiențe comune, gânduri, preocupări, interese, și prin aceasta aduc oamenilor darul apropierii. Arta și spectacolul pot fi chei de înțelegere a lumii de azi, a noii noastre sensibilități, ele deschid drumul spre reala acceptare a diferențelor. Altfel spus, ele sunt o fereastră deschisă spre toleranță. Motto-ul expoziției, ca și al festivalului de teatru, este ”Arta de a dărui”.

 

 

Țara Secașelor este o microregiune cuprinsă între orașele Blaj, Alba Iulia, Sebeș și Sibiu. Muzeul deschis acum este un gând de mai demult, materializat printr-o strădanie concentrată. Iată câteva detalii:

  • Expoziția, ce se desfășoară în cele patru clădiri ale imobilului, ilustrează cultura și tradițiile tuturor locuitorilor Țării Secașelor, de-a lungul timpului. Sunt redate aspecte din viața românilor, sașilor, landlerilor etc. Spațiile sunt organizate ca odăi amenajate după tradițiile secolelor trecute.
  • Există un pavilion dedicat mijloacelor de transport și principalelor ocupații ale locuitorilor.
  • La subsol a fost amenajată o pivniță plină cu butoaie, unde se pot face și degustări. Pe unul dintre panourile informative din muzeu se menționează că multe dintre pivnițele caselor din localitate dispun de adevărate măcelării tradiționale.
  • Muzeul conține piese de mobilier, textile, costume tradiționale, mijloace de transport, instrumentar agricol.

 

Interviu cu muzeograful Cosmin Ignat, coordonatorul proiectului

Clădirea muzeului a fost sediu de poștalion în secolul al XVIII-lea, a fost școală, grădiniță, sediu administrativ. Ce alte surprize găsim în istoria ei?

După plecarea proprietarilor în Germania în anii ’90, clădirea se afla în ruină, bolțile erau căzute, curtea era neîngrijită, cu foste cotețe și alte anexe. Împreună cu colegii mei am realizat o documentare foarte exactă la Arhivele Statului din orașul Sibiu, aici existând deja un fond al localității Miercurea. Am vorbit și cu bătrânii din comunitate, pentru a-i afla trecutul cât mai exact. Am făcut toate eforturile pentru a pune în valoare clădirea așa cum era ea începând cu Evul Mediu și apoi în perioada modernă. Referitor la obiecte, da, sunt multe povești. Am avut plăcuta surpriză să găsim, nu de puține ori, în curtea muzeului saci cu lucruri de la locuitori anonimi.

 

Sediul Muzeului Țării Secașelor, în Miercurea Sibiului

Sediul Muzeului Țării Secașelor, în Miercurea Sibiului

 

Muzeul poartă numele Secașelor. În ce constă specificul acestei culturi a microregiunii Țara Secașelor?

Din punct de vedere geografic, Țara Secașelor se întinde atât pe teritoriului județului Sibiu, cât și pe teritoriul județului Alba. Este o unitate distinctă în județul Sibiu, iar localitatea Miercurea a fost capitala acestei zone, începând cu colonizarea săsească, care s-a inițializat în secolul a XII-lea. Aici a fost sediul administrativ al Țării Secașelor și purta numele de Scaunul Miercurea. În această zonă au locuit sași, români, maghiari, evrei, romi, o populație pestriță care însă a conviețuit în bună înțelegere. Mai târziu, locuitorii români au devenit majoritari în această zonă, cum este și în momentul de față.

O zonă cu o diversitate culturală spectaculoasă, obiectele din muzeu demonstrează din plin acest lucru. Muzeul Țara Secașelor face parte din familia Muzeului ASTRA, care nu numai că are în administrare această nouă instituție muzeală, dar este și donator. Unele exponate au fost preluate din patrimoniului Complexului muzeal, altele au fost donate de locuitori.

Pregătirile efective pentru amenajarea muzeului au început în urmă cu șase luni și în tot acest timp i-am avut alături de noi pe localnici. Implicarea și dăruirea comunității locale au fost de-a dreptul impresionante. 80% dintre piese aparțin locuitorilor sau strămoșilor locuitorilor din Miercurea și din satele învecinate. Sunt și exponate transferate din patrimoniul ASTRA. Cât despre conținut, este la fel de divers ca istoria localității și a zonei.

 

În această zonă au locuit sași, români, maghiari, evrei, romi, o populație pestriță care a conviețuit în bună înțelegere

 

Se prezintă un istoric general al localității și al regiunii, se ilustrează viața comunităților care acum sunt mai puțin reprezentate numeric, sașii și landlerii, viața românilor din Țara Secașelor, de asemenea, istoricul regimentelor grănicerești care erau în această zonă. Este cel mai nou muzeu al nostru, avem proiecte și planuri pentru viitor în care să implicăm comunitatea. De pildă, ne dorim, precum la Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, să fie un muzeu viu, unde să fie implicați producători, meșteri populari, creatori locali, pentru a duce mai departe tradițiile zonei.

 

Secase_3

 

 Muzeul s-a deschis după Paști, în prima zi au fost peste 400 de vizitatori. Cum se simt acum localnicii, mai cu seamă cei care au donat, când își văd obiectele expuse?

În ultima vreme au fost foarte multe energii pozitive, emoții plăcute emanate dinspre comunitate. I-am văzut mândri, în primul rând, de trecutul localității lor și al zonei. Am văzut copii intrând în muzeu o dată și încă o dată, nu le venea să  creadă că în localitate au un muzeu nou.

Vă așteptați ca prin înființarea acestui muzeu să crească și potențialul turistic al zonei?

Este unul dintre motivele înființării. Trebuie spus că Muzeul Țării Secașelor se află poziționat între Biserica evanghelică și Biserica greco-catolică, în centrul localității. Mai sunt câțiva sași care locuiesc în zonă și noi le-am propus încă de la început o colaborare. Le-am spus încă de la început că nu ne dorim o competiție între aceste obiective turistice, ci o colaborare spre binele comunității din Miercurea și zonei Țării Secașelor.

 

 

 

Cea mai veche menţiune despre sărbătoarea Înălţării Domnului se regăseşte în lucrarea „Despre sărbătoarea Paştilor” a lui Eusebiu din Cezareea (anul 332). Atunci era sărbătorită odată cu Rusaliile, la 50 de zile de la Învierea lui Hristos.  Spre sfârşitul secolului al IV-lea, începutul secolului V, obiceiul s-a schimbat, Înălţarea Domnului a fost prăznuită în a 40-a zi după Înviere.

Ziua marchează momentul în care Hristos S-a înălţat la cer de pe Muntele Măslinilor, în văzul Apostolilor şi a doi îngeri. Sfânta Scriptură descrie că Mântuitorul Şi-a ridicat mâinile, binecuvântându-i pe ucenici, iar, pe când îi binecuvanta, S-a înălţat la cer, în timp ce un nor L-a făcut nevăzut pentru ochii lor.

În popor, sărbătoarea Înălţării Domnului se mai numeşte și Ispas, după numele martorului ascuns, nevăzut al Înălţării. Tradiţia spune că Ispas, un cioban, ascuns pe după pietre, a urmărit evenimentul, tăcut şi uimit, şi mai apoi a povestit alor săi cele întâmplate.

 

DR. DOINA IȘFĂNONI, etnolog și critic de artă, despre sărbătorirea Ispasului

Ca și sărbătoarea Nașterii Domnului, sărbătoarea Înălțării este asociată în tradiția populară românească cu un personaj real. Acesta pare a fi, în primul rând, un simbol al bunătății și  al iubirii.

Ispas era un om bun, cumsecade, precum Crăciun. Vedeți dumneavoastră, mai multe entități  spirituale ale credinței creștine, în popor, s-au metamorfozat în oameni gospodari, oameni de sat, care au fost integrați universului rural. Cred că aici credința creștină, cel puțin cea ortodoxă, are valori modelatoare extraordinar de importante, pentru că dacă eu îl consider pe Ispas vecinul meu, consătean, sigur că nu-mi pot permite să mă port oricum; el este un reper modelator al personalității umane.

 

Este o sărbătoare care te invită să descoperi bucuria universului în care tu trăiești

 

Ispas era un om de vază, era înțelept, era sfătos, era omul care știa să găsească răspuns și la dilemele sufletului, dar mai ales, la nenumăratele probleme care frământă mintea oamenilor pentru soluționarea activităților zilnice, dar și a celor de perspectivă. Imaginea aproape mitică a lui Ispas, creată de popor, s-a conjugat extraordinar de frumos cu semnificația creștină a zilei dedicate Înălțării Domnului . Este sărbătoarea care te invită să descoperi bunătatea, armonia și bucuria universului în care trăiești.

În tradiție, legat de sărbătoarea Înălțării, este și Paștele Cailor.

Da. Se spune că doar la Ispas mănâncă și ei un ceas și se vor sătura, astfel Maica Fecioară i-a blestemat, că numai rele au făcut când s-a născut pruncul Iisus. Paștele Cailor este în tradiția populară și un tip de soroc, dată la care se fac  înțelegerile dintre partenerii unor activități/servicii viitoare.  Știm că la Ispas se  tocmeau oamenii pentru paza turmelor, a holdelor cu semănături(paznicii de câmp) și se făceau diverse înțelegeri între gospodari. Asemenea angajamente  nu se puteau realiza oricând, ele se făceau fie la Sfântul Gheorghe, fie la Ispas, în funcție de climatul zonelor etnografice.

Ce ar trebui să facă gospodinele ca să împlinească și din perspectiva obiceiurilor noastre românești această mare sărbătoare?

În această zi trebuie să ne amintim de moșii și strămoșii noștri. Să facem pomană, că sunt Moșii de Ispas. Femeile roșesc ouă și fac pască, ca la Paști. Cu aceste alimente-ofrandă ele merg la biserică să fie sfințite și apoi le dau de pomană, în cimitir, la mormintele familiei. Dacă nu pot fi preparate asemenea daruri, este bine să împarți oric, și o felie de pâine, și o cană cu apă, însoțite însă de câte un ou roșu, care amintește de  sacrificiul lui Iisus și Înălțarea Sa. De asemenea, tot de Ispas, mai ales în Transilvania, se sfințesc holdele. Orzul, secara care acum dau în spic (se pârguiesc)  trebuiesc binecuvântate, pentru a fi protejate de urgiile climaterice și dăunători. Dincolo de aceste obiceiuri, unanim răspândite în România, la Ispas există, aproape în fiecare zonă și alte practici de protecție a oamenilor, a turmelor  și a semănăturilor, celebrând triumful vegetalului.

 

Dr. Doina Ișfănoni, pasionat cercetător al tradițiilor românilor

Dr. Doina Ișfănoni, pasionat cercetător al tradițiilor românilor

 

Tradiții de Ispas:

  • Oamenii îşi pun la brâu frunze de nuc, pentru că se crede că şi Iisus ar fi avut când s-a înălţat la ceruri, şi se bat cu leuştean ca să fie feriţi de rele şi de boli. La fel şi vitele sunt bătute cu leuştean, ca să se îngraşe, să fie sănătoase şi păzite de vrăjitorii.
  • Se taie păr din vârful cozilor de la vite şi se îngroapă într-un furnicar, cu urarea: „Să dea Dumnezeu să fie atâţia miei şi viţei câte furnici sunt în acest furnicar!”
  • Se sfinţesc plantele de leac – leuşteanul, paltinul, alunul.
  • În anumite zone se ţin Moşii de Ispas, iar casele şi mormintele sunt împodobite cu crengi de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuştean.
  • Se fac pomeni pentru morţi, împărţindu-se mai ales pâine caldă, brânză, ceapă verde şi rachiu.
  • Sunt marcate vitele şi se taie mieii.
  • Este ultima zi în care se mai pot înroşi ouă.
  • Se crede că cine moare de Ispas ajunge în Rai.

 

DR. DOINA IȘFĂNONI, despre cum arată satul de azi și ce se întâmplă cu civilizația sătească

S-a schimbat mult satul românesc, în ultimele decenii: s-a schimbat arhitectura caselor, portul, ulițele parcă nu mai sunt prăfuite ca altădată. Mai rău este că s-a schimbat și mentalitatea. Ajutați-ne să înțelegem mai bine și corect aceste schimbări.

Nu trebuie să ne temem de schimbări. Este firesc ca pe măsură ce societatea evoluează și satul să se schimbe. Este firesc să pășim în cadența timpului istoric pe care îl trăim, să nu rămânem paseiști, să nu rămânem, din punct de vedere economic, al modului de locuire, al ocupațiilor, sclavii unor modele, să spunem, de la începutul veacului al XIX-lea. Electricitatea, de pildă, era absolut necesară. Multe case au acum și apă curentă, au devenit mai spațioase, mai confortabile. Trist este, însă, că acestei avalanșe a modernizării vieții materiale, timpul îi joacă o festă neplăcută, fiindcă oamenii se grăbesc să se schimbe, să fie în pas cu vremea, lăsând deoparte ceea ce experiența multor generații a adus în satul lor. Noi, ca etnologi, pledăm  pentru o valorificare înțeleaptă a specificului zonal, a experienței locale și putem oferi , în baza cercetărilor noastre, o consiliere de specialitate pentru a nu desfigura imaginea satului românesc,  a arhitecturii vernaculare, de exemplu, prin construirea locuințelor după modele străine spațiului nostru cultural. Casele semețe, din beton și cărămidă, cu unul sau două niveluri, cu ferestre și uși din termopan, cu finisaje stridente, realizate cu lavabile în culori acrilice, sunt o impietate nu doar pentru mediul ambiant, ci și pentru modul în care volumetria lor se înscrie în peisaj  și chiar pentru sănătatea oamenilor din aceste case care ”nu mai respiră o dată cu proprietarul”, așa cum făceau casele din lemn, paiantă sau lut bătut(material ecologice).

 

O amestecare periculoasă între amintiri și realități, un amestec nepermis de stiluri care creează confuzie

 

Casele de odinioară, practic, se înscriau armonios în peisaj, completându-l. Noile construcții se izolează sau domină peisajul, au o anumită aroganță pe care satul și locuința tradițională nu le-a cunoscut. Impregnarea  pereților cu vopseluri și elemente decorative din stuc total nepotrivite, geamurile termopane, nu fac decât  să șocheze, să deruteze privitorul asupra locului unde se află. Arhitectura pare scăpată de sub controlul materialelor, de sub planimetriile care, de multe ori, nu au nici o legătură cu specificul peisagistic și cultural al zonei. De aici toate metamorfozele care au făcut ca interioarele să fie sincretice, între cuvertura de la bunica sau covorul de pe perete, de la mama,apare carpeta industrială și  mobilierul minimalist.  Acest amestec periculos între amintiri și realități duce, în cele din urmă, la ceea ce  definim prin termenul de kitsch, un amestec nepermis de stiluri care creează confuzie. În această situație, cred că a sosit timpul  să ne hotărâm ce dorim: tradiția înțelept valorificată sau modele urbane europene, pierzându-ne identitatea?

Mai este un fenomen întâlnit în unele sate: în casa modernă găsim camera tradițională.

Da, pentru că oamenii  de azi au început să simtă nevoia unui rapel la tradiție, la maniera de amenajare a interiorului ca  pe vremea bunicilor. Este această dorință un fel de nostalgie a originilor, o reactivare a memoriei strămoșilor și a experiențelor lor de viață. Camera tradițională  este modul prin  omul modern  își amintește de strămoșii lui. Pe de altă parte,în această nostalgie distingem și o nevoie personală de a rememora specificitatea locului, de a arăta celorlați de ce au fost în stare înaintașii noștri. Alături de aceste comportamente  există însă și o  periculoasă atitudine de negare, de refuz încăpățânat al tradiției, care aduce cu sine un soi de ignorare conștientă a competențelor tradiționale, începând cu cele legate de ocupații, cum se cultivă pământul, cum se construiește casa, cum se respectă un anumit cod al comunicării și al conviețuirii în comunitatea rurală. Putem spune că în aceste comportamente regăsim  ceva din ideologia comunistă care propovăduia eliberarea omului modern de obscurantismul și superstițiile trecutului, considerând întreaga experiență de muncă și viață a înaintașilor, învechită. Un asemenea individ se dorește a fi independent, dar această independența este adesea o aroganță nefondată care duce la pierderea rădăcinilor și a adevăratei personalități umane, a identității culturale. Acest tip uman își închide ușa casei sale făloase și nu-l interesează vecinii. În  căsoiul său  se izolează, considerându-i pe ceilalți inferiori. Poate că un asemenea proprietar se simte confortabil în locuința sa modernă  unde totul este bine organizat, dar  el rămâne adesea singur și anonim

 

Unul dintre marile pericole pe care modernizarea satului le poate aduce: insularizarea locuitorilor săi

 

Vedeți, satul tradițional tocmai aici a lucrat, la această comuniune și comunicare sinceră, armonioasă și permanentă între membrii săi. Și iată, în prezent, unul dintre marile pericole pe care modernizarea satului le poate aduce este tocmai  insularizarea locuitorilor săi, izolarea lor, lipsa de comunicare . Trebuie să remarc însă că sunt totuși localități în care intelectualii satului, ca odinioară, au reușit să creeze noi punți de comunicare între locuitori. Acești oameni,prin puterea exemplului, explică celor care trăiesc încă în sat  de ce este bine să nu-și lepede cu totul tradițiile și măcar la zile de sărbătoare să încerce să arate oamenilor ce e mai frumos în locul în care trăiesc. Aici și noi ca specialiști avem un cuvânt de spus, conlucrând cu acești oameni inimoși din sate contribuim la păstrarea identității culturale a locului.

Ce înseamnă ”Crucea zilei”?

Aceasta este una dintre formulele prin care, în satul tradițional, se marca scurgerea timpului. Pentru săteni ziua începea odată cu apariția luminii, chiar înainte de răsăritul soarelui.Amiaza era pentru țărani  întotdeauna, timpul când te puteai bucura de servirea mesei și un pic de odihnă, întrucât soarele era în ”crucea zilei”, în jurul orei 13.00. Crucea zilei  este așadar, în satul tradițional, timpul când oamenii aflați la lucru în zilele toride își permiteau răgazul să se odihnească. În partea de sud a țării, în Oltenia, în Muntenia, în zonele de grânar ale României, dar și în Moldova, oamenii spuneau că în crucea zile” este bine să stai și tu un pic pentru că este pericol de soare sec, adică de ceea ce noi numim astăzi insolație. În vechime această suferință se numea ”betegenie” sau ”beteșug de soare sec”, iar dacă erai lovit trebuia să te duci să fii descântat. Descântecele de soare sec sunt foarte multe și frumoase din punct de vedere poetico-literar. Textele lor exprimă, într-adevăr, acel univers în care satul și-a desfășurat  viața spirituală și viața materială, făcând ca întregul mediu, natura, habitatul, oamenii, vecinii, neamurile să aibă relații foarte frumoase și armonioase.

 

 

Olga Greceanu a fost o femeie care a impresionat pe toți cei care au cunoscut-o. A fost pictoriță cu o viziune extrem de bine întemeiată în tradiția românească, scriitor și intelectual creștin, comentatoare a Bibliei. A primit de la patriarhii Nicodim și Justinian permisiunea specială de a predica în biserică, lucru extrem de rar printre laici și cu atât mai mult printre femei. A fost singura femeie membră a cercului intelectual și mistic Rugul Aprins. Din punct de vedere artistic era o avangardistă, o inovatoare în tehnica frescei. O femeie cu personalitate puternică, care a fost acceptată în cercul atât de conservator al Bisericii ortodoxe. Cine era, totuși, această femeie-fenomen?

PUNCTE DE BIOGRAFIE

  • S-a născut la 17 august 1890, în Nămăeşti, lângă Câmpulung Muscel. Se trăgea dintr-o  familie din marea aristocraţie poloneză. A studiat în Belgia, la Liège, arte plastice şi chimie, iar la Paris s-a specializat în frescă.
  • Tot în Belgia l-a cunoscut pe viitorul său soț, Nicolae Greceanu, cu care s-a căsătorit în 1914 și alături de care avea să stea într-o căsnicie care a durat 47 de ani.
  • S-a născut într-o familie bogată, care i-a lăsat o avere considerabilă: case, moșii, obiecte valoroase.
  • În anii interbelici a lucrat fresce în clădiri reprezentative, așa cum sunt Palatul Sfântului Sinod, sediul Institutului de Istorie al Academiei, Palatul Regal sau Institutul de arhitectură. A avut expoziții în țară și în marile orașe europene, a participat la Expoziția universală din New York (1939). Se număra printre doamnele apropiate de regina Maria. Era în elita culturală a Capitalei și era prietenă cu artiști de talia lui Luchian sau Tonitza.

 

Olga_1

 

  • Din nefericire, instalarea regimului comunist a însemnat pentru Olga Greceanu pierderi de mare anvergură: i s-au confiscat bunurile și proprietățile și i s-a luat și dreptul de semnătură.
  • În perioada comunistă, întrucât era marginalizată, s-a implicat cu multă pasiune restaurării de monumente bisericești și icoane. A scris un monumental dicționar de teologie, publicat postum sub titlul Mărturie în cuvânt și chip. Vocabular al credinței și vieții spirituale. Acestei lucrări i-a dedicat peste trei decenii din viața sa.
  • O vizită în Israel și apoi întâlnirea cu monahii membri ai Rugului Aprins au dus la convertirea ei la un fel de viață mistic. A devenit ucenică a părintelui Sofian Boghiu, iar restul vieții sale l-a trăit sub semnul unei credințe puternice și a unui excepțional simț al providenței.
  • La vârsta de 86 de ani, Olga Greceanu era pe schela Schitului Darvari, unde restaura fresca originală. Vârsta nu avea importanță pentru ea. La sfârşitul lucrărilor a coborât, spunând că se simte obosită, după care s-a retras în atelier. Acolo a și fost găsită mai târziu, după ce-și începuse odihna fără sfârșit.

 

INTERVIU CU ELIZA BERCU, creatoarea spectacolului de teatru ”Urma pașilor Tăi”, după o carte de Olga Greceanu

Ați ales pentru proiectul dumneavoastră de teatru creștin, care este în sine o premieră admirabilă, jurnalul de călătorie al Olgăi Greceanu. Cum s-a întâmplat?

Cu Olga Greceanu, cu scrierile ei, și mai departe, cu personalitatea ei am făcut cunoștință prin intermediul Iulianei Mateescu, cea care, cu sprijinul ARCUB, a ”dezgropat” unele dintre scrierile Olgăi Greceanu. La serviciu, ca să zic așa, am făcut cunoștință cu Iuliana și mai departe s-a legat între noi o prietenie. De la ea am primit ”Pe urma pașilor tăi”, o carte care te fascinează, care te ajută să descoperi puterea cuvântului. Până la transformarea jurnalului în spectacol a fost un drum scurt, însă nu și ușor.

Au fost multe recenzii după reprezentații. Elena Dulgheru vorbește despre acest spectacol ca despre un prim pas al ”demuzeificării” culturii. Un mare compliment.

Elena Dulgheru este un critic de mare valoare. A știut să dezghioace, așa cum doar un spectator profesionist poate. A citit dincolo de povestea prezentată pe scenă. Actorul lucrează și propune publicului o abordare dintr-un anumit unghi, dar ceea ce se întâmplă în viziunea, în mintea, în sufletul spectatorului nu poate să știe. Dacă declanșează viziuni, gânduri, răspunsuri pe care nici nu le-ai bănuit, aici este complimentul.

Jucați unul dintre cele șapte personaje. Aș vrea să ne spuneți și cum le-ați creat pe fiecare în parte. De ce șapte personaje?

Inițial nu au fost șapte personaje. Am pornit proiectul cu 8 actori. Este unul dintre lucrurile speciale, semnificative și deloc întâmplătoare care s-au întâmplat. Eu veneam cu ideea fermă că vreau să fac teatru creștin și atât. Eram la început de cale, nu știam multe lucruri, însă din aprilie 2014 și până în ziua de azi, eu m-am schimbat foarte mult, am aflat foarte multe și despre mine. Am lucrat cu cei 8 oameni timp de un an. Au fost frământări, au fost lupte, au fost ispite multe. A trebuit să învățăm să stăm pe loc, să acceptăm. Cu toate acestea, mult timp nimeni nu a dat înapoi. În cele din urmă unul dintre actori s-a retras și am rămas 7. De asemenea, pentru alegerea textului lucrurile s-au așezat într-un mod minunat. Personal am ales 14 fragmente de jurnal, pur și simplu în timp ce citeam n-am putut să le las. Ca apoi să descopăr că sunt 14 opriri pe Drumul Golgotei. Eram la repetiții și o prietenă de-a mea scenograf povestea despre întâlnirea cu un preot care ar fi întrebat-o câte opriri a făcut Mântuitorul pe Drumul Golgotei. Și când a enunțat cifra 14, am crezut că leșin. Și acum când vă povestestesc simt cum mi se urcă tensiunea. Să vedeți cât de nepregătită eram. Dintr-odată am înțeles cum Dumnezeu m-a luat, m-a așezat, mi-a pus în față.

S-a transformat și spectacolul, odată cu aceste transformări spirituale ale membrilor echipei?

Cred că toate au funcționat complex, așa cum funcționează credința în viața noastră.

 

Olga_2

 

 

DESPRE OLGA GRECEANU

Adina Nanu, critic și istoric de artă

Olga Greceanu și-a împărțit energia cu totul ieșită din comun, între pictură și scris. De fapt, trecând de la una la alta, în încercarea de a înțelege ceea ce picta și a reprezenta în imagini ceea ce gândea. Pictura ei nu este deloc fotografică, nu este deloc o oglindire pasivă, aș spune, a realității, ci este ca o proiecție a meditației ei asupra vieții, asupra credinței și tradiției românești.

A avut necazul să știe că unele dintre lucrările pe care ea le făcuse, cum era ansamblul de picturi de la primăria Sectorului 1, fuseseră acoperite cu tencuială ca să nu se vadă acolo chipul regelui Carol al II-lea care finanțase marea desfășurare de picturi din sala de consiliu.

Era o ființă foarte bună, foarte plăcută, era și foarte energică. Fiind și foarte deșteaptă, în companiei ei nu te plictiseai niciodată. Avea și umor. Când te uiți numai la pictura ei, ai zice că era o persoană gravisimă, dar nu. În conversațiile de zi cu zi era un om fermecător, tot timpul găsea o atitudine, o ripostă, la care nu te așteptai.

Miruna Budișteanu, artist plastic

Olga Greceanu este un reper și o mărturie, ca un testament viu, și spun asta gândindu-mă la mozaicurile de la Mănăstirea Antim. Dincolo de mărturiile plastice care au o certă valoare sunt și cele care duc spre concluzia că a fost o femeie monument. Prin structura ei era monumentală, în gândire și în plastică. Poți să faci artă monumentală și să nu gândești monumental. Ea era o femeie extradordinară, prin forță, tărie, curățenie și asceză. Avea ceva de spus și mărturia ei era întemeietoare.

Era o avangardistă, în mod special în domeniul plasticii cu caracter sacru. A fost și inovatoare din punct de vedere tehnic, De asemenea, în tratarea formală a figurilor. A fost o curajoasă, a dat imbold, a fost o întemeietoare de școală.

Arhim. Policarp Chițulescu, directorul Bibliotecii Sfântului Sinod

Dicționarul biblic a fost isprăvit în 1963, și atunci Olga Greceanu l-a dat Patriarhului Justinian cu care avea o caldă legătură de prietenie. Olga Greceanu spunea în prefață că este conștientă că nu se putea publica la momentul respectiv. Este o lucrare monumentală, are peste 1400 de articole, și ceea ce conferă niște trăsături definitorii, unice, sunt desenele cu care este împodobit, peste 500 desene, realizate în creion, în tehnica neobizantină, o tehnică punctată.

Olga_4

Olga Greceanu are un stil propriu, exprimarea ei este uneori tranșantă, dar este îmbinată cu foarte mult realism și cu foarte multe note de căldură, mai ales atunci când vorbește despre personaje biblice, despre Maica Domnului, despre Mântuitorul. Există această amprentă a artistului nu numai în pictură, ci și în scriitură. Se poate recunoaște ușor un text ieșit din condeiul ei. Are un stil care se vede că izvorăște dintr-o trăire, este o țâșnire dintr-un izvor, este spontană. Nu este un text didactic, livresc, cuvinte căutate, mesajul izvorăște dintr-o trăire. Se vede o sinceritate a celor exprimate și mai ales exprimă crezul pe care de fapt ea l-a avut întreaga viață, acela de a fi de folos celorlalți.