Suzana și Daciana Vlad, cunoscute drept „Gemenele folclorului maramureșean”, sunt mai mult decât două voci care cântă împreună: sunt un singur glas care poartă satul, credința și rânduiala Maramureșului dincolo de timp. Născute și crescute în ritmul horilor, al bisericii de lemn și al portului purtat cu respect, cele două surori au transformat folclorul într-o misiune de viață.

Legătura lor cu cântecul s-a născut firesc, în familie, și s-a consolidat prin muncă, disciplină și credință. Deși au ales drumuri academice diferite – muzica și etnologia – arta și știința se întâlnesc în activitatea lor într-un mod profund: dau glas tradiției și totodată îi descifrează sensurile, iar împreună o transmit mai departe cu responsabilitate și adevăr.

Cântecele vechi sunt cântate cu respect, iar cele aduse în „straie noi” își păstrează inima neatinsă. Pentru Suzana și Daciana, modernul ajută tradiția să ajungă la inimile generațiilor tinere, ceea ce sincer vă spun, e mare lucru și de mare nevoie astăzi.

Aceeași viziune se regăsește și în proiectul „Albastru Rural”, unde simbolurile satului, inspirate de albastrul de Săpânța, devin limbaj artistic contemporan – o chemare de „a înflori acolo unde ai fost sădit”.Cu peste două decenii de activitate, albume, turnee și proiecte culturale, Suzana și Daciana Vlad rămân fidele unui legământ simplu și profund: acela de a duce Maramureșul mai departe, cusut în suflet, ca o cămașă care nu se dezbracă niciodată.

Suzana, Daciana, vă mulțumesc că ați acceptat invitația mea de a croi această poveste.

Să-ncepem!

„Suntem fetele satului care au crescut cu horile în casă, cu glasul mamei și al bunicilor răsunând în prag.”

 

Mă bucur tare mult să putem împleti o poveste, o țesătură de amintiri, emoții și visuri. Suzana, Daciana, cine sunt ,,gemenele folclorului maramureșean”? Ce luați cu voi de acasă când plecați prin lume?

Bună să vă fie inima tuturor!!

Noi „Gemenele folclorului maramureșean” suntem două surori legate nu doar prin sânge, ci prin cântec, prin rădăcini și prin port. Suntem fetele satului care au crescut cu horile în casă, cu glasul mamei și al bunicilor răsunând în prag, cu portul îmbrăcat cu respect, nu cu grabă.
Când plecăm prin lume, nu plecăm niciodată singure. Luăm cu noi „acasă”: satul nostru, mirosul de fân cosit, liniștea bisericii, glasul bunicilor și credința că tradiția nu se pierde cât timp este dusă mai departe cu inimă curată. Oriunde ajungem, Maramureșul merge cu noi, cusut în suflet, ca o cămașă care nu se dezbracă niciodată.

„Noi, „Gemenele folclorului maramureșean” suntem două surori legate nu doar prin sânge, ci prin cântec, prin rădăcini și prin port.”

 

În Maramureș, pruncii cresc printre clopote de biserici, strigături de joc și miros de fân cosit. Dacă ați închide ochii, ce chip al copilăriei ar veni întâi spre voi?

Dacă am închide ochii, primul chip al copilăriei care vine spre noi este biserica veche de lemn „Sfântul Nicolae”, așezată chiar lângă casa noastră. Pentru familia noastră a fost un stâlp, un loc de sprijin și de rânduială. Acolo am ascultat primele pricesne, acolo am învățat ce înseamnă tăcerea, rugăciunea și respectul. Duminica nu exista alt drum, pașii noștri știau singuri cărarea spre biserică.
Astăzi, biserica poate fi vizitată, dar slujba se mai ține doar în Vinerea Mare, la Prohodul Domnului. Și poate tocmai de aceea emoția e și mai adâncă, pentru că acel loc adună în el toată copilăria noastră, toate rugăciunile spuse și nespuse, și le păstrează, tăcut, așa cum numai lemnul vechi știe să păstreze sufletul unui sat.

V-ați născut împreună și ați crescut împreună. Când ați simțit că glasurile voastre nu mai sunt două, ci unul singur care povestește Maramureșul?

La început, „glasul nostru împreună” a fost o dorință a părinților. Aveam doar 7 ani când am pornit pe drumul cântecului, fără să știm unde duce. Nici noi, nici părinții noștri nu aveam planuri mari, era doar bucuria de a cânta, curată, ca în casa părintească.
Crescând împreună, am repetat, am urcat pe scene, ne-am emoționat și ne-am sprijinit una pe alta. Așa am simțit într-o zi, că nu mai suntem două voci separate, ci un singur glas care spune aceeași poveste, povestea Maramureșului.
Drumul nu știm unde ne va duce, dar știm cine ne poartă pașii. Dumnezeu a avut un plan, iar noi am ales să-l urmăm cu încredere, pas cu pas, așa cum am fost crescute: cu credință, cu muncă și cu drag de cântec.

„Drumul nu știm unde ne va duce, dar știm cine ne poartă pașii. Dumnezeu a avut un plan, iar noi am ales să-l urmăm cu încredere, pas cu pas, așa cum am fost crescute: cu credință, cu muncă și cu drag de cântec.”

 

Ați ales drumuri diferite, dar surori de destin: muzica și etnologia. Cum se împletește știința cu arta în inima voastră?

Deși am ales drumuri diferite din punct de vedere al studiilor, nu ne-am despărțit niciodată cu adevărat. Muzica și etnologia pornesc din aceeași rădăcină: dragostea pentru sat, pentru om și pentru ceea ce ne definește. Amândouă trăim folclorul prin glas, îl cercetăm, îl ascultăm și îl înțelegem în profunzime, completându-ne atât de frumos prin informațiile acumulate de-a lungul anilor.
Știința ne ajută să știm de ce se cântă așa, iar arta ne lasă să simțim cum se cântă. Ele nu se contrazic, ci se completează. Așa se împletesc în inima noastră, firesc, ca două fire din aceeași țesătură.

„tot ce este autentic, firesc și spus din suflet nu piere niciodată, doar își găsește alte glasuri prin care să trăiască mai departe.”

 

„Cântecul este cartea de identitate a unui neam”, spunea Anton Pann. Ce file ați descoperit în această carte și pe care le purtați cel mai aproape de suflet?

În cartea aceasta a neamului, am descoperit file vechi, îngălbenite de timp, dar vii prin oamenii care le-au purtat mai departe. De mai bine de zece ani ne compunem singure repertoriul, cu grijă și cu răspundere, dar cântecele culese din popor sau cele lăsate moștenire de interpreți care au dat rost și nume Maramureșului vor rămâne mereu lipite de inima noastră.
Sunt cântece care nu ne aparțin, ci ne-au fost încredințate. Le cântăm cu respect, așa cum le-am primit, pentru că ele au trecut prin zeci, poate sute de ani, fără să-și piardă adevărul. Iar asta ne învață ceva simplu: tot ce este autentic, firesc și spus din suflet nu piere niciodată, doar își găsește alte glasuri prin care să trăiască mai departe.

Fiecare artist are un dascăl care i-a schimbat viața. Cine v-a dăruit lumina primului pas sigur?

Aici aș vrea să răspund eu, Suzana.
Primul meu pas sigur a fost luminat de profesoara Rodica Gheorghiu, de la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighetul Marmației. A crezut în mine într-un moment fragil, când visul conservatorului a apărut târziu și fără pregătirea „corectă”, deoarece nu eram la un liceu cu profil, dar aveam multă dorință. Timp de trei luni, aproape zi de zi, m-a pregătit cu o generozitate rară, fără să ceară nimic în schimb, decât să nu renunț. Într-o perioadă dureroasă pentru familia noastră, după pierderea tatălui, a înțeles cât de mult însemna muzica pentru mine și a ales să creadă în visul meu chiar și atunci când era greu. Îi port o recunoștință profundă pentru lumina și încrederea dăruite atunci, când aveam cea mai mare nevoie de ele.

Un alt reper esențial în formarea noastră este profesorul Ioan Bocșa, omul căruia îi datorez, în mare parte, ceea ce noi suntem azi. Timp de zece ani am făcut parte din Ansamblul „Icoane”, unde, dincolo de rigoare, tradiție și informații prețioase, am primit o lecție mult mai rară: ce înseamnă să fii OM.
Prin exemplu, nu prin cuvinte mari, ne-a format caractere, nu doar artiști, iar această moștenire ne însoțește și astăzi.

„Generațiile se schimbă, la fel și nevoile lor, iar muzica trebuie să poată vorbi pe limba timpului în care trăim.”

 

Cântați folclor curat, dar și cântece aduse în straie noi. Cum păstrați firul roșu al autenticului când înnodați tradiția cu modernul?

Firul roșu al autenticului îl păstrăm prin respect. Respect pentru cântecul vechi și pentru oamenii care l-au trăit înaintea noastră. Când îl aducem în „straie noi”, nu îi schimbăm inima, ci doar îi dăm o altă respirație, ca să poată ajunge și la generațiile de azi. Modernul, pentru noi, nu vine să șteargă tradiția, ci să o poarte mai departe, cu aceeași emoție, dar într-un limbaj pe care prezentul îl poate înțelege.
Generațiile se schimbă, la fel și nevoile lor, iar muzica trebuie să poată vorbi pe limba timpului în care trăim. Atât timp cât nu știrbim din frumusețea Maramureșului și tot ceea ce facem este gândit cu înțelepciune, simțim că suntem pe drumul bun. Prin fiecare proiect ne dorim să apropiem tinerii de folclor, să le arătăm că tradiția nu este ceva prăfuit, ci vie, profundă și actuală. Atunci știm că misiunea noastră este împlinită.

„Dacă viața noastră ar fi un cântec, ne-am opri la „Gemenele-am fo’ și-om si”. Este mai mult decât un cântec, este cartea noastră de vizită, o poveste izvorâtă din inimile noastre.”

 

Dacă viața voastră ar fi un cântec care curge printre dealuri și ulițe de Maramureș, care ar fi melodia lui? Și ce refren ar reveni mereu, ca o inimă care bate peste toate poveștile voastre?

Dacă viața noastră ar fi un cântec, ne-am opri la „Gemenele-am fo’ și-om si”. Este mai mult decât un cântec, este cartea noastră de vizită, o poveste izvorâtă din inimile noastre. În el ne regăsim drumul, legătura dintre noi, rădăcinile și rostul nostru. Refrenul revine ca o inimă care bate mereu la fel, amintindu-ne cine am fost, cine suntem și cine vom rămâne, indiferent de poveștile pe care le vom aduna pe cale.

Când ați dus cântecul din sat pe scenă, ce ați simțit în privirea oamenilor rămași acasă? A fost mândrie, mirare sau o rugă tăcută să nu uitați niciodată de unde veniți?

În privirea celor rămași acasă am citit emoții diferite. În familie a fost multă mândrie și bucurie curată, o susținere care ne-a ținut drepte de la început. Dincolo de ea, au existat și priviri îndoielnice, poate oameni care nu au crezut în noi, nu știm dacă din cauza propriilor neîmpliniri sau pentru că atât au putut oferi în acel moment. Nu le purtăm reproș. Toate aceste reacții ne-au învățat însă același lucru: să nu uităm niciodată de unde venim și să lăsăm cântecul să vorbească, mai sincer decât orice explicație.

Îmi place tare mult o vorbă: ,,să înflorești acolo unde ai fost sădit” … Suzana, Daciana, albastrul de Săpânța a făcut din cimitir un poem viu. Cum ați reușit să transformați această culoare într-o poveste personală și într-o chemare artistică – ,,Albastru Rural”?

„Să înflorești acolo unde ai fost sădit” ne definește profund. Albastrul de Săpânța, a devenit pentru noi un limbaj. Din dorința de a vorbi generației de azi pe limba ei, s-a născut „Albastru Rural”, un proiect prin care am purtat rădăcinile într-o formă nouă, fără a le pierde sensul. Picturile din colecțiile noastre spun povești pe care unele le-am trăit chiar noi, altele le-au trăit moșii și strămoșii noștri.
Faptul că a ajuns la tineri ne spune că am reușit. Proiectul își are rădăcina și în cercetarea academică a Dacianei, din lucrarea ei de doctorat, publicată anul acesta, despre care vom vorbi mai pe larg la momentul lansării. Pentru noi, „Albastru Rural” rămâne o chemare: să fim fidele locului din care venim și să-l lăsăm să înflorească prin noi. Cei care ne poartă știm că simt la fel ca noi.
Vrem pe această cale, să îi anunțăm pe toți cei care vor citi acest interviu, că anul acesta venim cu o nouă colecție de hăinuțe pictate manual, „Albastru Rural”.

„Din dorința de a vorbi generației de azi pe limba ei, s-a născut „Albastru Rural”, un proiect prin care am purtat rădăcinile într-o formă nouă, fără a le pierde sensul. Picturile din colecțiile noastre spun povești pe care unele le-am trăit chiar noi, altele le-au trăit moșii și strămoșii noștri.”

 

În colecția voastră ați cusut haine cu povești. Ce vă inspiră și ce vă dă încredere să continuați?

Ne inspiră, înainte de toate, viața satului și copilăria noastră trăită la țară, obiceiurile, ritmurile simple, gesturile care dau sens fiecărei zile. Hainele noastre poartă aceste povești pictate cu grijă, din drag pentru locul binecuvântat din care venim, numit Maramureș și pentru oamenii care sunt și trăiesc ca noi. Încrederea de a continua ne vine din felul în care proiectul a fost primit încă din 2020, din susținerea oamenilor, din curiozitatea lor sinceră de a descoperi ce idei mai aducem. Atâta timp cât simțim această legătură vie, știm că drumul nostru merge mai departe.

„Pentru noi, „Albastru Rural” rămâne o chemare: să fim fidele locului din care venim și să-l lăsăm să înflorească prin noi.”

 

Casa bunicii – peste 100 de ani de viață între pereții ei. Cum a fost întâlnirea cu ea după ce a renăscut? Mai păstra mirosul lemnului ars și glasul copilăriei?

Da, mirosul lemnului ars și glasul copilăriei s-au păstrat cu sfințenie. Întâlnirea cu casa bunicii, după ce a renăscut, a fost mai degrabă o reîntâlnire cu noi înșine. Noi nu am schimbat sufletul ei, ci doar am făcut amintirile mai vii.
O parte dintre cei care au crescut între acei pereți nu mai sunt astăzi printre noi, dar memoria lor trăiește prin această căsuță. Prin astfel de case din Maramureș, rămâne mărturie că „maramureșeni am fost și-om fi pân’ la capătul lumii”.

Mulți duc satul spre oraș. Voi ați adus arta acasă, în sat. Cum vedeți satul românesc peste o generație – muzeu frumos sau loc viu, care respiră încă prin oameni?

Credem că satul românesc va rămâne viu atâta timp cât vor exista oameni care să vorbească despre el și, mai ales, să-l trăiască. Cât timp cineva va îmbrăca portul popular, o să horească horele, va merge la biserică și va păstra rânduiala, satul nu va deveni muzeu, ci va continua să respire prin oameni. Generația noastră are o misiune grea, dar frumoasă: să transmită mai departe acest drag de tradiție. Nu este totul pierdut, cu fiecare generație se vor găsi alte „strategii” prin care ceea ce este mai sfânt în poporul nostru va merge mai departe.
Credem în asta!!

„maramureșeni am fost și-om fi pân’ la capătul lumii”.

 

Nu demult ați bucurat sufletele oamenilor cu un frumos turneu de colinde și vreau să vorbim despre asta. Colindul e „liturgia casei”, cum spun etnologii. Cum îl simțiți voi: ca pe un ritual, ca pe o sărbătoare sau ca pe o rugă de lumină?

Am avut un turneu minunat intitulat „Sub fereastră la om bun”, în care ne-am întâlnit cu mii de oameni iubitori de colind. În cadrul turneului am lansat și albumul cu numărul 9, intitulat „Colindați, măi oameni buni”. A fost turneu aniversar pentru cei 20 de ani de carieră artistică. Pentru noi, colindul este o sărbătoare care împletește credința cu lumina. Deși unii etnologi spun că odată urcat pe scenă colindul își pierde din esență, noi nu vedem lucrurile așa. În vremurile pe care le trăim, dacă nu am duce colindul și acolo, tinerii ar uita încet să mai colinde. Fie că vorbim de cântece de Crăciun sau de colindele străbune, nu trebuie să pierdem bucuria pe care o aduc în sufletele oamenilor și sensul real al sărbătorii. În loc să ne cramponăm doar de reguli etnologice, căutăm căi să ținem tradiția aproape de inimile generațiilor tinere.

Există un colind care vă sfâșie de emoție de fiecare dată, chiar și după ce l-ați cântat de zeci de ori?

Nu știm dacă așteptai un alt răspuns, sau poate știai si tu că vom da acest răspuns, dar colindul care nouă ne aduce multă bucurie și emoție de fiecare dată este „Sub fereastră la om bun”.
A devenit unul dintre cele mai iubite colinde din România, nu o spunem noi, ci cifrele, dar mai ales publicul, care îl cântă împreună cu noi la fiecare recital. Chiar și după zeci de interpretări, fiecare moment este special, pentru că bucuria și emoția oamenilor care îl trăiesc împreună cu noi fac ca fiecare interpretare să fie unică. De aceea îl cântăm mereu cu aceeași dragoste și entuziasm.

„Colindul care nouă ne aduce multă bucurie și emoție de fiecare dată este „Sub fereastră la om bun”.
A devenit unul dintre cele mai iubite colinde din România, nu o spunem noi, ci cifrele, dar mai ales publicul, care îl cântă împreună cu noi la fiecare recital.”

 

În Maramureș, colindatul aduna oamenii și întărea legături. Ce ați vrea să ducă publicul acasă, după ce vă ascultă colindele?

Ne dorim ca publicul să ducă acasă mai mult decât muzică, să ducă bucuria sărbătorii Crăciunului, sentimentul de iubire și unitate. Să simtă că în colind există credință, dar și bunătate, acea bunătate care leagă oameni și inimile lor. Fiecare colind să fie o amintire vie că, dincolo de agitația zilnică, există momente în care ne oprim, ne privim în ochi și ne simțim împreună, parte din aceeași poveste frumoasă a vieții și a tradiției.

„Lucrăm la albumul nostru cu numărul 10, pe care ne dorim să-l lansăm de ziua noastră, în luna mai, și care se va numi „Suntem florile de Mai”.

 

Ce planuri aveți pentru acest an 2026?

Pentru 2026 ne-am concentrat în primul rând pe câteva proiecte dragi nouă. Lucrăm la albumul nostru cu numărul 10, pe care ne dorim să-l lansăm de ziua noastră, în luna mai, și care se va numi „Suntem florile de Mai”. Tot anul acesta după cum am mai spus și mai sus, revenim și cu o nouă colecție „Albastru Rural”, iar Daciana își va lansa cartea de doctorat.
În luna Martie, vom lansa o frumoasă priceasnă, compoziție proprie, pregătită special pentru postul Paștelui.
În prima parte a anului ne focusăm pe aceste proiecte, iar despre următoarele planuri și visuri vom vorbi la următorul interviu, vrem să păstrăm puțin mister și emoție pentru momentul potrivit.

„Când vorbim cu Dumnezeu, primul lucru pe care-l facem este să-i mulțumim. Pentru tot ceea ce trăim, pentru fiecare clipă a carierei noastre, pentru darurile primite și pentru oamenii minunați care ne-au însoțit pe drum.”

 

Ce îi șoptiți lui Dumnezeu când sunteți doar voi și gândurile voastre?

Când vorbim cu Dumnezeu, primul lucru pe care-l facem este să-i mulțumim. Pentru tot ceea ce trăim, pentru fiecare clipă a carierei noastre, pentru darurile primite și pentru oamenii minunați care ne-au însoțit pe drum.
Îi mulțumim în mod special pentru mama noastră, singurul om care a crezut în noi mereu și fără de care nu am fi ajuns aici. Îi mulțumim și pentru momentele grele, și pentru persoanele mai puțin omenoase, pentru că tocmai ele ne-au învățat cine suntem astăzi. Și în liniștea gândurilor noastre, Îi șoptim că ne dorim să fim demne de tot ce am primit și să răspândim mai departe iubire, credință și frumusețea rădăcinilor noastre.

„Îi mulțumim în mod special pentru mama noastră, singurul om care a crezut în noi mereu și fără de care nu am fi ajuns aici.”

 

Sunteți artă. Iar arta, necesită sacrificii, muncă și perseverență. Cum reușiți să vă păstrați echilibrul într-o lume care tremură?

Nu tot timpul este ușor, dar știm că avem un drum și am ajuns în punctul carierei în care înțelegem care ne este rostul. Nu ne mai împiedicăm de fiecare obstacol, așa cum făceam la începuturi, pentru că scopul nostru este clar: să lăsăm urme frumoase pe acest pământ. Arta ne definește și ne ghidează, iar echilibrul îl găsim în credință, în rădăcini și în ceea ce iubim să facem, zi de zi.

Până când ne vom întâlni, lăsați-ne un gând, poate pentru tinerii care cred ca cele mai mărețe realizări își au originea în visurile pe care Dumnezeu nu le-a sădit degeaba in inimile lor.

„Pentru tinerii care poartă în inimă visuri mari, le spunem să nu le neglijeze niciodată. Tot ce Dumnezeu a sădit în sufletul lor are un rost și merită răbdare, curaj și CREDINȚĂ.”

În inima Transilvaniei, satul Dăișoara se distinge nu doar prin peisajul său pitoresc, ci și printr-o tradiție culturală și folclorică de o valoare inestimabilă: jocul fecioresc. Așezarea, încărcată de istorie și povești ale haiducilor, a devenit un bastion al păstrării tradițiilor populare, iar dansul fecioresc este un element esențial al acestei moșteniri. Încă din vremuri demult apuse, dăișorenii au privit dansul nu doar ca pe o formă de divertisment, ci ca pe o autentică expresie culturală, care a evoluat, dar care și-a păstrat esența în cadrul comunității.

Dacă stăm să ascultăm povestea bătrânului, unuia dintre aceia care au trăit vremurile de, demult, cum am spune, am înțelege cum haiducii dăișoreni au reușit să creeze o artă din tradiția locului. Începuturile viitoarei formații de dansuri au debutat cu scurte reprezentații în fața prietenilor, sau persoanelor străine de aceste locuri. Era o bucurie și o delectare coregrafică pentru privitori.

Aceste elemente sacre s-au păstrat și astăzi în executarea jocului fecioresc datorită mediului de conservare al folclorului în această localitate cu o dezvoltare relativ izolată. Cum spuneam mai sus, ctitorii acestei așezări au fost țărani care au luat drumul pribegiei și al haiduciei, alegând un loc ferit de patrule ale jandarmilor și de oamenii grofilor care căutau iobagii fugiți de pe moșii. Așezarea era și este și astăzi la zece-cincisprezece kilometri de alte sate, total lipsită în trecut de drumuri de legătură și totodată bine ocrotită de perdeaua deasă a codrului care de-a lungul istoriei și-a îndeplinit funcția de ocrotitor al refugiului.

Fiecare dăișorean este un dansator iar sub acest aspect întreaga populație a satului poate fi împărțită în formații de egală valoare, scopul nefiind spectacolul coregrafic. Fondul nealterat al acestui dans și-a păstrat autenticul în perimetrul satului, fiind preluat de diverse ansambluri sau grupuri din localitățile vecine, dar asupra căruia au intervenit. Acest vechi dans al dăișorenilor a fost lipsit de intenția de a deveni spectacol. Dăișorenii nu executau jocul pentru a se distra sau pentru a-i distra pe alții, ei dansau sub impulsul nevoii de a se exprima, așa cum ciobanii încrustează țesături în nuiele sau cum aceiași ciobani cântă din fluier doar propriei singurătăți, așa și dăișorenii jucau pentru a se exprima pe ei. Dăișorenii executau și execută și astăzi jocul fecioresc cu seriozitate, iar jocul mare sau jocul din Doscior se scotea doar în duminicile sau în sărbătorile calendaristice, reflectând o tradiție a respectului primordialității condițiilor de viață, al necesităților practice cum este de exemplu interdicția de a se organiza joc în sat în perioada dintre prășit până la aducerea bucatelor în sat.

Jocul era scos de feciorii cei mari care chiuind și strigând de joc se îndreptau spre locul unde urma să fie jocul mare la care participa întreg satul. Până la sosirea fetelor se jucau numai jocuri bărbătești ca fecioreasca, sârba și brâul de Dăișoara care este diferit de brâul de Făgăraș. În acest scurt timp puteau intra în joc și începătorii. Fetele veneau spre locul de joc însoțite de mamele lor. Jocul se desfășura într-un cerc mare și începea întotdeauna cu fecioreasca. Tinerii intrau în joc pe rând în ordinea vârstei, începând cu cei mai în vârstă. Prima mișcare este o plimbare rară, lentă, în cerc. Ritmul se întețește treptat și câteva strigături au parcă menirea de a-l biciui. Dansul se iuțește și dansatorii execută pe rând, în centrul cercului, figuri individuale, ca și cum ar avea de dat o probă care să le legitimeze participarea la joc. Cea mai eclatantă dovadă a vigorii dansului este momentul în care feciorii scuipă în palme cu gestul familiar al modului în care încep orice muncă grea. Acest gest trădează multe subînțelesuri. Mai întâi este intenția dansatorului de a depăși acest moment dificil din punct de vedere execuțional, fiindcă se va spune și o strigătură –

,,Decât să nu știi juca

Mai bin să nu ști lucra

Că la joc te vede toți

Iar la lucru faci ce poți”

Izvoarele istorice ne spun că dansul avea un caracter de inițiere, ritualic fiind astfel descris de lexicograful bizantin Hesychios din Alexandria. Dansul se numea Salmoxis și era executat în cinstea marelui zeu. Xenophon, care în anul 399 î.e.n. după eșecul expediției lui Cyrus împotriva grecilor, rămâne două luni în Tracia, în slujba regelui Seuthes, descrie un dans războinic executat de tracii din oastea grecească și care se presupune că era prezentat la ospețele regale. Putem bănui că aceste dansuri care aveau inițial un caracter ritualic erau deosebit de expresive. Aristotel ne spune că ,,dansatorii prin ritmurile pe care le exprimă figurile de dans, imită caractere, pasiuni și acțiuni.” În ,,Dialogul despre dans ”, scris de Lucian din Samosata în secolul al II-lea e.n. se vorbește despre dansatorul-mim și se precizează că ,,dansatorul se cuvine să rămână lipit de realitate și să se identifice cu ceea ce interpretează”. Dina ceste rânduri pot deduce faptul că în Dăișoara, localitate înființată de haiduci, aceștia ca metodă de relaxare, de distragere, fiind mulți bărbați inițial (până ce așezarea a prin constur și s-au dezvoltat familii) au conceput acest dans poate ritualic, poate vindecător, poate doar ca motiv de bucurie sau de mișcare, jocul fecioresc. Joc în care fiecare în funcție de ocupația pe care o avea, striga în versuri diverse expresii care făceau parte din viața omului.

Spre exemplu

,,Șinc-o dată să-i dăm roată

Să se mire lumea toată.

Că astăzi la noi în sat

Multe, multe s-au schimbat.

Am făcut gospodărie

Și-am scăpat de sărăcie

Viața mi-e îmbelșugată,

Că suntem stăpâni pe soartă”

,,Cât e țara și Ardealul

Nu-i fecior ca dăișoreanul

Că-i înalt și subțirel

Parcă-i tras printr-un inel

Că se-mbracă românește

Și dansează feciorește”

,,Si-nc-odată să-i dăm roată

Să se mire lumea toată

Și-nc-odată tot așa

Să nu ne râză lumea”

,,Mă uitai din deal în luncă

Să văz mândra unde lucră

La amiazi unde mănâncă

Să mă duc să-i fac o umbră

Să n-o arză soarele

Că-i albă ca laptele

Să n-o arză sfântul Soare

Că-i frumoasă ca și-o floare. ”

,,Întoarce-te mândro-ntoarce

De trei ori cu fața-ncoace.

Întoacete mândo bine

Cu fața tot către mine. ”

,,Drag mi-i jocul românesc

Dar nu știu cum să-l pornesc

Că l-aș porni cât de bine

Dar râde lumea de mine

Râde lumea, râde țara

Râde mândrulița sara”

,,Frunză verde sălcioară,

Ăsta-i joc din Dăișoară

Se joacă de sărbători

De fete și de feciori”

,,Fost-am puiu pădurii

Și nu m-o mâncat lupii

Lupii mâncă oi și boi

Nu mâncă feciori ca noi

Lupii mâncă oi și vaci

Nu mâncă feciori săraci. ”

Gesturile din timpul jocului sugerează începutul unei sobre și importante ceremonii, gesturi care evident s-au pierdut prin veacuri și substanța a fost substituită de o nouă încărcătură de participare spirituală a dansatorilor, dar din ale căror mișcări s-au mai păstrat trăsături care sunt executate inconștient în virtutea forței de conservare a tradiției. Forma circulară de altfel este o trăsătură care ne duce cu gândul la schema roții solare care se află într-o continuă mișcare în sensul rotației pământului. În acest semn solar rotitor generațiile pătrund pe rând începând cu cele mai pline de vigoare. Pomponius Mela îi considera pe daci ,,partissimi ad mortem” – care credeau că existența se împlinește sub semnul solar ce îl sculptau pe pietrele altarelor și care nu își acopereau templele spre a putea privi spre lumină  și care trăgeau cu săgeți în norii ce acopereau fața zeului soare.  Dacă insula folclorică dăișoreană a conservat în dansul ei vestigiile unui rit îndepărtat, atunci acest rit este al vieții, al existenței concepute în continuă curgere prin succesiunea generațiilor, sub mărturia aceluiași soare care marchează neîntrerupta trecere a timpului. Învățarea jocului fecioresc în sat arată autenticul transmis generației de astăzi, față de cel învățat la ansamblu unde este stilizat pentru a putea fi pus în scenă.

În anul 2022, noiembrie, alături de Cristian Mușa, cercetator Dr. la Institutul de Etnografie si Folclor ,,C. Brăiloiu” București si membru al Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial și Andrada Iordache, am efectuat o cercetare de teren în localitățile Dăișoara, Dacia, Rupea și Crihalma, pentru monitorizarea și actualizarea localităților în care acest element de patrimoniu imaterial este viu și jucat în cadru natural.

Când Dumnezeu lucrează prin oameni, trebuie doar să observam. Să ascultam. Să primim. Recunoscător si împlinit că am reușit să vă arătăm o bucata din ceea ce este Dăisoara astăzi, si nu numai. Rupea. Dacia. Crihalma. Țara Cohalmului si oamenii ei care mișcă lucruri. Care joacă feciorește. Care strigă. Și care nu lasă jocul să moară.

Din 2024 – Prin Ordinul Ministrului Culturii privind constituirea grupurilor de monitorizare a elementelor înscrise în Patrimoniul Cultural Imaterial UNESCO ale României sunt onorat să fac parte din grupul de monitorizare multianuală a ,,Jocului Fecioresc”, iar pentru asta de fiecare dată când am ocazia înregistrez materialele care vor deveni arhivă. Sunt accesibilie pe pagina de facebook – „Dăișoara – tradiții locale” dar și pe canalul de YouTube, Florin Bucuțea.

„Frunză verde sălcioară,

Ăsta-i joc din Dăișoară

Se joacă de sărbători

De fete și de feciori”

În acest sat, dansul nu era un spectacol, ci o formă de manifestare a identității și apartenenței la un loc și o tradiție. Dansul fecioresc nu se desfășura pentru a impresiona privitorii, ci pentru a exprima sentimente, respect și mândrie locală. Jocurile de duminică sau șezătorile, prilejuri în care tinerii se adunau pentru a dansa și a învăța noile mișcări, erau ocazii de bucurie, dar și de învățătura neîntreruptă a tradiției din generație în generație. Astfel, jocul fecioresc a devenit o formă de artizanat spiritual, un legământ între trecut și viitor.

Acest dans are rădăcini adânci în istoria regiunii, fiind un simbol al celor care au ales să trăiască în izolare pentru a se proteja de autoritățile vremii. Fondatorii așezării de la Dăișoara au fost țărani care, în căutarea libertății, s-au adăpostit în pădurile ce înconjurau satul, în locuri departe de patrulele jandarmilor și de grofi. Astfel, tradițiile lor au rămas nealterate și s-au transmis, de-a lungul decadelor, fără influențe externe. În ciuda izolării, dansul fecioresc de la Dăișoara a rămas autentic, purtând în mișcările sale ritmuri și semnificații care se pierd în negura vremii.

Jocul fecioresc din Dăișoara este, în mod special, remarcabil datorită ritmurilor sale unice. Trecerea de la un ritm lent la unul accelerat, caracteristică acestui dans, nu este doar o trăsătură coregrafică, ci și o reflectare a unui timp istoric plin de schimbări și de ritmuri contrastante. Această schimbare de viteză simbolizează, în esență, evoluția vieții însăși: o existență plină de contraste, unde fiecare generație aduce cu ea o nouă viziune asupra lumii și a tradițiilor. În plus, un alt element distinctiv al dansului de la Dăișoara îl reprezintă gestul bărbătesc de a scuipa în palme înainte de a începe o figură de dans, un semn al pregătirii fizice și mentale pentru provocările viitoare.

Dansul, deși inițial bărbătesc, a evoluat și a înglobat și fetele în cadrul său. Feciorii din Dăișoara le-au introdus treptat pe fete în joc, adăugând noi mișcări și ritmuri specifice, precum purtata și învârtita. Acest ritual a evoluat, iar astăzi, în comunitate, fiecare tânăr este considerat un dansator, iar jocul nu mai este doar o activitate de divertisment, ci un mod de a transmite moștenirea culturală.

Tradiția strigăturilor locale este o altă caracteristică esențială a dansului fecioresc dăișorean. Aceste versuri, care sunt strigate pe parcursul dansului, sunt mai mult decât simple cuvinte. Ele sunt o formă de exprimare a gândurilor și sentimentelor tinerilor din sat și o metodă prin care se dezvăluie preferințele și aspirațiile lor.

Dansul din Dăișoara este, așadar, o formă de ritual social și cultural, care a evoluat de-a lungul secolelor, păstrându-și însă semnificațiile adânci. Fiecare figură de dans are o încărcătură simbolică ce reflectă respectul pentru tradițiile locale, dar și pentru natura umană. Chiar și astăzi, dansul fecioresc este un simbol al mândriei și al apartenenței la comunitatea dăișoreană. Este un mod prin care tineretul din sat continuă să-și exprime respectul pentru trecut și pentru învățăturile strămoșilor lor.

Astăzi, în ciuda globalizării și a schimbărilor rapide, jocul fecioresc din Dăișoara continuă să fie un simbol al continuității și al legăturii între generații. La fiecare eveniment cultural sau festivitate, acesta este primul dans care deschide programul, aducând cu el un val de energie și vitalitate care pune în valoare spiritul comunității. Este o tradiție vie, care se transmite de la o generație la alta, fiind păstrată cu mândrie de dăișoreni și apreciată de toți cei care au ocazia să o descopere.

Lucia este o voce care nu se ascunde niciodată în spatele convențiilor, dar nici nu se impune cu forța. Este un om cu o sensibilitate profundă, o sensibilitate pe care nu o expune oricum și oricând, dar pe care o lasă să prindă viață prin cuvinte. Am cunoscut-o de mai bine de 15 ani, timp în care am observat cum fiecare pas al ei este marcat de o tensiune între fragilitate și putere interioară. Atunci când scrie, se eliberează. Și nu scrie pentru a impresiona pe cineva, nici măcar pe sine. Scrisul este pentru ea o formă de purificare, de a face față „otrăvii” emoțiilor acumulate, o modalitate de a elibera ceea ce, altfel, ar putea deveni o povară pentru trupul și sufletul ei.

La fel cum poeziile ei sunt scrise dintr-o profundă vulnerabilitate, tot așa, Lucia este o femeie care a învățat să-și asume această latură a sa, chiar dacă multă vreme a încercat să o ascundă. Poezia ei e un act de sinceritate, un proces de traducere a unei emoții. Dincolo de cuvinte, însă, ceea ce o face cu adevărat remarcabilă este forța interioară de a nu renunța niciodată la visurile ei.

În acest interviu, veți înțelege mai multe despre Lucia, despre cum dragostea poate lăsa urme adânci și vindecătoare și despre cum, în ciuda tuturor îndoielilor, ea continuă să scrie și să-și urmeze visul cu aceeași determinare care o caracterizează. Și totodată, ne așteaptă la lansarea ei de carte, în 2026. Lucia, să-ncepem.

Cine este Lucia atunci când nu mai scrie nimic și nu mai impresionează pe nimeni — cine rămâne când se face liniște complet?

Au fost momente în trecut când nu știam să explic ce simt când scriu, nu știam de ce fac asta, nu știam nici din ce resursă îmi vine toată inspirația, pur și simplu o făceam. Cu timpul, am început să-mi pun întrebări pentru că voiam să aflu un răspuns și mi-a venit un singur cuvânt în minte – otravă. Da, știu că sună ciudat, doar că exact asta devin pentru mine emoțiile acumulate. Toate sentimentele, tot ce reprimi, tot ce nu scoți afară devine o otravă pentru corp.

Deci – când scriu eliberez, când scriu creez cu suferință și cu iubire în același timp. Nici azi nu am o definiție completă, dar Lucia care nu mai scrie nimic este captivă în ceva ce nu are nume momentan.

Nu am început să scriu ca să impresionez pe cineva, nici măcar pe mine, vine natural. Mă simt liberă când fac asta, iar faptul că sunt oameni care rezonează cu emoția mea, e doar un bonus.

„…otravă. Da, știu că sună ciudat, doar că exact asta devin pentru mine emoțiile acumulate.”

Ce ai studiat și cât din acel drum a fost alegerea ta sinceră și cât a fost încercarea de a te potrivi într-o lume care nu știe ce să facă cu sensibilitatea?

Am studiat Jurnalism și Comunicare la Universitatea din București. Am plecat din Brașov către haosul din capitală. Am plecat spre ce eram eu, pentru că exact asta eram – un haos.

La vremea aia vedeam sensibilitatea ca pe o slăbiciune. Nu voiam să vadă lumea că eu am emoții, cu atât mai mult, să vadă că o creație e rezultată din asta. Deși încă din copilărie am fost omul cuvintelor, nu am vrut să o accept și am respins partea asta din mine, de aici poate și confuzia mea – dorința să fac Jurnalism, să prezint știri, să mă vadă lumea la televizor.

Pe de altă parte, să știi că lumea știe foarte bine ce să facă cu sensibilitatea, fiecare o simte în toți porii, doar că o păstrează ascunsă pentru că nu mai știu către cine să și-o îndrepte pentru a se simți văzuți.

Asta a fost și frica mea de atunci, încercam să mă fac văzută, dar ignoram partea care îmi scotea autenticitatea afară.

Să scriu nu a fost o alegere, a fost un cadou, iar jurnalismul a fost doar hârtia ce l-a împachetat prea bine ca să-l văd mai devreme.

„…încercam să mă fac văzută, dar ignoram partea care îmi scotea autenticitatea afară.”

Când ai scris prima poezie care chiar te-a durut după ce ai terminat-o?

Am scris multe poezii, aveam multe notiție pe care astăzi îmi pare rău că le-am pierdut. Soră-mea zice că avem pe acasă un ”caiețel cu poezii” de când aveam vreo 10 ani. Trebuie să-l caut neapărat.

Totuși, o poezie care a ajuns foarte profund în sufletul meu a fost scrisă când eram într-o relație de destul de mult timp cu partenerul meu de atunci. Subiectul era despărțirea și deși nu aveam niciun gând să mă despart de persoana respectivă, sufletul meu scria sincer, iar când am terminat-o și am recitat-o ulterior, am plâns ca un copil.

Efectiv mi-am dat seama că trupul meu îmi dădea semne că ceva nu e în regulă înainte ca mintea mea să conștientizeze efectiv sentimentul.

„Scriu despre dragostea care lasă urme, dar care vindecă.”

Scrii despre dragoste — dar despre ce fel de dragoste, mai exact? Despre cea care vindecă sau despre cea care lasă urme?

Cred cu tărie că cele două sunt legate între ele. Scriu despre dragostea care lasă urme, dar care vindecă.

Există o poveste reală, un om real, o rană reală care a devenit sursa constantă a scrisului tău?

Oricum ar suna asta, cred că e prima dată când o spun – absolut toate poeziile mele sunt povești reale. Toate sunt simțite pe propria piele și pe propria inimă, doar că le mai șlefuiesc pe alocuri.

Imaginează-ți că toate amintirile ce m-au atins din punct de vedere emoțional sunt stocate în mintea mea ca în niște sertare în care găsești câte un dosar. În fiecare din ele găsești alte dosare, apoi alte dosare, etc.

Și ca să-ți răspund la întrebare, da, imaginează-ți că toate au câte un nume scris pe ele.

„…cred că e prima dată când o spun – absolut toate poeziile mele sunt povești reale. Toate sunt simțite pe propria piele și pe propria inimă.”

Cât din poezia ta este adevăr biografic și cât este ficțiune creată ca să îți protejezi inima?

Îți spun sincer că mi-aș dori ca scrierile mele să fie rezultatul imaginației, poate aș scrie mult mai mult, dar nu la fel de real.

În cazul meu, singurul rol pe care-l are imaginația e doar ca să-mi traducă emoțiile în cuvinte, astfel încât să găsesc o exemplificare palpabilă a unui feeling pe care l-am simțit la un moment dat.

Din păcate sau din fericire, nimic din ce am scris nu e ficțiune și nici nu cred că inima este făcută că să fie protejată. Oricât de clișeic ar suna, e făcută să simtă. Chiar dacă pe parcurs mai are nevoie de câte un plasture, nu ține de ceva ce avem mereu în control.

„Nu cred că inima este făcută că să fie protejată.”

Ți s-a întâmplat să regreți că ai publicat un poem, pentru că a dezvăluit prea mult din tine?

Nu am regretat absolut niciun poem postat, deși-mi asum că pot fi oameni din trecutul meu care mă urmăresc și azi. Părerea mea e că nimic nu e „prea mult” în artă.

Care este partea ta pe care o ascunzi cel mai bine în viața de zi cu zi, dar care se vede limpede în poezii?

Profunzimea e cea care se vede cel mai clar în creațiile mele. Ciudat e că nu-mi ascund partea asta niciodată, doar că ea nu simte să iasă când nu are loc.

Cumva, pare că și-a însușit propria conștiință și a învățat când e momentul să iasă la suprafață și cu cine. E foarte selectivă. Uneori nu iese nici cu mine, mai ales când mă simte absentă, e foarte orgolioasă. E funny că spun asta, dar realizez acum, în timp ce scriu.

Deși nu am văzut-o niciodată așa, are mult sens pentru mine.

Cum vezi poezia scrisă astăzi într-o lume a vitezei, a superficialului și a scroll-ului infinit? Mai are poezia puterea să oprească pe cineva din goană?

Oh, da, și încă cum, Florin! Și ți-o spune cineva care-și postează creațiile pe Tiktok. Ai zice că e o platformă potrivită pentru poezie? Nu cred. Nici eu nu am zis asta, au fost câțiva ani în care fix aspectul ăsta m-a oprit.

Evident că poezia are impact asupra unei nișe, ce-i drept, uneia foarte restrânse, ținând cont de faptul că nu aduce în viața unui om prea mult entertainment.

Nu aduce asta, dar aduce ceva ce umple un gol. Toți avem goluri care simt să fie umplute și spații ce simt să fie înțelese. Asta face poezia, nu vindecă, dar înțelege.

Ai fi surprins cum se opresc oamenii la un videoclip de al meu și-mi spun ”textul ăsta a venit la momentul potrivit”, ei poate sunt în metrou, poate sunt în pauza de masă, dar s-au oprit.

Dacă e ceva de care sunt sigură e că niciun om nu e superficial, mai ales dacă îl cunoști la un nivel profund. Fiecare are o parte care încă nu a fost ascultată și cred cu tărie că poeziile mele au puterea să ofere măcar senzația că ești văzut și că nu trăiești singur o emoție.

„Se formează o comunitate care își dorește să simtă în timp ce are piciorul pe accelerație.”

Crezi că publicul de azi mai are răbdare pentru emoție autentică sau trebuie „ambalată” ca să fie acceptată? De impactul pe social-media a poeziei recitate, ce ne poți spune?

Eu nu l-aș numi public, ci oameni care împărtășesc trăiri similare într-un mod diferit.

Cred că tocmai asta e și ideea. Mulți oameni nu au trăit niciodată sentimentul ca cineva poate avea răbdare cu ei, iar consecința tristă este că devin, la rândul lor, nerăbdători cu propria persoană.

Cred că exact asta e. Emoțiile și trăirile ambalate într-o poezie îî fac pe oameni să se oprească și să simtă.

Am plecat pe drumul ăsta spunându-mi mereu că poezia nu mai e de actualitate și că nu s-ar îmbina niciodată cu social-media, dar poftim, am găsit o modalitate să prindă glas (la propriu).

Nu am inovat eu poezia recitată, dar te asigur că în momentul în care îi este asociat un chip și o trăire, prinde o altă culoare, să spunem că devine o scriere „digerabilă” pentru vremurile astea grăbite.

Visul tău de a deveni o voce — la propriu, prin voice-over — prin muzică, prin scris, prin social-media, vine din dorința de a fi auzită mai mult decât ai fost până acum?

Nu sunt cu nimic mai bună sau diferită de cel de lângă mine, dar am realizat că pot ajuta oamenii să nu se simtă singuri în avalanșa de emoții ce-i cuprinde zilnic.

În anul 2022 am făcut un curs de voice-over pentru că cineva mi-a spus că am o voce bună pentru reclame sau audiobook-uri.

Apoi am scris câteva poezii care au ajuns să facă parte din câteva piese lansate pe youtube.

Toate încercările mele de a-mi face auzită vocea (și la propriu, și la figurat) au venit dintr-un spațiu care era mult prea aglomerat. Trebuia cumva să scot afară tot ce am strâns.

Trăim viața asta și strângem tot felul de trăiri, de sentimente, de iubire, de dezamăgiri, dar uităm că așa cum ne facem curat în casă, așa e nevoie să facem și cu sufletul. Pentru mine, toate sunt instrumente care mă ajută să mă eliberez. Evident că nu pot să le fac pe toate, momentan m-am oprit la poezie.

 

„Toate încercările mele de a-mi face auzită vocea au venit dintr-un spațiu care era mult prea aglomerat.”

Anul acesta îți lansezi prima carte. Ce emoții te încarcă și spune-mi, te rog, câtă muncă stă în spatele acestui vis devenit realitate.

Așa-mi doresc, Florin.

Recunosc că nu sunt nici pe aproape de a-i pune punct, mai am multe de scris și aspecte de finisat, însă emoția pe care o simt doar gândindu-mă că-mi voi ține în mână cartea, mă face să radiez.

Nu pot să descriu în cuvinte ce voi simți, mi-e greu, însă da, e puțină muncă în spate (puțin mai multă) pentru că vreau să-i dau o „culoare” cu totul specială și pentru asta, trebuie să gândesc câteva idei, să le pun pe foaie și să apelez la oameni care să mă ajute.

Pe lângă asta, va trebui să contactez și editura care-mi va prelua conținutul, deci este ceva activitate de împins la deal, dar nu pot decât să mă las cuprinsă de avalanșa aia de emoții ce o să vină când se va publica.

Apropo, te aștept la lansarea de carte!

Care este visul tău cel mai fragil — acel vis pe care încă îl rostești cu teamă, dar care te ține în mișcare în fiecare zi?

Să fiu liberă. La momentul ăsta mă simt captivă, cumva, încă în haos. De aici și dorința de a mă elibera cu atâta patos. Aici mă refer strict din punct de vedere profesional.

Îmi doresc să-mi dau voie să creez în adevăratul sens al cuvântului, spune-i carieră, dacă vrei.

Totuși, dacă mă întrebi la un nivel mai profund de atât, cred că fragilitatea se găsește în visul care mă plasează pe o scenă cu microfonul în față.

„Să fiu liberă. La momentul ăsta mă simt captivă, cumva, încă în haos. De aici și dorința de a mă elibera cu atâta patos.”

În momentele în care îndoiala devine mai puternică decât inspirația, ce te face să continui să scrii și să crezi în drumul tău?

Nu mi-e frică de nimic altceva în drumul ăsta cum mi-e frică de mine.

Sunt un om al schimbărilor, nu-mi place să stau prea mult într-un loc, nu-mi convine să mă plafonez și fac greșeala pe care o facem mulți, să ne plictisim de propriul farmec.

Nu am multe momente de îndoială, știu ce fac și de ce fac, dar recunosc că nu mereu sunt inspirată.

În momentele în care simt că nu mai am resurse sau că sunt copleșită, din contră, nu continui să scriu, mă opresc și-mi dau timp. Îmi ofer răbdare să mă regăsesc. Inspirația are și ea nevoie de odihnă.

„…greșeala pe care o facem mulți, să ne plictisim de propriul farmec.”

Dacă ar trebui să ne lași aici, la finalul interviului, câteva versuri care nu te-au părăsit niciodată — le-ai putea scrie acum pentru noi?

Fiecare dintre noi e construit din mii de uși

Unele cu lacăte din care ies scânteie

Altele în care poți intra doar dacă porți mănuși

Asta, bineînțeles, dacă găsești o cheie.

Unii suntem, poate, mai doritori și mai deschiși

Și lăsăm cheia chiar în ușă,

Dar celor cărora le este greu și sunt închiși

Găsești și acolo cheia, numai că-n cenușă.

Și-atunci când cortina se ridică, de eșec nimeni nu te ferește

Iar dacă ții neapărat să faci un act,

Joacă un rol în care exteriorul mereu îmbătrânește

În timp ce sufletul rămâne intact.

„Nu mi-e frică de nimic altceva în drumul ăsta cum mi-e frică de mine.”

„Cine nu știe ce este vecinătatea, nu știe ce este Transilvania.”
Johannes Halmen, preot al Bisericii Evanghelice din Saschiz

Transilvania nu poate fi înțeleasă doar prin monumente, biserici fortificate sau peisaje. Ea se explică, mai ales, prin formele sale de organizare comunitară, prin felul în care oamenii au știut să trăiască, să muncească și să se sprijine unii pe alții. Dintre acestea, vecinătatea – cunoscută în unele zone sub numele de nobărie, iar sărbătoarea ei sub numele de fosnich – este una dintre cele mai solide și mai expresive structuri sociale ale Transilvaniei istorice.

O organizare născută din nevoia de supraviețuire

Vecinătățile sunt o formă de organizare a vieții sociale elaborată în Evul Mediu occidental și adusă în Transilvania de coloniștii sași. Ulterior, ele au fost preluate, adaptate și trăite în moduri diferite de maghiari și români, supraviețuind până în zilele noastre sub diverse forme.

Încă de la fondarea localităților, exista preocuparea de a reduce distanța dintre gospodării. Apropierea fizică era esențială pentru reacția rapidă în fața pericolelor: invazii, incendii, calamități. Din această nevoie s-a născut comunitatea de întrajutorare, care, în timp, a căpătat roluri economice, administrative, religioase și morale.

Organizarea strictă a vecinătăților a fost o condiție esențială a muncii în comun, element indispensabil supraviețuirii. Așa cum se consemna în Constitution von Agnetheln ăncă din anul 1717:
„Unitatea îi apără pe oameni în caz de pericol, iar neînțelegerea le pricinuieste durere și dispariție.”

Vecinătatea – un contract social viu

Vecinătatea era garanția că nimeni nu rămâne singur. Dacă ți se întâmpla ceva, ceilalți interveneau. Era un adevărat contract social între vecini, asumat și respectat.

Toate lucrările comunale se realizau împreună: repararea acoperișurilor, săparea șanțurilor, ridicarea unei case, aducerea lemnelor din pădure pentru cei neputincioși. Un cuplu proaspăt căsătorit nu era lăsat singur: vecinătatea venea, ajuta la săpat fundația casei, iar la final munca era urmată de sărbătoare. Se muncea și se petrecea împreună.

În situații-limită – boală, necaz, moarte – vecinătatea prelua întreaga povară organizatorică. La o înmormântare, vecinii se ocupau de tot, pentru ca familia îndoliată să poată jeli. Solidaritatea nu era o opțiune, ci o obligație morală, consemnată an de an în registrele de vecinătate.

Ca într-o mare familie. Regulile sale erau stabilite după dictonul nescris „fă bine ca să-ți fie bine”.

Nobăr-fotărul și „primul smartphone din lume”

În fruntea vecinătății se afla nobăr-fotărul, conducătorul și organizatorul vieții comunitare. Rolul său nu era unul simbolic, ci profund practic: el stabilea ordinea lucrărilor, convoca adunările, media conflictele și se asigura că regulile vecinătății sunt respectate. În cercetarea de teren realizată la Cincu și Cincșor, alături de Uwe Constantin Boghian, acest rol apare constant în relatările informatorilor ca fiind „omul care ținea satul legat”.

Unul dintre cele mai sugestive instrumente ale acestei organizări era semnul vecinătății – o plăcuță de lemn care circula din gospodărie în gospodărie. La Cincu, din relatările culese pe teren, semnul nu era însoțit de explicații scrise: simpla lui prezență la poartă era suficientă pentru a transmite mesajul. Fie că era vorba despre o chemare la ședință, o muncă în comun sau un eveniment neprevăzut, obiectul funcționa ca un cod comunitar unanim înțeles.

La Cincșor, Uwe Boghian amintește faptul că semnul vecinătății impunea o reacție imediată: gospodarul era dator să-l ducă mai departe fără întârziere, refuzul sau neglijența fiind considerate abateri grave de la regulile nescrise ale comunității. În acest fel, circulația semnului nu transmitea doar informație, ci și responsabilitate.

Nu întâmplător, preotul Johannes Halmen de la Biserica Evanghelică fortificată din Saschiz numea acest sistem, cu umor, „primul smartphone din univers” inventat de sași. Dincolo de metaforă, cercetarea de teren confirmă eficiența acestui mijloc de comunicare: un obiect simplu, dar investit cu autoritate colectivă, capabil să mobilizeze rapid o întreagă comunitate. Semnul vecinătății nu era doar un mesaj, ci expresia concretă a unui acord social profund interiorizat.

Țihinul – chemarea la adunare

Această chemare purta un nume: Țihinul. Cu el, nobărul-fotăr mergea din poartă în poartă, invitând oamenii la adunarea generală a vecinătății. Întâlnirea începea cu o ședință: se discutau realizările anului trecut, se stabileau sarcinile pentru anul ce urma și se prezentau cheltuielile consemnate în registru.

Se spune că, înainte de fosnich sau nobărie, toți cei certați trebuiau să se împace. Comunitatea nu putea funcționa în dezbinare.

Fosnichul și nobăriile din Țara Cohalmului

În jurul datei de 24 ianuarie, în satele din zona Rupea aveau loc petreceri comunitare asemănătoare balurilor mascate ale sașilor și ungurilor. În unele localități, sărbătoarea poartă numele de Fosnich (în satele comunei Hoghiz), iar în altele este cunoscută drept Întâlnirea vecinătăților sau Nobării (Dăișoara, satele comunei Bunești).

Denumirea de Fosnich provine dintr-o veche sărbătoare săsească, preluată ulterior de comunitățile românești și încărcată, în timp, cu nuanțe patriotice legate de Ziua Unirii. Un exemplu elocvent cercetării mele, este Dăișoara, unde au existat și există patru nobării: de la deal, de din jos, de pe față și de pe dos. Fiecare își ținea ședința proprie, iar apoi urma întâlnirea generală, organizată la Căminul Cultural. Accesul era permis doar sătenilor. Fiecare venea cu un coș cu bucate și băutură, se juca, se dansa, se întărea comunitatea.

Această structură s-a păstrat până în prezent: nobăria având loc în data de 24 ianuarie 2026, la Căminul Cultural din sat, unde momentul principal al serii este „HORA UNIRII”.

Vecinătatea și identitatea săsească

Încă de pe vremea primilor coloniști care au migrat în Transilvania, sașii știau care este menirea lor – să apere teritoriul – și își cunoșteau drepturile, fiind subordonați direct regatului. De fiecare dată când era numit un nou rege, sașii organizau validarea legilor după care se ghida comunitatea, de către regatul aferent. Pe lângă cadrul legislativ diferit, sașii au avut șansa de a-și organiza structuri bisericești locale, fapt datorat distanței față de Esztergom, unde se afla episcopul cărora ei îi erau subordonați. Apoi, odată cu reformarea, sașii au văzut șansa de a-și crea o confesiune proprie.

„Foarte important de luat în considerare sunt școlile. Sașii spun că dacă nu avem școală, nu avem nimic. Încă dinainte de Reforma Protestantă, fiecare sat dispunea de câte o școală. Se preda bineînțeles în limba latină. Apoi sistemul școlar a fost modernizat la inițiativa lui Johannes Honterus. El a întemeiat în Brașov primul gimnaziu umanist și sistemul de învățământ propus de el a fost apoi preluat și de celelalte școli din Transilvania. Acestea erau susținute de biserică. Era o formă a comunității de a se organiza. Reacție la influența maghiară în statul austro-ungar, biserica a susținut și mai puternic aceste școli, care pe atunci funcționau ca școli private, această conjunctură permițându-le să își determine în mod independent conținutul de predare, în vreme ce în școlile de stat sistemul de învățământ tindea să urmărească maghiarizarea elevilor. Prin dezvoltarea și autonomia sistemului de învățământ și al bisericii, limba de predare putea fi germana. Biserica și școala ocrotesc astfel identitatea sașilor.”

Comunitatea era la rândul ei susținută printr-un sistem de organizare sătesc, specific, în cadrul căruia oamenii defineau reguli pentru a le respecta apoi. Acest sistem este numit vecinătăți. În cadrul vecinătăților (Nachbarschaften), oamenii, vecinii se ajutau în treburile gospodărești precum construcția unei case, a unei fântâni sau cu prilejul unui eveniment. În cazul unei înmormântări, de exemplu, se ocupau vecinii de toate aspectele organizatorice, iar membrii familiei afectate puteau jeli. În acest fel comunitatea se organiza într-un mod eficient și structurat.”

Placa sau tabla de vecinătate era un semn de comunitate folosit în tradițiile săsești din Transilvania. Acestea aveau rolul de a marca, comunica sau simboliza funcții sociale și organizaționale în cadrul comunității. Placa era circulată între membrii comunității și era folosită pentru a transmite un mesaj, un ordin sau anunțuri diverse în numele comunității sau al conducătorilor ei. Erau semne de comunicare colectivă în cadrul satului.

Mai mult decât o formă de organizare

Dincolo de reguli și structuri, vecinătatea răspundea unei nevoi profunde: nevoia de a fi și de a acționa împreună. Ea exprima solidaritatea, dar și eficiența. Era un mecanism social care transforma comunitatea într-un organism viu, capabil să facă față vieții în toate ipostazele ei.

Poate tocmai de aceea, vecinătatea rămâne una dintre cele mai autentice chei de lectură ale Transilvaniei. Nu ca nostalgie, ci ca model de coeziune, responsabilitate și umanitate.

Adunarea vecinătății „Oarda” – Dăișoara, jud. Brașov

Vecinătatea era garanția că tu nu ești singur niciodată și dacă ți se întamplă ceva, ceilalți sar să te ajute. Era un fel de contract social între vecini.

Nobăria în actualitate

Pe vremuri, adunarea nobarilor era una fixă și strict delimitată: participarea era permisă exclusiv membrilor satului, satenilor de drept, fără intervenția sau prezența persoanelor din afara comunității. Această rânduială reflecta o organizare internă bine definită, bazată pe apartenență, responsabilitate comună și respectarea tradițiilor moștenite. În acele timpuri, nobaria funcționa ca o structură închisă, menită să protejeze identitatea satului, valorile sale și modul de viață tradițional. Deciziile se luau în interiorul comunității, iar fosnichul devenea locul unde se întărea coeziunea dintre săteni și se transmiteau regulile nescrise din generație în generație. Odată cu trecerea vremurilor și cu schimbările sociale inevitabile, această organizare a cunoscut o adaptare firească. Depopularea satelor, mobilitatea crescută și deschiderea către alte comunități au dus la o redefinire a modului în care nobaria este trăită astăzi. În prezent, adunarea nu mai este rezervată strict doar satenilor, ci a devenit o invitație deschisă tuturor apropiaților satului — rude, prieteni sau persoane care simt o legătură autentică cu comunitatea și doresc să ia parte la această sărbătoare.

Această deschidere nu diminuează valoarea tradiției, ci, dimpotrivă, contribuie la păstrarea ei vie. În contextul în care numărul satenilor se împuținează, includerea altor persoane reprezintă o formă de continuitate și de adaptare la realitățile actuale. Nobaria rămâne astfel un simbol al identității locale, dar și o dovadă că tradițiile pot evolua fără a-și pierde esența, păstrând echilibrul dintre rânduiala de odinioară și nevoile prezentului.

Vă așteptăm în data de 24 ianuarie 2026!

Eusebiu Militaru este un om al rădăcinilor și al tradițiilor, un păstrător al valorilor din satul gorjenesc, care îmbină cu mândrie în sufletul său lumea veche a obiceiurilor străvechi cu ritmul unei vieți moderne. Crescut într-o familie modestă, în inima Văii Jaleșului, Eusebiu a învățat de mic respectul pentru muncă, oameni și tradiții, iar satul natal, Cornești, a fost locul care i-a dat sens și identitate. Legătura profundă cu viața rurală și cu obiceiurile strămoșești este ceea ce îl definește cu adevărat.

Tradițiile, muzica populară și portul autentic gorjenesc au fost mereu pentru Eusebiu nu doar o sursă de mângâiere sufletească, ci și un mod de viață. A crescut cântând doine și sârbe, învățând de la bunici și învățători, iar în cadrul Școlii Populare de Artă „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu a dat viață și profunzime pasiunii sale pentru folclor. Astăzi, Eusebiu este un adevărat ambasador al tradițiilor din Gorj, organizând evenimente care readuc la viață obiceiuri de altădată, precum hora gorjenească sau „Joimărelele”, și militând pentru păstrarea portului popular autentic.

Prin muzică, costume și obiceiuri, Eusebiu Militru este un om care nu doar că păstrează moștenirea culturală, ci o trăiește și o transmite mai departe, cu convingerea că fără tradiții nu putem înțelege cine suntem cu adevărat. Eusebiu, să începem!

„Sunt un om simplu, crescut într-o familie modestă, în care respectul pentru muncă, oameni și rânduieli este firesc.”

Dacă ți-aș cere să spui cine ești fără să folosești nici vârsta, nici studiile, ce poveste ai spune despre tine?

Unde este acasă pentru tine? Ce loc ocupă Gorjul în inima ta și cum te poartă amintirile lui prin viață?

Pentru mine, sentimentul de «acasă» începe din clipa în care intru pe raza județului Gorj. Este o stare care mă cuprinde firesc, ca o liniște. Dar adevăratul «acasă» este satul în care am crescut, satul în care am învățat carte și unde îmi este familia. Corneștiul nu este doar un punct pe hartă, ci locul care m-a format și care mă cheamă mereu înapoi, indiferent cât de departe aș fi.

„Corneștiul nu este doar un punct pe hartă, ci locul care m-a format și care mă cheamă mereu înapoi, indiferent cât de departe aș fi.”

Satul meu a cunoscut, în ultimii ani, schimbări majore, aduse de fireasca modernizare. Cu toate acestea, în inima mea, satul a rămas același. Este satul în care drumul era plin de vite și de oamenii care le duceau la pășunat, satul în care, la șase dimineața, vedeai bărbații, femeile și copii cu sapele pe spate, plecând la prășit porumbul, varza sau grădinile. Este satul în care căruțele treceau încărcate cu bucate – grâu, porumb, rodul muncii de peste an. Seara, tinerii și bătrânii se adunau la poartă ca să «pună țara la cale», iar femeile torceau, tricotau și coseau, dând timpului un alt ritm. Așa am crescut eu, într-un sat minunat, care mi-a format sufletul și felul de a fi.

„Bătrânii satului sunt, pentru mine, icoanele și cărțile lui sfinte.”

Ai ales să urmezi și studii la Școala Populară de Artă. Ce ți-a adus această experiență: rigoare, curaj, sau?

După ce am început cursurile la Școala Populară de Artă, orizontul meu artistic s-a lărgit considerabil. Am început să particip la concursuri locale, la spectacole organizate de Școală și la apariții televizate, alături de grupul «Gorjeanca», înființat de regretatul profesor Ion Drăgan. Prin acest grup, am promovat colindele și obiceiurile populare specifice marilor sărbători, precum Floriile sau Sânzienele. Toate aceste experiențe mi-au deschis drumul către lumea artistică, mi-au oferit curaj și m-au pus în contact cu numeroși artiști, contribuind decisiv la formarea mea ca interpret și ca om.

 

Când cânți, cui simți că te adresezi: satului sau copilului care ai fost?

În prezent, cânt mai ales pentru mine, pentru familie și prieteni. Cântecul este pentru mine o formă de eliberare: când sunt supărat, zic o doină de jale, iar când sunt fericit, spun o sârbă, ca la Gorj. Cântecul îmi este un frate; oriunde simt greutăți sau oboseală, încep să cânt și astfel mă vindec, găsind puterea să o iau de la capăt. Îmi pare rău uneori că, stând singur, creez versuri și linii melodice pe care nu le înregistrez și le uit, dar cântecul rămâne parte din mine, din sufletul și viața mea.

„Cântecul îmi este un frate; oriunde simt greutăți sau oboseală, încep să cânt și astfel mă vindec, găsind puterea să o iau de la capăt.”

 

Trăiești într-o lume modernă, dar porți în tine o lume veche. Cum se împacă cele două și ce sacrificii presupune această alegere?

Trăim, într-adevăr, între două lumi. Una este lumea respectului față de oameni, față de portul popular și față de rânduiala străveche. Cealaltă este lumea modernă, în care, de multe ori, credem că ni se cuvine totul și uităm să prețuim tradiția, portul și graiul. Eu, petrecând mult timp în preajma oamenilor bătrâni, nu am avut dificultăți în a înțelege ce voiau să-mi transmită. Le-am învățat firesc, pe măsură ce am crescut, mai ales că multe dintre aceste obiceiuri au fost încă vii până nu demult, chiar acum zece ani. În același timp, nu m-am desprins de generația mea: sunt în pas cu moda, cu distracția și cu tot ce ține de frumosul acestei vârste. Poate tocmai de aceea sunt puțin diferit, pentru că am trăit și cunosc rânduielile generațiilor trecute. Încerc, pe cât pot, să readuc la viață tradițiile și obiceiurile, măcar cu ocazia marilor sărbători.

 

Ai readus oamenii laolaltă în jurul horei și a șezătorii. Ce crezi că se vindecă într-o comunitate atunci când oamenii se prind din nou de mâini?

Am încercat să reînvii obiceiul horei din ziua de Paște, așa cum se făcea odinioară în curtea bisericii din satul Cornești. Bătrânii mi-au povestit că aceasta era hora tradițională a satului, locul unde tinerii necăsătoriți se adunau pentru a-și găsi jumătatea. La hora din Cornești veneau tineri și din satele învecinate – Tălpășești, Găvănești, Tămășești. Anul acesta am organizat hora gorjenească așa cum a fost cândva: oamenii îmbrăcați în costume populare autentice, iar muzica asigurată de Taraful lui nea Ion Dundu din Tămășești. M-a bucurat enorm faptul că oamenii au răspuns cu atâta deschidere invitației, mai ales că au venit îmbrăcați gorjenește, alături de un taraf vechi. Un moment care m-a emoționat profund a fost prezența Dodei Costăina, în vârstă de 83 de ani, care mi-a spus că a fost foarte fericită să retrăiască, prin această horă, amintirile tinereții sale.

 

Portul popular pe care îl colecționezi este cu adevărat o memorie. Cum simți că această moștenire va vorbi generațiilor viitoare, poate chiar mai mult decât o apreciem noi astăzi?

Portul popular nu va muri niciodată atât timp cât oamenii îl vor purta și îi vor învăța pe copii, pe nepoți și pe strănepoți să-l îmbrace. Familia are un rol esențial în formarea viziunii tinerilor. Cu siguranță, ceea ce un copil vede la mama sau la tata, repetat an de an sau măcar din când în când, va duce mai departe. Din păcate, astăzi trăim într-o perioadă în care transmitem tot mai puțin generațiilor viitoare, iar acest lucru este tragic. Tinerii nu mai au prilejul pe care l-am avut eu, acela de a învăța rânduiala străveche prin viu grai, pentru că oamenii și-au schimbat profund felul de a privi viața și lumea. Cu toate acestea, sper din suflet ca portul popular autentic să nu se piardă, pentru că, în momentul în care ne pierdem portul, graiul și muzica, ne pierdem, de fapt, identitatea națională.

„Tinerii nu mai au prilejul pe care l-am avut eu, acela de a învăța rânduiala străveche prin viu grai, pentru că oamenii și-au schimbat profund felul de a privi viața și lumea.”

 

Spune-ne povestea unui costum care te-a tulburat. Ce ți-a spus despre femeia sau bărbatul care l-a purtat? Care este cea mai de preț piesă pe care o ai în colecția ta? Are o poveste?

Una dintre cele mai tulburătoare povești din viața mea este cea a stră-străbunicii mele. A fost o femeie foarte deșteaptă, care, în anul 1929, a fost elevă a Liceului Pedagogic din Târgu Jiu. Din spusele bunicii mele, ale femeilor în vârstă din sat, dar și din fotografiile rămase, reiese limpede că stră-străbunica mea s-a purtat mereu numai în cămașă cu oprege, cum îi zicem noi, adică în costum popular, purtat cu demnitate și firesc, nu ca podoabă, ci ca fel de a fi. Imediat după Paște, s-a dus la o horă de nuntă în sat, împreună cu băiatul ei, adică cu străbunicul meu. Acesta a luat horă înainte și, așa cum era obiceiul, a luat și o fată de pe margine ca s-o joace. Fratele stră-străbunicii mele, fiind foarte gelos, pentru că străbunicul meu luase acea fată în horă, a început să se ia de el, iar mai apoi s-a ajuns și la bătaie. Când a văzut că fiul ei este atacat pe nedrept, stră-străbunica mea nu a stat pe gânduri și s-a dus să-i despartă. Atunci, fratele ei, un om fără scrupule, a tras ca o fiară de ciupagul stră-străbunicii mele și i l-a rupt în două. Gândiți-vă că acea cămașă fusese făcută chiar de Paște și trebuia să-i fie bună poate până la moarte, pentru că, în vremurile acelea, era foarte greu să găsești pânză sau materiale pentru a coase o cămașă nouă, mai ales că avea și un băiat care trebuia îmbrăcat. Pentru mine, această cămașă nu este doar o piesă de port popular, ci o lecție despre demnitate, sacrificiu și despre câtă viață se cosea, odinioară, într-un singur rând de pânză.”

 

Hora gorjenească are o forță aparte, ce spune ea despre felul vostru de a fi, de a iubi, de a trăi?

În Gorj, hora nu este doar un joc, ci un fir care leagă viața omului de la început până la sfârșit. Se joacă din clipa nașterii copilului și până la trecerea lui din această lume. La naștere, lăutarii nu lipsesc: vin să aducă bucurie părinților și apropiaților, iar hora se joacă până a doua zi dimineața, ca un legământ al vieții care începe. Urmează botezul și tăiatul moțului, alte momente în care hora adună oamenii laolaltă. Copilul crește și merge cu părinții la hora satului, fie la căminul cultural, fie afară, în câmp liber sau chiar în drum, în funcție de anotimp. Acolo face primii pași de horă, fără să știe că învață, de fapt, rânduiala locului. La 16–17 ani, băieții deja dobândesc propriul stil de joc, ca să fie cât mai prezentabili în horă și în fața fetelor, pentru că hora este și loc de întâlnire, și loc de alegere. Apoi vine timpul căsătoriei, adevăratul examen al vieții: nunta de trei zile, cu horele cele mai puternice și cu bucuria dusă la capăt. După nuntă, tânărul devine bărbat, își lasă jocul năvalnic al tinereții și începe să joace mai așezat — un «calm» care, în Gorj, înseamnă totuși o viteză a unei hore din zona Munteniei. Iar la sfârșit, omul este petrecut tot prin horă, la hora de pomană, pe care familia o dă în primele zile ale Paștelui, la hora satului. Așa este Gorjul meu: un loc unde oamenii au dus-o greu, dar au știut să-și poarte viața, durerea și bucuria jucând hora noastră de mână, cu demnitate și cu suflet.

„După nuntă, tânărul devine bărbat, își lasă jocul năvalnic al tinereții și începe să joace mai așezat — un «calm» care, în Gorj, înseamnă totuși o viteză a unei hore din zona Munteniei. Iar la sfârșit, omul este petrecut tot prin horă, la hora de pomană, pe care familia o dă în primele zile ale Paștelui, la hora satului. Așa este Gorjul meu.”

 

Care este, pentru tine, semnul distinctiv al portului gorjenesc — acel detaliu mic care poartă o identitate întreagă?

Pentru mine, semnul distinctiv al portului gorjenesc este semnul bradului. Îl regăsim pe vestele și pe paltoanele cu găitane ale bărbaților și femeilor, pe pantalonii din dimie bătută în piuă ai bărbaților, dar și pe cămășile cusute cu migală. Semnul bradului apare, de asemenea, pe fețele de masă, pe scoarțele și pe macatele țesute în casă, semn că el nu aparține doar portului, ci întregii vieți a satului. În cultura gorjenească, bradul celebrează marile schimbări ale existenței, fiind prezent atât la momentele de bucurie, cât și la cele de trecere. În limbajul popular, moartea, echivalentă cu nunta, devine expresia unei viguroase continuități, iar bradul rămâne martorul tăcut al acestei legături dintre început și sfârșit. Așadar, acest semn nu este doar un ornament, ci o identitate cusută în timp.

 

Mulți tineri cred că tradiția îi ține pe loc. Tu ai ales contrariul. Ce ți-a oferit folclorul în drumul tău personal și profesional?

Într-adevăr, mulți tineri spun că tradiția îi ține pe loc, deoarece nu au avut bucuria să guste cu adevărat din seva satului romanesc. Fiecare tradiție are o poveste, iar fără a-i cunoaște menirea, ea rămâne doar un gest gol. De exemplu, la noi,în Joia Mare din Postul Paștelui, adică de Joimărele, cum se zice pe Valea Jaleșului, se dau de pomană ulcele pline cu apă, vin sau rachiu. Se spune că acela care dă ulcică de pomană în ziua de Joimărele îi oferă mortului o cană din care să poată bea apă din izvorul lui Dumnezeu, iar aceluia care nu se i se dă cană, se spune că nu are parte de apă. Aceste obiceiuri nu sunt simple ritualuri, ci forme prin care oamenii și-au exprimat, dintotdeauna, grija, credința și legătura cu cei plecați. Pentru mine, folclorul și tradițiile au fost mereu o mângâiere sufletească. Mi se umple inima de bucurie când văd locuri în care tradițiile încă se păstrează și, mai ales, când observ că începe să se reînvie ceea ce mai poate fi salvat. Aceasta este, de fapt, cea mai mare mulțumire a mea.

 

„la noi,în Joia Mare din Postul Paștelui, adică de Joimărele, cum se zice pe Valea Jaleșului, se dau de pomană ulcele pline cu apă, vin sau rachiu. Se spune că acela care dă ulcică de pomană în ziua de Joimărele îi oferă mortului o cană din care să poată bea apă din izvorul lui Dumnezeu.”

 

 

Dacă, peste ani, cineva va spune „Eusebiu Militaru a făcut ceva pentru satul lui”, ce ai vrea să fie acel „ceva”?

Mi-aș dori din suflet să revină îmbrăcatul portului popular autentic gorjenesc. Aș vrea să văd cât mai multă lume purtând aceste veșminte minunate, care spun o poveste fără să rostească un cuvânt. Bărbații să se întoarcă la costumele schilerești, la cămășile cusute cu mătase și șebace, la pălăriile negre purtate cu demnitate, iar femeile să se întreacă în frumusețea cusăturilor de pe ciupaguri și poale, cu opregele cât mai încărcate și cu nelipsitele cârpe de borangic, maramele, pe care mi le doresc să le văd din nou zburând în vânt. Aș vrea ca aceste tradiții să revină măcar la sărbători, la biserică, la hora satului, acolo unde, în Gorj, încă mai găsim hore vii. Pentru acest lucru lupt. Deja am transformat într-o tradiție a satului ca, în fiecare an, în Duminica Floriilor, să scoatem din ladă costumele populare și să le expunem, să le facem din nou văzute. Lupt, de asemenea, pentru păstrarea obiceiurilor din pragul marilor sărbători, așa cum s-a întâmplat și de Crăciun, când vedem tot mai puțini colindători îmbrăcați gorjenește. Lupt și pentru păstrarea obiceiurilor de la înmormântare, chiar dacă acest moment aduce multă durere, pentru că și el trebuie înțeles și respectat. Iar pentru a fi înțeles pe deplin, trebuie readus la viață cântecul zorilor, pe care, din păcate, tot mai rar mai găsești pe cineva care să-l știe și să-l cânte. În egală măsură, lupt pentru horele făcute în locurile unde ele s-au jucat de sute de ani, pentru că acolo se află memoria satului. Dacă aceste lucruri vor rămâne vii, atunci satul gorjenesc nu va fi pierdut.

 

 

Eusebiu, vreau să lași un gând aici, pentru tinerii care poate au în ei o flacără dar le este frică să întrețină focul. Ce te motivează să continui?

Dragostea pentru tradițiile și obiceiurile Văii Jaleșului este flacăra care îmi ține sufletul viu. Ea mă face să merg în sat, să stau ore întregi cu bătrânii și să ascult poveștile lor, să înțeleg cum și-au trăit viața oamenii din satul meu natal și din întreaga vale. Cu cât aflu mai multe, cu atât dorința de a păstra și transmite tot ce am învățat devine mai puternică. Știu că viața s-a schimbat, că oamenii și-au dorit modernizare pentru că au dus-o greu, dar tocmai de aceea este nevoie să cunoaștem rădăcinile noastre și să le respectăm. Dragostea pentru autentic nu se învață din cărți, ci se trăiește și se simte în fiecare gest, în fiecare cântec și în fiecare costum purtat cu mândrie. Îi îndemn pe tinerii care au flacăra în inimă să nu o stingă, să caute adevărul locului de unde provin, să vorbească graiul străbunilor și să arate lumii cine sunt. Dacă păstrăm tradițiile, portul și muzica, păstrăm însăși identitatea noastră.

„Îi îndemn pe tinerii care au flacăra în inimă să nu o stingă, să caute adevărul locului de unde provin, să vorbească graiul străbunilor și să arate lumii cine sunt.”

 

Există oameni care vorbesc despre schimbare și oameni care o construiesc, pas cu pas, fără zgomot inutil.

Robert Diaconeasa face parte din a doua categorie. Cunoscut publicului larg prin proiecte precum DaddyCool și MENtalks, Robert și-a construit parcursul la intersecția dintre jurnalism, storytelling și implicare socială. Dincolo de rolurile vizibile, însă, firul roșu al muncii sale rămâne același: grija reală pentru oameni, pentru copii și pentru felul în care comunitățile pot deveni mai sănătoase. Proiectul tRAI – un hub educațional și social dedicat copiilor din medii vulnerabile – nu apare ca o ambiție grandioasă, ci ca o consecință firească a unei călătorii personale marcate de empatie, responsabilitate și convingerea că „bunătatea este noul cool”.

În acest interviu, Robert vorbește despre misiune, leadership, paternitate, oboseală, visare și construcție pe termen lung. Despre cum arată succesul atunci când este măsurat în oameni crescuți frumos, nu în cifre. Și despre de ce, uneori, cel mai curajos lucru pe care îl poți face este să rămâi uman. Robert, să-ncepem!

,,DaddyCool” – cum și când ai decis să-ți asumi acest nume/brand? Ce înseamnă pentru tine, ce sarcini îți aduce, ce limite sau libertăți îți dă?

„DaddyCool” nu a apărut ca un brand, ci ca o stare. A venit natural, în momentul în care am devenit tată și am realizat că nu vreau să joc rolul părintelui „perfect”, ci al părintelui prezent, autentic și curios.
Pentru mine, DaddyCool înseamnă un tată care învață din mers, care greșește, care râde, care pune întrebări și care nu se teme să arate emoție.

Ca sarcină, acest nume mă obligă la onestitate. Nu pot poza în ceva ce nu sunt. Nu pot vorbi despre valori pe care nu le trăiesc.
Ca limită, poate fi așteptarea unora că „știu mereu răspunsurile”. Nu le știu. Și nici nu vreau.
Ca libertate, îmi dă voie să fiu eu: un om în proces, un tată care crește odată cu copiii lui.

„Nu pot poza în ceva ce nu sunt. Nu pot vorbi despre valori pe care nu le trăiesc.”

 

Ce a însemnat pentru tine momentul în care ai realizat că „bunătatea este noul cool”, așa cum ai spus într-un interviu? Cum ai schimbat modul în care îți desfășori activitatea după ce ai adoptat această filozofie?

A fost un moment de claritate, dar și de oboseală. Oboseala de a vedea că succesul este adesea asociat cu duritatea, cinismul, ego-ul sau graba.
Mi-am dat seama că vreau să construiesc altfel. Că vreau să las ceva în urmă nu doar prin ce fac, ci prin cum fac.

De atunci, am ales mai atent proiectele, oamenii și colaborările.
Am început să spun mai des „nu” lucrurilor care nu erau aliniate cu valorile mele, chiar dacă păreau „cool” din exterior.
Bunătatea nu e naivitate. E curaj. E să rămâi uman într-o lume grăbită. Și da, cred sincer că asta e noul cool.

„Bunătatea nu e naivitate. E curaj. E să rămâi uman într-o lume grăbită.”

 

Ce înseamnă pentru tine „a avea o misiune”?

A avea o misiune înseamnă să știi de ce te trezești dimineața, chiar și în zilele grele.
Nu e despre obiective sau KPI-uri. E despre sens.

Pentru mine, misiunea este să creez contexte în care oamenii – mai ales copiii și bărbații – să se simtă văzuți, ascultați și încurajați să devină versiuni mai bune ale lor.
O misiune nu te face mai important. Te face mai responsabil.

„MENtalks nu a fost creat ca să ofere soluții, ci ca să creeze dialog.”

 

Vorbind de misiune, vreau sa vorbim de MENtalks: ce nevoie ai simțit tu în viața ta personală sau profesională care să te determine să creezi ceea ce azi este MENtalks? Cum ai știut că bărbații din România au nevoie de o platformă ca asta?

MENtalks a pornit dintr-o lipsă personală.
Într-un moment dificil din viața mea, mi-am dat seama că, deși aveam oameni în jur, nu aveam spații reale de conversație. Unde bărbații să poată vorbi fără mască, fără competiție, fără „trebuie să fii tare”.

Am știut că nu sunt singur când am început să vorbesc deschis. Reacțiile au venit imediat. Mesaje. Tăceri grele. „Și eu simt la fel.”
MENtalks nu a fost creat ca să ofere soluții, ci ca să creeze dialog.
Pentru că, înainte de vindecare, e nevoie de voce. Iar bărbații din România au fost prea mult timp învățați să tacă.

„Mă țin cu picioarele pe pământ oamenii.
Copiii. Privirile lor. Întrebările simple.”

 

Cum reușești să fii cu picioarele pe pământ, să te reconectezi la realitățile copiilor din medii defavorizate, în timp ce gestionezi proiecte multiple – Ce te împiedică sau ce te susține să nu te pierzi în planuri mari?

Mă țin cu picioarele pe pământ oamenii.
Copiii. Privirile lor. Întrebările simple. Bucuria lor atunci când sunt văzuți cu adevărat.

Când lucrezi cu copii din medii defavorizate, nu mai ai luxul de a te pierde în concepte abstracte sau planuri „frumoase pe hârtie”. Realitatea te trage de mânecă. Te întreabă: „Bine, dar ce schimbă asta concret pentru mine?”

Ce mă susține este faptul că, deși uneori construiesc de la distanță, știu foarte clar că nevoia este reală. Am văzut-o direct, fără filtre, în pandemie, când am ajutat peste 4.000 de familii cu alimente.
Experiența aceea m-a ancorat profund. Nu mai vorbim de statistici sau concepte, ci de oameni, de mese care nu existau și de copii care așteptau.

Ce mă împiedică să mă pierd în planuri mari este tocmai memoria acelor momente. Știu că, indiferent cât de amplu devine un proiect, el trebuie să răspundă unei nevoi reale, concrete. Altfel, nu are sens.

Dacă te-ai întoarce la Robert adolescentul care pășea pentru prima dată în presă, ce i-ai spune despre drumul care îl așteaptă și despre faptul că, într-o zi, va construi un spațiu numit tRAI?

I-aș spune să aibă răbdare cu el.
Să nu se grăbească să demonstreze nimic.
Și să nu creadă că drumul va fi drept — pentru că nu va fi.

I-aș spune că va veni o zi în care nu va mai alerga după validare, ci după sens.
Că va înțelege că succesul nu e despre cât de sus ajungi, ci despre câți oameni urcă odată cu tine.

Și i-aș mai spune ceva important:
că toate rătăcirile, fricile, eșecurile și momentele în care s-a simțit „în afara locului” vor avea sens.
Pentru că, într-o zi, le va pune pe toate într-un spațiu care se va numi tRAI — nu ca o clădire, ci ca o promisiune.
Promisiunea că nimeni nu e prea mic, prea sărac sau prea „nevăzut” ca să merite un viitor bun.

 

„…succesul nu e despre cât de sus ajungi, ci despre câți oameni urcă odată cu tine.”

 

Cum s-a născut ideea proiectului tRAI? A fost o întâmplare sau o nevoie pe care ai simțit-o în tine?

tRAI nu s-a născut dintr-o întâmplare, ci dintr-o acumulare.
Din ani de lucru cu oameni, cu copii, cu familii care nu aveau acces la lucruri pe care mulți dintre noi le considerăm normale: siguranță, educație de calitate, timp, atenție.

A fost o nevoie pe care am simțit-o în mine, dar care venea din exterior. Nevoia de a construi ceva pe termen lung, nu doar proiecte punctuale.
Un loc care să nu repare temporar, ci să crească oameni.
tRAI a apărut când am înțeles că nu mai e suficient să ajut, ci vreau să construiesc un cadru în care ajutorul să devină dezvoltare.

tRAI vine din „a trăi”, nu din „a supraviețui”.

 

Numele are o putere aparte. De ce tRAI și nu altfel? Ce poveste, ce simbolism se ascunde în spatele lui?

tRAI vine din „a trăi”, nu din „a supraviețui”.
Pentru că mulți copii nu duc lipsă de potențial, ci de context.

Este un nume simplu, românesc, care vorbește despre viață, rădăcini și viitor în același timp.
tRAI nu e despre performanță forțată sau succes rapid. E despre echilibru, sens și șansa de a crește frumos.

În același timp, tRAI este și un acronim viu, care se construiește din valori: timp, relații, educație, responsabilitate.

Care este stadiul actual al tRAI? Ce s-a realizat până acum, ce mai este de făcut, ce timeline îți imaginezi pentru lansare / operaționalizare?

tRAI este într-o fază foarte onestă: există ca viziune clară, structură și plan concret, dar este încă în construcție.
Avem terenul, conceptul educațional, direcțiile de impact și o comunitate de oameni care cred în proiect. Am făcut pași reali în zona de parteneriate, arhitectură, conținut educațional și fundraising.

Ce mai este de făcut este, poate, partea cea mai grea: transformarea viziunii în infrastructură. Spații, resurse, stabilitate financiară.
Nu ne grăbim artificial. Prefer un ritm sănătos, care să permită sustenabilitate.

Timeline-ul meu nu este legat de o „dată festivă”, ci de un moment în care tRAI poate funcționa corect, cu impact real.
Mai degrabă un început mic, bine făcut, decât o lansare mare, fără profunzime.
tRAI va porni atunci când va putea susține copii, nu promisiuni.

„Avem terenul, conceptul educațional, direcțiile de impact și o comunitate de oameni care cred în proiect. Am făcut pași reali în zona de parteneriate, arhitectură, conținut educațional și fundraising.”

La partea creativă și de conținut: ce tipuri de activități vei include și cum te gândești să le îmbini pentru a oferi o experiență care să sape în suflet și în credința copiilor că pot visa?

Partea creativă din tRAI nu este gândită ca un „program”, ci ca un spațiu de descoperire.
Vor fi activități care combină educația cu joaca, tehnologia cu natura, introspecția cu lucrul practic: ateliere creative, storytelling, lucru cu mâinile, explorare în natură, dialoguri ghidate, expunere la arte, dar și la competențe ale viitorului.

Important pentru mine este ca nimic să nu fie impus.
Copiii nu trebuie convinși că pot visa. Ei știu asta instinctiv. Doar că, la un moment dat, cineva le spune că nu e realist.

„Rolul tRAI este să creeze contexte în care visul lor să nu fie ridiculizat, ci susținut.
Când un copil se simte văzut, ascultat și validat, începe singur să creadă.”

Unde găsești inspirația de care ai nevoie în momentele de oboseală? Ce artiști, ce cărți, ce oameni, ce povești te reîncărcă când simți că e mult; ce ritualuri ai?

Inspirația nu vine dintr-un loc spectaculos. Vine din oprire.
Din momentele în care îmi permit să nu fiu productiv.

Mă încarcă oamenii reali, conversațiile sincere, poveștile de viață spuse fără mască.
Mă ajută mersul pe jos, natura, liniștea, timpul cu copiii mei.
Cărțile care nu promit soluții rapide, ci pun întrebări bune.
Și, poate cel mai important, mă ajută să-mi amintesc de ce fac ceea ce fac.

„Când oboseala apare, nu încerc să o ignor. O ascult. De obicei, are ceva important de spus.”

Cum îți imaginezi relația dintre rolul de tată și rolul de lider al unui hub social? Care versiune a lui Robert vrei să fie model pentru copiii care îți vor călca pragul la tRAI?

Pentru mine, rolul de tată este fundamentul.
Tot ce fac ca lider pleacă de acolo.

Nu vreau să fiu un model de succes, ci un model de coerență.
Un adult care își asumă emoțiile, care recunoaște când nu știe, care cere ajutor, care tratează oamenii cu respect.

Copiii care vor veni la tRAI nu au nevoie de eroi. Au nevoie de adulți stabili, autentici, prezenți.
Versiunea mea de lider este aceeași cu versiunea mea de tată: un om care nu promite totul, dar care este acolo.
Și care crede, cu adevărat, că fiecare copil merită un viitor în care să poată trăi, nu doar să reziste.

Cum te raportezi cu echipa ta: cum reuşeşti să transmiţi viziunea mai departe, să implici alţi oameni, voluntari, sponsori, comunităţi? Ce valori must-have ceri cuiva care lucrează alături de tine?

Nu conduc prin control, ci prin sens.
Cred că oamenii se implică atunci când înțeleg „de ce”-ul, nu doar „ce”-ul.

Viziunea nu o transmit prin prezentări, ci prin felul în care mă port, prin deciziile pe care le iau, prin limitele pe care le pun.
Cu voluntarii, sponsorii sau partenerii nu vorbesc despre cifre înainte de a vorbi despre oameni.

Valorile non-negociabile sunt simple, dar ferme: respectul, onestitatea, empatia și responsabilitatea.
Nu căutăm perfecțiune, ci aliniere.
Dacă cineva nu poate lucra cu blândețe și asumare, indiferent cât de bun ar fi profesional, nu e locul potrivit.

„Valorile non-negociabile sunt simple, dar ferme: respectul, onestitatea, empatia și responsabilitatea.”

 

Ce pași concreți ai stabilit pentru acest Nou An, pentru cinci ani, pentru zece ani — în materie de extindere, de sustenabilitate, de replicare sau multiplicare a modelului?

Pentru acest an, focusul este pe a face tRAI funcțional: spații, programe-pilot, parteneriate solide și un model de lucru care poate fi susținut financiar și uman.

Pe termen de cinci ani, îmi doresc ca tRAI să devină un model validat, cu impact măsurabil, care să poată fi replicat în alte comunități fără a-și pierde sufletul.

În zece ani, nu visez la „mai mare”, ci la „mai profund”.
La o rețea de spații vii, conectate între ele, care cresc copii și comunități, nu doar rapoarte.
Extinderea nu are sens dacă nu rămâne umană.

„Nucleul meu este credința că oamenii pot deveni mai buni atunci când sunt puși în contexte potrivite.”

 

În final, privind toată această călătorie — de la copil, jurnalist, creator de proiecte sociale, până la proiectantul tRAI — ce crezi că te definește cel mai mult ca persoană? Care este nucleul omenesc, pasiunea, credința care îți dă putere să mergi mai departe?

Cred că mă definește curiozitatea față de oameni și capacitatea de a nu deveni indiferent.
Am ales să nu mă protejez prin cinism, chiar dacă ar fi fost mai simplu.

Nucleul meu este credința că oamenii pot deveni mai buni atunci când sunt puși în contexte potrivite.
Că blândețea nu este slăbiciune.
Și că sensul apare atunci când ceea ce faci îi ajută și pe alții să crească.

Dacă ai putea transmite un mesaj copilului tău de azi sau copilului care vine la tRAI peste ani – o frază care să-l însoțească în visurile și fricile sale – care ar fi acea frază?

„Nu ești greșit pentru că ești diferit. Ești exact așa cum trebuie ca să devii cine vei fi.”

Există oameni care nu pășesc prin lume, ci par să curgă prin ea — ca un râu vechi, limpede, care știe drumul și își duce poveștile cu liniștea celui care a ascultat mult. Claudia Colniceanu este un astfel de om. Născută în Valea Slănicului, crescută între cântece vechi, copaci bătrâni și joaca spectacolelor imaginare din fața blocului, ea poartă în ea neclintit copilul care se prezenta, cu inocență și destin, „Bună ziua, Radio România!”.

Astăzi, Claudia este vocea care încălzește casele oamenilor, dar și sufletul unui proiect ce reconstruiește temelia sonoră a Buzăului: Mousaios Sound. Între microfon și scenă, între cercetare și zâmbetul unui copil care descoperă pentru prima oară un fluier, ea a transformat tradiția într-un gest viu, într-o întâlnire între lumi. În felul ei blând și negrăbit, aduce împreună bătrâni care nu s-au numit niciodată „artiști” și tineri care credeau că folclorul e prea departe de ei — și face asta fără să ridice bariere, ci doar să deschidă uși.

Claudia nu caută spectacolul, ci adevărul; nu aplauzele, ci participarea; nu gloria, ci rostul. A înțeles că muzica tradițională nu păstrează doar trecutul, ci respirația unei comunități, felul ei de a simți și de a merge mai departe. Nu titlurile o definesc, ci întâlnirile. Oamenii. Lecțiile lor simple și adânci. Și acel ceva tainic care se întâmplă când începe să cânte: un fel de plutire, o confesiune, o vindecare.

Claudia Colniceanu este o punte. Între vechi și nou, între sat și oraș, între zgomotul lumii moderne și liniștea în care se aude cu adevărat inima. Un om care strânge, cu răbdare, cu recunoștință și cu o doză de frumoasă nebunie, tot ceea ce merită salvat — și le dăruiește apoi mai departe, ca pe un cântec vechi care, rostit la timp, devine viitor. Claudia, îți mulțumesc că am împletit povestea împreună. Sa-ncepem!

Dacă ai fi nevoită să te prezinți fără titluri, fără proiecte, fără premii — doar ca om — cum ai spune cine este Claudia Colniceanu?

O fată din Buzău care iubește oamenii, arta, simplitatea, provocările, cărțile, natura, poveștile și călătoriile – mai ales acelea care duc către sufletele oamenilor.

„Vă spun un secret, când eram mică îmi plăcea cum sună vocea mea, iar atunci când eram prin casă într-un loc cu acustică bună spuneam „Bună ziua, Radio România! Aici Claudia Colniceanu”.

 

Ce a rămas din fetița din Vintilă Vodă care asculta cântece vechi și visa la oameni și povești, și ce a devenit acea visare astăzi?

Cred că a rămas totul! Simt atât de vie în suflet acea perioadă a copilăriei, încât atunci când am nevoie de inspirație mă întorc repede la Claudia cea mică. Până la șapte ani am trăit la Vintilă, după m-am mutat la Buzău. M-am acomodat cam greu pentru că veneam dintr-o altă lume, dintr-un alt ritm de viață, iar eu eram și atunci o artistă. Simțeam să mă exprim, să fiu mai aproape de satul meu și prin joacă mai uitam de dor. Am fost un copil foarte creativ. Îmi aduc aminte că organizam așa zise spectacole în fața blocului alături de copiii din cartier, prezentam, cântam, făceam coregrafii și momente spectaculoase pentru public. Deși eram în fața blocului, eu mă vedeam pe scenă. A doua reprezentație era la canapeaua de la poarta lui mamaia, acolo unde se adunau toți copiii. Îmi plăcea să îi învăț jocuri noi, ale copiilor de la oraș. Ar fi multe de povestit aici… multe momente amuzante care au dus către ceea ce sunt astăzi, de parcă am făcut o repetiție atunci și în prezent sunt pe scenă. Chiar legat și de activitatea mea la Radio. Vă spun un secret, când eram mică îmi plăcea cum sună vocea mea, iar atunci când eram prin casă într-un loc cu acustică bună spuneam „Bună ziua, Radio România! Aici Claudia Colniceanu”. Mă amuz mereu când mă gândesc și pare de necrezut chiar și pentru mine.

„Simt atât de vie în suflet acea perioadă a copilăriei, încât atunci când am nevoie de inspirație mă întorc repede la Claudia cea mică.”

Când ești la radio, doar vocea ta ajunge la oameni. Cum reușești să transmiți căldura unui cântec popular sau profunzimea unui gând cultural doar prin ton, fără privire, fără gest?

Vorbesc din inimă, iar oamenii simt. Pentru mine este cea mai mare împlinire să fiu acolo și să fac pe ascultători fericiți. M-au sunat oameni din spitale, din vârf de munte, din străinătate, de peste tot, să îmi mulțumească pentru ceea ce fac. Când îi aud pe ascultători că plâng de emoție, mă simt mică, simt că ceea ce fac este prea puțin pentru cât ar merita ei. Exista, în fiecare săptămână, această ocazie ca ascultătorii să intre în direct, iar eu îmi dau seama că într-adevăr emisiunea este o terapie pentru mulți dintre ei. Sunt oameni singuri, oameni cu dor de casă, de cei dragi, de bine și frumos, iar eu încerc să îi înveselesc, să le spun că întodeauna există o parte bună și că un gând pe care îl transmit ajunge repede la cei pe care îi iubesc. Este adevărat că ascultătorii mei sunt diferiți, asta îmi spun și colegii din regia tehnică. Mă sună mulți oameni care vorbesc frumos, care îmi compun poezii, care îmi cântă, care au mare respect pentru ceea ce facem noi și sunt recunoscătare pentru tot. Apropo, știți cum sunt cunoscută printre ascultători? Ei îmi spun cu multă căldură „Domnișoara Claudia”, bine și „Privighetoarea României”, „Mierla României”, de multe ori mă amuz pentru că fiecare își dorește să fie cât mai creativ și să mă impresioneze, să îmi facă o bucurie. Sunt oameni buni care au nevoie să fie ascultați și respectați, iar eu cred că am învățat această lecție.

Și aici ar fi multe de povestit. Pot spune că am descoperit o altă parte din mine la radio. E o lume uimitoare, dacă privești cu inima. Până să ajung la radio credeam că doar prin cântat pot ajunge ușor la sufletul omului care mă ascultă, dar mi-am dat seama, primid și multe confirmări din exterior, că și prin vorbit pot transmite la fel de mult. Am învățat multe lecții, iar după trei ani și ceva mă simt de parcă am mai făcut o facultate, iar în prezent sunt la master. 🙂

„M-au sunat oameni din spitale, din vârf de munte, din străinătate, de peste tot, să îmi mulțumească pentru ceea ce fac. Când îi aud pe ascultători că plâng de emoție, mă simt mică, simt că ceea ce fac este prea puțin pentru cât ar merita ei.”

Cultura este temelia unei comunități. Cum îți vezi rolul în comunitatea buzoiană – ca cineva care reconstruiește o temelie sonoră pentru ca tradițiile să nu se risipească în zgomotul lumii moderne?

Hmm, nu m-am gândit prea mult la rolul meu în comunitate. În ultimii ani am făcut ce am simțit, fără să am mari așteptări. Am avut rezultate bune, am reprezentat cu mândrie Buzăul, iar comunitatea a văzut și a venit către mine. Pas cu pas m-am reapropiat și eu, iar încrederea a crescut de ambele părți.

În prezent simt că sunt văzută, că activitatea mea este apreciată și le mulțumesc tuturor celor care mă susțin. Prin proiectul Mousaios Sound am încercat să creez un reper, să arăt că se poate și altfel, iar eu sunt împăcată cu ceea ce am făcut până acum. Sper ca în viitor mesajul să ajungă la cât mai mulți oameni și proiectul să continue să crească.

Sunt mândră că m-am născut în Buzău, iar asta cred că se vede în tot ceea ce fac.

Dacă proiectul Mousaios Sound ar fi un râu care curge prin Valea Slănicului, ce ar fi izvoarele sale — oamenii bătrâni, folclorul, copilăria ta — și unde simți că se varsă azi acest fluviu al memoriei?

Aș zice că oamenii sunt adevărate izvoare, oamenii de toate vârstele, din toate zonele Buzăului. Folclorul este uimitor, întotdeauna ai ceva de descoperit, iar eu, în ultimii ani, am învățat să observ datorită profesorilor mei de la Universitatea Națională de Muzică din București. Anii petrecuți acolo m-au formt ca om și, în prezent, încerc să aplic cât mai corect informațiile dobândite.

Valea Slănicului pentru mine este acasă. Deși multe lucruri s-au schimbat, acel loc pare rămas undeva în timp, neschimbat. Tot ce am adunat de acolo — povești, cântece, sfaturi, experiențe — toate aceste râuri se varsă în Mousaios Sound.

S-a conturat în jurul proiectului o comunitate care mă duce cu gândul la legătura pe care o vedeam între oamenii pe lângă care am crescut; deși erau diferiți, cu toții aveau ceva în comun. Ne dorim să dăm mai departe tot ce primim de la aceste izvoare și cred că reușim, vedem asta de la o ediție la alta.

„Valea Slănicului pentru mine este acasă. Deși multe lucruri s-au schimbat, acel loc pare rămas undeva în timp, neschimbat. Tot ce am adunat de acolo — povești, cântece, sfaturi, experiențe — toate aceste râuri se varsă în Mousaios Sound.”

În ce fel crezi că muzica tradițională are același rol pentru o comunitate ca limba – acela de a păstra sufletul viu – și cum îți propui să o protejezi prin cercetarea și promovarea pe care le faci?

Cred că muzica tradițională păstrează ceea ce nu putem explica mereu prin cuvinte: felul în care oamenii de aici simt și trăiesc. În cântecele vechi se găsesc povești, amintiri și un mod de a fi care ține comunitatea unită. Dacă muzica asta dispare, dispare și o parte din identitatea noastră.

De aceea încerc să o protejez mergând în sate, stând lângă oamenii care încă o cunosc, ascultând și învățând direct de la ei. Iar prin Mousaios încerc să o apropii de tineri într-un mod firesc, ca ei să o trăiască, nu doar să o asculte.

Nu este un proces ușor și cere timp, efort și resurse, dar învăț zilnic cum să continui ceea ce am început. Și cred că, atâta timp cât există oameni care vor să fie alături de noi — cu un sfat, cu o vorbă sau cu un cântec — muzica tradițională are șanse reale să rămână vie.

„…încerc să o protejez mergând în sate, stând lângă oamenii care încă o cunosc, ascultând și învățând direct de la ei. Iar prin Mousaios încerc să o apropii de tineri într-un mod firesc, ca ei să o trăiască, nu doar să o asculte.”

Ai trecut de la cercetare academică la acțiune – de la etnomuzicologie la festivaluri și ateliere. Cum a fost transformarea de la teorie la viață, de la notă muzicală la om viu?

Îmi place mult această trecere! Chiar profesorul meu îmi spunea la un moment dat, amuzat, că sunt oameni care scriu, citesc, fac analize pe ceea ce cercetează și mai sunt alți oameni, cum sunt și eu, care simt să acționeze, să fie în mijlocul tuturor și să le vorbească. În acel moment, mi-am dat seama că este în regulă să alegi metoda care ți se potrivește, atâta timp cât desfășori o activitate cât mai corectă, pentru a lăsa în urma ta ceva care să conteze.

Am înțeles că pot să cercetez, pot să cânt, pot să organizez, pot să creez. Toate fac parte din același drum. Dacă m-a învățat ceva Mousaios și tot ce a urmat, este că uneori drumul se conturează pe măsură ce mergi.

Să nu uităm că eu sunt artistă și, în același timp, o mare visătoare. Cei din jurul meu au înțeles asta, au fost acolo pentru mine și m-au ajutat. Au crezut odată cu mine într-un vis și, deși unele lucruri păreau imposibile, am reușit împreună. Nu știu dacă am fost eu atât de convingătoare, dacă au și ei o doză de nebunie sau au fost acolo pentru că mă iubesc foarte mult… cred că puțin din toate. Dulce, acrișor și ceva fermecător – rețeta mea.

„Am înțeles că pot să cercetez, pot să cânt, pot să organizez, pot să creez. Toate fac parte din același drum.”

Cum simți că Mousaios Sound reușește să hrănească viitorul cultural al Buzăului – mai ales în rândul tinerilor care descoperă muzica autentică pentru prima dată? Ești întrebată des de unde vine numele ,,Mousaios”?

Chiar această întrebare este un câștig. Explic destul de des ce înseamnă „Mousaios”, dar mă gândesc că este o informație care hrănește viitorul cultural al Buzăului, așa cum spui în întrebare, îmi place mult. Aproape toți oamenii pe care i-am întâlnit au auzit de la mine pentru prima dată ce înseamnă „Mousaios”. Este mult de lucru, dar partea bună este că avem idei și răbdare.

Au venit mulți tineri către noi care și-au schimbat părerea despre folclor. Odată ce ești lăsat să încerci un instrument, să vorbești cu oameni care pot să îți răspundă la curiozități, să îți ofere un exemplu bun, începi să devii mai deschis. Și aici nu mă refer la mine, ci la oamenii pe care i-am adus să ne învețe ce este muzica tradițională, folclorul, arta. Cred foarte mult că orice om poate fi implicat într-un astfel de proiect, doar să aibă dorința de a învăța, de a trăi o experiență diferită de cele pe care le cunoaște.

În satele în care mergi pentru cercetare, întâlnești oameni care nu se consideră „artiști”, ci doar păstrători ai unei rânduieli. Ce ai învățat de la ei – despre răbdare, smerenie, bucurie, autenticitate?

Este bine când oamenii nu se consideră artiști, îmi este mai greu în cealaltă situație. Am învățat să am răbdare, să ascult cu atenție, să am rabdare din nou și să mă bucur de moment. Nu întodeauna reușești să aduni informațiile de care ai nevoie, dar traiești o experiență care peste câțiva ani poate nu va mai fi posibilă. Simt că reușesc să vorbesc pe limba lor, este foarte important să fi sincer, oamenii te simt.

Am învățat că sunt mai înțelepți ca noi, deși mulți dintre ei nu au școală multă. Ei trăiesc în acea rânduială, iar dacă noi am prelua puțin modelul lor am fi mai sănătoși la minte și la trup.

Datorită muzicii și mai apoi radioului am avut ocazia să întâlnesc foarte mulți oameni diferiți, din toate domeniile, din toate mediile sociale, însă vă spun că din partea oamenilor simpli, de la sat, am avut parte de lecții de viață care m-au lăsat fără cuvinte. Mulți dintre ei pare că citesc filosofie în fiecare zi, atât sunt de înțelepți. Mă fascinează cum oamenii simpli au reușit dintodeauna să ia ceva complex și să rezume totul în câteva cuvinte. Noi, oameni de azi, avem tendința să complicăm, poate pentru că nu înțelegem totul și acoperim neștiința cu zgomot.

La sat încă e liniste, acolo se aude ce spui. Ascultați cântecele tradiționale, cum au reușit și cum reușesc încă să transmită oamenii profunzimea unei stări… câte semnificații, câte trimiteri, câtă înțelpciune. Aceasta este frumusețea, dar contează mult cu ce ochi privești și cu ce urechi asculți. Fă-te mic și ai să înțelegi mai multe.

„Mulți dintre ei pare că citesc filosofie în fiecare zi, atât sunt de înțelepți. Mă fascinează cum oamenii simpli au reușit dintodeauna să ia ceva complex și să rezume totul în câteva cuvinte. Noi, oameni de azi, avem tendința să complicăm, poate pentru că nu înțelegem totul și acoperim neștiința cu zgomot.”

 

Cum păstrezi echilibrul dintre spectacol și adevăr într-un festival tradițional? Cum te asiguri că publicul simte, nu doar aplaudă?

Pentru mine, echilibrul dintre spectacol și adevăr într-un festival tradițional vine din felul în care îi implic pe oameni. Nu vreau ca publicul doar să stea pe scaune și să aplaude — vreau să simtă, să trăiască, să se miște odată cu muzica. De asta îi chem mai aproape, îi invit să cânte, să pună întrebări, să danseze, să descopere instrumentele, să vorbească cu meșterii și cu muzicienii.

Când lumea intră în poveste, nu mai e doar spectacol — devine experiență. Și exact acolo apare adevărul: în ochii cuiva care încearcă pentru prima dată un pas de dans sau un sunet la fluier și simte că face parte din ceva real.

De aceea las loc pentru improvizație, pentru momente neplanificate, pentru întâlniri între generații. Când un copil stă lângă un tezaur uman viu și învață un cântec pe loc, acolo se întâmplă magia. Astfel am văzut că oamenii nu vin doar să vadă ce se întâmplă, ci să fie parte din ce se întâmplă.

Și eu am crescut mult prin acest proiect. Am învățat că este în regulă să greșesc și mi-am dat voie să greșesc, pentru că de acolo vine autenticitatea. Nu știam nimic despre ce presupune organizarea unui eveniment cultural, de orice fel, dar am învățat totul din practică — pas cu pas, cu emoție, cu muult curaj, cu o doză de nebunie și cu oameni buni alături.

„De aceea las loc pentru improvizație, pentru momente neplanificate, pentru întâlniri între generații. Când un copil stă lângă un tezaur uman viu și învață un cântec pe loc, acolo se întâmplă magia. Astfel am văzut că oamenii nu vin doar să vadă ce se întâmplă, ci să fie parte din ce se întâmplă.”

Ce moment din Mousaios Sound sau de la Radio, te-a pătruns cu adevărat și ți-a arătat că ceea ce faci are rost?

Chiar de curând m-am întâlnit cu un om care auzise că lucrez la Radio România și mi-a spus că ascultă Antena Satelor, că „o ascultă pe domnișoara Claudia”. L-am întrerupt și i-am spus că eu sunt domnișoara Claudia. Ce crezi? Un om în toată firea a început să plângă și mi-a zis: „Domnișoara Claudia, pentru mine ceea ce faceți acolo este o terapie, nici n-aveți idee.” Am reușit să-i spun doar: „Știu. Vă mulțumesc!” I-am aflat apoi povestea și am plecat pe gânduri.

Dacă aș putea vedea o imagine de ansamblu, să înțeleg unde ajunge vocea mea atunci când sunt la radio, cred că ar fi impresionant. Nu m-am gândit foarte mult la asta, tocmai pentru a nu-mi deveni un impediment în realizarea emisiunilor. Știu că Radio România Antena Satelor are o audiență foarte mare și mă bucur — oamenii chiar au nevoie de conținutul de acolo. Am întâlnit medici, profesori universitari, avocați, arhitecți, economiști care ascultă Antena Satelor și am avut multe surprize plăcute. Le mulțumim tuturor, iubesc folclorul și asta se vede.

Iar legat de Mousaios Sound… au fost atâtea momente, nu știu pe cre să-l aleg. Uite, anul acesta, când ediția a IV-a s-a transformat într-un festival, atunci când am terminat de cântat, iar grupul Trei Parale urca pe scenă, m-am uitat în jur și era atâta bucurie, încât se simțea în aer că participanții sunt veseli. Toată lumea zâmbea, dansau, cântau, era o adevărată atmosferă de festival. Atunci mi-am ridicat privirea către cer și am zis mulțumesc.

Știi am observat că atunci când faci ceva foarte mare, muncești până la un punct apoi lucrurile se întâmplă, nu mai depind în totalitate de tine. Cred că este bine să fii conștient de asta, în orice ai face. Dacă un lucru este pentru tine și chiar trebuie să-l faci, într-o formă sau alta se va întâmpla.

„Un om în toată firea a început să plângă și mi-a zis: „Domnișoara Claudia, pentru mine ceea ce faceți acolo este o terapie, nici n-aveți idee.” Am reușit să-i spun doar: „Știu. Vă mulțumesc!” I-am aflat apoi povestea și am plecat pe gânduri.”

Cauți povestea sau energia omului?

Caut omul, care vine la pachet cu energia și povestea. Am plecat de la început cu gândul acesta că oricine apare în drumul meu mă va învața ceva. Sunt bucuroasă că am întâlnit mulți oameni buni, care au rezonat cu ideile mele.

Dacă întâlnești oamenii potriviți, cu energia potrivită, lucrurile se leagă natural. Asta caut cel mai mult: oameni reali, care chiar vor să facă treabă, nu doar să fie prezenți. Cu o echipă mică, dar dedicată, poți construi mult mai mult decât ai visat.

Comparativ cu alte inițiative din țară, ce face Mousaios Sound unic?

Mousaios Sound este o inițiativă complexă, diferită de multe proiecte din țară, pentru că nu se rezumă doar la un concert sau la un eveniment punctual. Proiectul ia multe forme: cercetare de teren, conferințe, întâlniri cu oameni pasionați de folclor, ateliere, concerte în aer liber și chiar conturarea unei arhive proprii, în care adunăm tot ce descoperim în sate.

Ne-am propus încă de la prima ediție să nu existe o distanță între scenă și public, să fim împreună în această poveste. Mousaios Sound crește organic, din emoțiile oamenilor și din dorința lor de a se conecta, iar acest tip de comunitate vie este rareori întâlnit în alte proiecte.

Mousaios Sound este o stare, iar oricine se poate alătura nouă, indiferent dacă are sau nu studii muzicale. Dacă am învățat ceva de când lucrez la acest proiect este că se poate. Pe parcurs mi-am dat seama că am plecat doar de la o idee, iar acum, când mă uit în jur, văd câți oameni au fost inspirați de ceea ce s-a întâmplat în proiect, câte vieți s-au schimbat. Sunt oameni care s-au redescoperit, care au început să cânte, care au simțit că se regăsesc. Este fantastic ce poate face o astfel de inițiativă.

Și nu pot spune că este meritul meu în totalitate. Cred că unele lucruri sunt pur și simplu menite să se întâmple. Noi pornim cu un obiectiv, dar abia pe parcurs înțelegem cu adevărat cât de mari pot fi efectele acțiunilor noastre.

„Mousaios Sound este o stare, iar oricine se poate alătura nouă, indiferent dacă are sau nu studii muzicale. Dacă am învățat ceva de când lucrez la acest proiect este că se poate.”

Într-o lume care vorbește repede și ascultă rar, ce crezi că mai poate învăța omul modern de la un fluier, un cântec vechi sau o voce tremurată de emoție?

Omul modern poate învăța să aibă răbdare și să-și deschidă inima. Dacă acordăm puțin timp fiecărui lucru care ne interesează vom descoperi un întreg univers acolo. Poate că uneori e bine să ne rupem de agitația în care trăim și să luăm o gură de aer prospăt din locurile liniștite în care mai descoperim un fluier, o voce, o stare.

Și mai cred că de la aceste lucruri simple putem învăța despre modestie și recunoștință pentru ce avem. Poate că muzica tradițională ne să cautăm sensul în lucrurile mici, nu în zgomotul din jur.

Cum trăiești personal actul de a împărtăși – fie la radio, fie pe scenă? Este o formă de dăruire, o confesiune?

Hmm, îmi este puțin greu să descriu în cuvinte ceea ce simt pentru că uneori este peste puterea mea de înțelegere. Se întâmplă ceva atunci când încep să cânt, încât simt că fac parte din tot ceea ce mă înconjoară. Pare că plutesc prin aer și apoi revin la mine… și ceva se schimbă. Poate fi o formă de dăruire și chiar o confesiune, dar e mult mai complex acest proces. Știu că muzica mea a vindecat multe inimi, muzica are o forță aparte. Simt când oamenii primesc mesajul meu, le simt bucuria și atunci pot mai mult.

Au fost și momente în care credeam că nu mai pot oferi oamenilor ceva. Resimțeam fizic că am obosit, îmi adunam greu gândurile și cu toate acestea când ajungeam acolo unde urma să cânt sau să vorbesc nu mai aveam nimic, oboseala dispărea. Fiecare apariție aduce și o responsabilitate de care sunt conștientă, încă de mică. Pentru mine este foarte important cuvântul dat, odată ce am zis că voi fi acolo, chiar voi fi. În spatele a tot ce se vede strălucitor pe scenă există o disciplină fără de care nu aș putea să reușesc. Iar legat de radio, disciplina este la fel de prezentă. De trei ani și jumătate am două emisiuni săptămânale în direct, deci nu îmi permit să întârzii sau să uit ceva. Bineînțeles că și eu mai am multe de învățat, dar sunt conștientă de faptul că mereu avem de învățat, m-am împăcat cu această idee. 🙂

„În spatele a tot ce se vede strălucitor pe scenă există o disciplină fără de care nu aș putea să reușesc. Iar legat de radio, disciplina este la fel de prezentă. De trei ani și jumătate am două emisiuni săptămânale în direct, deci nu îmi permit să întârzii sau să uit ceva.”

 

Ce le-ai spune tinerilor care cred că tradiția e prafuită și că modernul e singura cale — cum i-ai convinge că, uneori, viitorul are forma unui cântec vechi cântat din inimă?

Le-aș zice să fie curioși, să descopere și alte lumi, să afle cine sunt și de unde vin. Și le-aș propune să fie creativi, pentru că tradiția nu e ceva prăfuit — e o resursă. Tradiția poate fi îmbinată cu modernul, iar atunci când îți dai voie să creezi pot să apară lucruri care altădată păreau imposibile… avem atâtea exemple.

Și probabil le-aș mai spune să asculte un cântec vechi cu inima deschisă măcar o dată. De multe ori, viitorul se ascunde chiar acolo, în sunetele simple, în poveștile din spatele lor, în momentele în care descoperi că ceva atât de vechi fi atât de actual. Tradiția nu te trage înapoi — îți dă rădăcini și aripi să poți crește mai departe.

„Le-aș zice să fie curioși, să descopere și alte lumi, să afle cine sunt și de unde vin. Și le-aș propune să fie creativi, pentru că tradiția nu e ceva prăfuit — e o resursă.”

Viorel vine dintr-un sat așezat între dealuri și ape, dintr-o copilărie în care cuvintele se rosteau în șoaptă, iar poezia se năștea firesc din simplitate. A plecat devreme dintr-o lume fragilă și a învățat, departe de casă, că identitatea nu se abandonează la granițe, ci se poartă mai departe — uneori ca povară, alteori ca formă de luciditate care te obligă să devii adevărat. În discursul și în scrisul său, vorbește despre răni care nu se închid, dar din care se naște forța de a crea, despre limbi care se suprapun fără să se anuleze și despre un „acasă” care nu mai este un punct fix, ci o formă profundă de apartenență interioară.

În dialogul cu Viorel am descoperit și o credință comună, una în care mă regăsesc pe deplin: aceea că a trăi nu este suficient dacă nu lași o urmă în urma ta. Este o convingere pe care o port cu mine și pe care o exprim adesea, în contexte diferite, și care capătă aici o formă concretă. BiblioTheCar se naște din această nevoie de sens și de restituire: de a întoarce cartea acolo unde a lipsit, de a deschide porți acolo unde s-a așternut tăcerea, de a da ceva înapoi comunității. Nu este doar o bibliotecă pe roți, ci un act de reparație afectivă și culturală, o promisiune făcută copiilor că lumea poate fi mai largă decât orizontul vizibil.

Acest interviu este, în cele din urmă, o formă de recunoștință. Pentru un scriitor care a înțeles că „acasă” nu este doar un loc, ci o stare a sufletului, și care a ales să țină deschis drumul dintre oameni și cuvinte, dintre rănile care dor și frumosul care se naște din ele.

„Am copilărit într-un sat de la poalele dealurilor Ploplișului, la vreo 30 de km de Oradea – Țigăneștii de Criș. Acolo, pe malul Ghepeșului și printre dealurile împădurite care străjuiesc satul, cred că s-au născut primele mele cuvinte, fără să știu atunci că vor deveni poezie. Erau cuvinte simple, care miroseau a mirare și a descoperire: „cer”, „susur”, „liniște”, „pădure”, „lumină”… Le șopteam în gând…”

Dacă ar fi să vă întoarceți pentru o clipă în Oradea copilăriei, care este prima imagine
care vă vine în minte și ce cuvinte credeți că s-au născut atunci, fără să știți că vor deveni
poezie?

M-am născut la Oradea, dar nu am copilărit acolo. Am copilărit într-un sat de la poalele dealurilor Ploplișului, la vreo 30 de km de Oradea – Țigăneștii de Criș. De fiecare dată când mă întorc, fie și pentru o clipă, la Țigănești, primul lucru care îmi apare în fața ochilor nu este satul în sine, ci drumul care mă duce spre el. E un drum care trece nu atât printre dealuri și văi, cât printre meandrele amintirilor. Văd pârâul Ghepeș șerpuind printre lunci, aud pietrele foșnind sub apă și simt mirosul de fân proaspăt, de toamnă târzie și de copilărie liberă. Din păcate, pârâul acela care mi-a ținut loc de mare, de
aventuri și de peripeții cu prietenii, are în ultimii ani tot mai dese perioade în care seacă
total. Dar în amintirea mea el curge necontenit. Acolo, pe malul Ghepeșului și printre dealurile împădurite care străjuiesc satul, cred că s-au născut primele mele cuvinte, fără să știu atunci că vor deveni poezie. Erau cuvinte simple, care miroseau a mirare și a descoperire: „cer”, „susur”, „liniște”, „pădure”, „lumină”… Le șopteam în gând, le scriam cu un băț invizibil în cartea vieții, le vedeam
cum plutesc pe apa care trecea mai departe, purtându-mi copilăria cu ea. Cred că acolo
am învățat, fără să-mi dau seama, că poezia se naște din simplitate și din ceea ce te atinge
înainte de a învăța rostul lucrurilor. Dar, despre toate acestea, cel mai frumos ne-a vorbit
Creangă al nostru, și bădița Mihai, și Goga, și Coșbuc, și Blaga…

„În Italia am învățat că identitatea nu este un bagaj pe care îl lași la graniță ca să-l iei la întoarcere, ci un rucsac pe care îl porți cu tine peste tot. Uneori îți dai seama că rucsacul acela îți este povară, dar de cele mai multe ori îți salvează viața.”

 

Ați plecat din România în 1995. Ce anume ați lăsat în urmă atunci – și ce ați descoperit,
fără să căutați, în Italia?

Când am plecat din România, în 1995, nu mi-am dat seama ce lăsam în urmă cu adevărat. Aveam impresia că plec doar dintr-o țară greu încercată, dintr-o economie șubredă, și dintr-un viitor incert. Credeam că las în urmă postul meu de redactor șef la un cotidian din Oradea și cariera de jurnalist. Abia mai târziu am înțeles că ceea ce lăsasem, de fapt, erau oameni: soție, fetiță, părinți, prieteni, ulițele care-mi fuseseră casă, pârâul copilăriei mele, limba în care visam și în care începusem să scriu. Lăsasem o parte importantă din mine, fără să știu atunci cât de mult mă va costa emoțional acest lucru. În Italia am descoperit ceva ce nu căutam: mi-am descoperit eu-l profund. Acolo, printre străini, am învățat să mă recunosc și să mă definesc. Da, am găsit munci grele, istovitoare chiar, umilințe deseori, dar și oameni extraordinari care m-au privit nu ca pe un emigrant, ci ca pe un om. Am descoperit libertatea de a crea, de a scrie, de a-mi face auzită vocea. Acolo am învățat că identitatea nu este un bagaj pe care îl lași la graniță ca să-l iei la întoarcere, ci un rucsac pe care îl porți cu tine peste tot. Uneori îți dai seama că rucsacul acela îți este povară, dar de cele mai multe ori îți salvează viața. Fără să caut, am găsit o nouă comunitate, apoi recunoașterea literară și poate cel mai important, am descoperit cât de mult contează  rădăcinile pentru ramuri, chiar și atunci când acestea sunt rupte de vânt și aruncate departe de trunchi.

„… dubla apartenență devine dublă forță: îți ține rădăcinile bine înfipte în țărâna din care te-ai născut, dar îți pune aripi ramurilor și le înalță.”

Scrieți direct în italiană. A fost această limbă un adăpost, o provocare sau o formă de
reinventare a sinelui?

Scrisul în limba italiană a fost, pe rând, toate aceste lucruri: adăpost, provocare și reinventare.

La început a fost un adăpost. Când trăiești printre străini, limba lor devine o haină pe care încerci să o porți ca să-ți fie mai puțin frig, chiar dacă nu ți se potrivește. Italiana m-a primit cu muzicalitatea-i bine-cunoscută, cu farmecul ei mediteraneean. M-a ajutat să-mi disimulez dorul care mă copleșea, dar și să mă apropii de oameni care nu-mi știau trecutul, ci doar ceea ce deveneam acolo, zi după zi, sub ochii lor. Apoi a devenit o provocare. Am înțeles că dacă vreau să fiu ascultat, trebuie să mă exprim cât mai bine cu putință, atât oral cât și în scris. Oral, greșelile se pierd și nimeni nu le ține contul, dar în scris, orice greșeală te lasă expus posterității. Am muncit enorm, am citit, am scris, am rescris, m-am lăsat format de o limbă care era a mea și nu era a mea în același timp.

În cele din urmă, italiana a devenit o formă de reinventare a sinelui. Mi-a permis să-mi descopăr nu o altă voce, ci o altă formă de expunere. Tot ce adunasem din copilăria de la Țigăneștii de Criș, din adolescența și tinerețea anilor petrecuți la Oradea, toate aceste experiențe au început să vorbească într-o limbă nouă, fără să-și piardă însă rădăcinile. Scrisul în italiană nu m-a îndepărtat de limba română. Dimpotrivă, m-a adus mai aproape de ea, m-a făcut să o iubesc chiar mai mult. Am înțeles că limbile nu se exclud, ci se completează, iar omul care scrie în două limbi poartă în el două feluri de lumină.

„Niciodată nu ajungi „întreg” într-o altă țară. O parte din tine rămâne pe drum, ca o potcoavă pierdută de calul obosit al destinului. Acea parte nu se mai întoarce niciodată sau, dacă se întoarce, nu se mai potrivește noului tău destin.”

Migrația apare constant în opera dumneavoastră. Este, pentru dvs., o rană care nu se închide sau o sursă de luciditate și forță creatoare?

Migrația a fost și este pentru mine o rană și o forță în același timp. O rană care nu se închide niciodată complet, dar tocmai de acolo își trage puterea. Când pleci, nu lași în urmă doar o țară. Lași în urmă părinți, soț, soție, prieteni, mirosul casei, ritmul molcom al satului, felul în care lumina clipește din picătura de rouă prelinsă de pe firul de iarbă. Niciodată nu ajungi „întreg” într-o altă țară. O parte din tine rămâne pe drum, ca o potcoavă pierdută de calul obosit al destinului. Acea parte nu se mai întoarce niciodată sau, dacă se întoarce, nu se mai potrivește noului tău destin. Cu asta ne confruntăm toți cei care ne reîntoarcem în țară după o lungă absență. Dar migrația mi-a dat și o luciditate pe care nu aș fi avut-o altfel. Când te afli între două lumi, vezi mai bine ambele maluri. Înțelegi cine ești doar atunci când ai curajul să te privești din afară. Ieși din casă și privește pe fereastră și o să descoperi lucruri noi despre
tine. Înstrăinarea devine un fel de lentilă prin care realitatea se vede mai clar, mai sincer.
Din această confruntare dintre dor și distanță, dintre limbile care se suprapun, dintre identitățile care se ceartă în tine, se naște, paradoxal, o forță creatoare extraordinară. Scrisul meu își ia seva din acest gol, din această ruptură. Migrația nu e singura temă operei mele, dar cu siguranță a fost motorul ei secret. Poate că rana nu se va închide niciodată complet. Dar, uneori, tocmai rănile care ne dor ne obligă să creăm frumosul pe care altfel nu l-am fi putut imagina.

„… uneori, tocmai rănile care ne dor ne obligă să creăm frumosul pe care altfel nu l-am fi putut imagina.”

„Il fazzoletto bianco” vorbește despre plecare și întoarcere. Ce a fost cel mai greu de spus
în această carte și ce ați ales să lăsați nespus?

„Il fazzoletto bianco” este o carte despre plecare, dar mai ales despre întoarcere. Despre faptul că atunci când pleci, nu știi niciodată dacă golul este mai mare în fața ta, sau în ce lași în urmă. Cel mai greu de spus a fost adevărul despre tăcerile dintre mine și ai mei. Despre privirile care spun mai mult decât cuvintele, despre acel gest simplu, o batistă albă atârnată în fereastră, care poate topi într-o clipă o lume întreagă de teamă, dor și neputință. Mi-a fost greu să scriu despre vinovăția plecării, despre sentimentul că orice ai face, rămâi mereu între două porți care nu se închid niciodată complet. Am simțit că, dacă spun totul, risc să rănesc. Dacă nu spun nimic, risc să mint. Așa că am lăsat povestea să-și aleagă singură cuvintele. Ce am ales să las nespus? Tot ceea ce nu poate fi așezat în cuvinte fără să micșoreze: durerea unui părinte care așteaptă, lacrimile unei mame care privește silueta fiului drag
topindu-se în orizont, frica de a nu-l mai vedea niciodată. Sunt lucruri pe care literatura le poate atinge, dar nu le poate descrie complet. Rămân ca un ecou, ca o întrebare la care cititorul este lăsat să răspundă singur. Uneori, tăcerea spune mai mult decât o frază perfectă. Iar în „Il fazzoletto bianco”, tocmai aceste tăceri, dintre fraze, dintre generații, dintre plecare și întoarcere, sunt adevăratele mărturisiri.

„Il fazzoletto bianco” este o carte despre plecare, dar mai ales despre întoarcere. Despre faptul că atunci când pleci, nu știi niciodată dacă golul este mai mare în fața ta, sau în ce lași în urmă.”

 

Ați câștigat premii importante în Italia, v-ați simțit vreodată „acasă” în literatură, chiar și
atunci când geografic erați departe?

Premiile din Italia m-au onorat, dar m-au și surprins uneori. Nu m-am așteptat niciodată ca vocea mea, plecată dintr-un sătuc uitat de lume, să-și găsească ecou într-o limbă care nu era a mea. Dar da, m-am simțit „acasă” în literatură. Poate pentru prima dată cu adevărat. Pentru mine, literatura nu are granițe geografice. Ea e locul în care te întorci ori de câte ori lumea din afară te apasă. Într-un atelier, în tramvai, pe un trotuar din Brescia sau pe o bancă a gării din Milano, când începeam să scriu, dispăreau distanța, dorul și exilul. Rămâneam doar eu, cuvântul și ceva din copilul care alerga pe potecile dealurilor
împădurite ale Plopișului. În literatura italiană m-am simțit, paradoxal, mai liber decât în orice alt loc. Chiar dacă eram „străinul”, „românul”, „muncitorul”, „extracomunitarul”, eram pur și simplu omul cu povestea lui, liber să și-o spună. Când scriam, identitățile nu se mai băteau între ele — se așezau una lângă alta și formau, pentru prima dată, un ceva comun. Și avea sens.

Așa că, da, chiar dacă geografic eram departe, în literatură m-am simțit acasă. Poate pentru că „acasă” nu e doar un spațiu geografic, ci și un loc al propriului sine în care nu mai trebuie să explici cine ești.

„Poate pentru că „acasă” nu e doar un spațiu geografic, ci și un loc al propriului sine în care nu mai trebuie să explici cine ești.”

 

Poezia dumneavoastră este o formă de onestitate față de experiențele trăite?

Da, poezia mea este, înainte de toate, o formă de onestitate față de mine însumi. Sau mai bine spus: este singurul loc unde nu poți minți. Sau poți, dar dacă o faci, îți pierzi autenticitatea. În viața de zi cu zi mai ascundem, mai îndulcim, mai tăcem. În poezie însă, adevărul iese la suprafață chiar și atunci când nu-l chemi. Uneori mă surprinde și pe mine acest fapt: este ca și cum poezia ar ști mai bine decât mine ce am trăit cu adevărat. Scriu despre migrație, despre teamă, despre dor, despre iubire, despre nedreptăți și despre mici ale marii lumi, nu pentru că sunt teme literare, ci pentru că sunt cicatricile mele. Rănile mele. Viața mea. Poezia nu mi-a fost niciodată un decor convenabil, ci spațiu de supraviețuire. Asta și pentru faptul că nu am urmărit niciodată să fac carieră pe spatele poeziei. Nici n-aș fi
putut în ziua de astăzi. Dacă n-aș fi scris, poate că multe dintre lucrurile prin care am trecut m-ar fi zdrobit. Dar când le pui în cuvinte, le dai o formă, iar forma aceea devine o punte între durere și
înțelegere. Nu, nu consider poezia o terapie, sau dacă este, este pentru cine o citește, nu pentru cel care o scrie. Onestitatea în poezie nu este un act de curaj, ci o necesitate: altfel, nu ar mai fi poezie. Ar
fi doar un text frumos și gol. Am considerat întotdeauna că poezia trebuie să fie o oglindă a poetului, dar în care cititorul să se regăsească pe sine.

„Scriu despre migrație, despre teamă, despre dor, despre iubire, despre nedreptăți și despre mici ale marii lumi, nu pentru că sunt teme literare, ci pentru că sunt cicatricile mele. Rănile mele. Viața mea.”

După aproape trei decenii în Italia, v-ați întors în România. Ce v-a chemat înapoi?

Întoarcerea mea în România nu a fost un act planificat, ci un fel de chemare tăcută, care a crescut în mine ani la rând. Italia m-a găzduit, m-a format, m-a pus la încercare și mi-a dat un sens atunci când îl pierdusem. Însă, pe măsură ce timpul trecea, am început să simt tot mai clar că există un fir nevăzut care mă trage înapoi spre locurile din care am plecat. Tatăl meu numea acest fir „graiul pământului”.
Nu a fost doar dorul, deși dorul îmi urla mereu în urechi, în minte și în suflet cu vocea lui puternică și insistentă. A fost mai ales sentimentul că trebuie să dau ceva înapoi. Că după atâția ani de învățat, muncit, căzut și ridicat, e momentul să pun experiența trăită în slujba a ceva mai mare decât mine. Un fel de datorie morală față de oamenii și pământul care m-au crescut. M-au chemat înapoi rădăcinile, firescul limbii, simplitatea gesturilor cotidiene, dar și nevoia de regăsire. M-a chemat satul copilăriei mele, cu liniștea lui și cu memoria care nu se șterge. M-au chemat părinții, chiar dacă unul dintre ei nu mai era. M-a chemat și ideea că pot face și acasă ceea ce făceam în Italia: cultură, educație, punți între oameni.

Întoarcerea a fost, într-un fel, o împlinire a destinului. Nu m-am simțit niciodată rupt de România, dar în ultimii ani mi-am dat seama că îmi pot aparține cu adevărat doar aici, în locul în care mi-am auzit pentru prima dată numele și unde fiecare drum își amintește de urmele pașilor mei.

„…mi-am dat seama că îmi pot aparține cu adevărat doar aici, în locul în care mi-am auzit pentru prima dată numele și unde fiecare drum își amintește de urmele pașilor mei.”

Cum se schimbă un scriitor după ce trăiește mult timp între două lumi – și ce preț plătește
pentru această dublă apartenență?

Un scriitor care trăiește mult timp între două lumi, nu se va mai întoarce niciodată la fel în fiecare dintre ele. Se schimbă în tăcere, strat după strat, ca o piatră mângâiată de două vânturi diferite. La început nu înțelege ce i se întâmplă. Abia mai târziu descoperă că poartă în el două feluri de a privi, două feluri de a suferi, două feluri de a iubi. Pe de o parte, migrația îți acutizează privirea: devii atent la nuanțe, la oameni, la gesturi, la tăceri. Înveți să te privești pe tine însuți din afară, așa cum te-ar privi altcineva.
Această distanță interioară devine un instrument literar extraordinar. Te face mai lucid, mai sincer, mai liber. Dar există și un preț. Pentru că dubla apartenență înseamnă și că nu mai aparții pe deplin niciuneia. Când ești în țara adoptivă, dorul mușcă vârtos din carne și sânge. Când ești acasă, o parte din tine rămâne într-un alt peisaj, într-o altă limbă. Scriitorul migrează continuu între aceste două identități, chiar și când stă pe loc. Plătește cu propria-i fragilitate, cu o nostalgie cronică, cu sentimentul că este mereu „între”, mereu „a mezz’aria tra due patrie”. Dar, în același timp, exact această ruptură îl face să scrie. Să vadă lumea mai „altfel”. Să simtă mai profund. Să caute poduri acolo unde alții văd ziduri.
În cele din urmă, dubla apartenență devine dublă forță: îți ține rădăcinile bine înfipte în țărâna din care te-ai născut, dar îți pune aripi ramurilor și le înalță.

„Scriitorul migrează continuu între aceste două identități, chiar și când stă pe loc. Plătește cu propria-i fragilitate, cu o nostalgie cronică, cu sentimentul că este mereu „între”, mereu „a mezz’aria tra due patrie”.

Proiectul BiblioTheCar pare mai mult decât o inițiativă culturală: pare un gest de reparație, de reconstrucție cultural-educațională. Ce încercați, de fapt, să restituiți comunităților prin această bibliotecă pe roți?

BiblioTheCar nu este doar un proiect cultural. Pentru mine, este un gest de îndreptare. O încercare de a restitui ceva ce societatea, timpul și indiferența au luat încet-încet comunităților rurale și nu numai: accesul la cunoaștere, la imaginație, la demnitate culturală. În multe sate din România, școlile și bibliotecile au dispărut, iar odată cu ele s-a pierdut și un anumit tip de lumină: lumina cunoașterii. Oamenii încă au nevoi culturale, copiii încă visează, dar nu mai au aproape nimic la îndemână care să-i stimuleze. Iar dacă ei nu mai merg la bibliotecă, pentru că biblioteca nu mai există, atunci m-am gândit că trebuie să fac eu drumul invers: să duc biblioteca la ei. Ce încerc să restitui? În primul rând, copilăria. Copilăria mea, trăită într-un sat unde cartea era o poartă către lumi la care altfel nu aveam acces. Cărțile care m-au format, care m-au salvat, care mi-au deschis drumuri pe care nu le bănuiam. Aș vrea ca și copiii de azi să simtă acea magie, nu doar prin prisma ecranelor, ci și prin visarea cu ochii deschiși,
„pierduți” printre paginile unei cărți.

În al doilea rând, încrederea. Comunitățile mici au fost lăsate de prea multe ori în urmă. Vreau ca BiblioTheCar-ul să le transmită ideea că merită atenție, cultură, evenimente, cărți, întâlniri cu scriitori. Merită să fie parte din dezvoltarea culturală a țării. În al treilea rând, apartenența. O bibliotecă pe roți este și un liant social. Copiii, părinții, bunicii se vor întâlni acolo, în și lângă duba mea plină cu cărți și vor vorbi, vor împărtăși povești, timp împreună. Îmi place să cred că BiblioTheCar-ul îi va strânge din nou
împreună. Și, dincolo de toate, încerc să restitui șansa la visare. Pentru că o carte poate schimba un
destin. Pentru că un copil care citește astăzi, poate deveni un adult care schimbă în bine lumea de mâine. Pentru că România are nevoie de cititori, de oameni care gândesc, de oameni care simt.

„Comunitățile mici au fost lăsate de prea multe ori în urmă. Vreau ca BiblioTheCar-ul să le transmită ideea că merită atenție, cultură, evenimente, cărți, întâlniri cu scriitori. Merită să fie parte din dezvoltarea culturală a țării.”

 

Ce v-a determinat să imaginați o bibliotecă acolo unde, deocamdată, există doar nevoia de povești și cunoaștere?

Ideea unei biblioteci, mai bine zis a unei biblioteci mobile, nu s-a născut dintr-o strategie, ci dintr-o întâlnire. În Italia am fost invitat de mai multe ori să citesc în cadrul unor evenimente culturale organizate în jurul unui bibliobus. Țin minte foarte limpede primele momente petrecute lângă un bibliobus, care de fapt era o rulotă transformată în bibliotecă. Era parcată într-un cartier mărginaș din Torino, unde trăiau de altfel foarte mulți emigranți. Acel proiect se numea Bibliomigra. Atunci am înțeles că o bibliotecă
poate merge ea însăși spre oameni, acolo unde, din diferite motive, oamenii nu pot merge la bibliotecă.
Când m-am întors în România, am regăsit sate unde bibliotecile dispăruseră, școli fără suficiente cărți, copii care nu văzuseră niciodată o lansare de carte. Și mai ales am simțit un fel de tăcere. O tăcere care nu venea din lipsa dorinței, ci din lipsa resurselor. Atunci mi-am spus: dacă există nevoia de povești, există și nevoia de bibliotecă, doar că încă nu are formă. Trebuie doar să-i dau eu roți, rafturi, lumină și viață. Proiectul BiblioTheCar s-a născut din această intuiție și din amintirea acelui bibliobus italian care transforma o simplă parcare într-o agora culturală. Am vrut să aduc aceeași vibrație aici, în satele din Bihor, unde oamenii încă știu să se adune, dar nu mai au în jurul cărui foc cultural să o facă. M-a determinat, așadar, nu doar nevoia, ci și credința profundă că poveștile, cărțile, trebuie să ajungă la cititori, și mai ales la copii. Că într-o comunitate, cartea poate deveni din nou un liant, un eveniment, un mod de a petrece timp împreună. Și mai ales m-a determinat un lucru pe care eu nu-l pot concepe altfel: acolo unde există un copil care vrea să citească, trebuie să existe și o carte care să-l întâmpine.

„Când m-am întors în România, am regăsit sate unde bibliotecile dispăruseră, școli fără suficiente cărți, copii care nu văzuseră niciodată o lansare de carte. Și mai ales am simțit un fel de tăcere. O tăcere care nu venea din lipsa dorinței, ci din lipsa resurselor. Atunci mi-am spus: dacă există nevoia de povești, există și nevoia de bibliotecă, doar că încă nu are formă. Trebuie doar să-i dau eu roți, rafturi, lumină și viață.”

 

Ce speranță puneți în acest început: una personală sau una care să prindă rădăcini în comunitate?

În BiblioTheCar există, firește, și o speranță personală — dar ea este doar sămânța. Rădăcinile adevărate vreau să fie ale comunității. Ca om care a trăit mult timp departe, știu cât de important este să ai un loc în care să te regăsești. În felul meu, încerc să ofer comunităților exact asta: un spațiu al reîntâlnirii, al curiozității, al imaginației. O dubă plină de cărți poate părea un gest mic, dar dacă reușești să stârnești într-un copil dorința de a citi, ai pus în mișcare ceva ce poate dura o viață întreagă.
Speranța mea personală este să văd ochii copiilor când descoperă prima lor carte „preferată”. Să simt că pot fi folositor, că anii trăiți în diaspora se transformă acum în ceva bun pentru locul de unde am plecat. Dar speranța cea mai mare, cea care contează cu adevărat, este ca BiblioTheCar-ul să prindă rădăcini în comunitate, să devină un obicei, un reper, un moment așteptat. Să creeze un drum nou între oameni și cultură, un drum care să nu depindă de mine, ci să continue prin ei.

Dacă va veni o zi în care copiii satelor vor spune: „Joi vine BiblioTheCar-ul!”, așa cum spun „vine autobuzul” sau „vine mașina cu pâine”, atunci speranța mea va fi împlinită.

Care este stadiul proiectului astăzi și cum vă propuneți concret să adunați cărțile? Din ce
domenii? Ce fel de cărți? Aveți o echipă alături de care lucrați?

Astăzi, proiectul BiblioTheCar se află într-un stadiu foarte avansat: interiorul dubei este aproape finalizat, rafturile sunt instalate, structura e pregătită, iar ultimele detalii, cum ar iluminatul sau organizarea spațiului, sunt în curs de completare. După sărbători, o artistă locală se va ocupa de imaginile care vor acoperi duba. Practic, biblioteca pe roți își pregătește primele drumuri undeva după jumătatea lunii ianuarie. Cărțile vor fi adunate în două moduri: prin donații și prin achiziție, acolo unde este
nevoie de titluri specifice. Am lansat deja primele apeluri către comunitate și am fost surprins să descopăr cât de mare este dorința oamenilor de a contribui. Cred că oamenii simt instinctiv că aceasta nu este doar o colecție de cărți, ci o investiție în viitorul copiilor. Aici, trebuie să amintesc că cea mai importantă donație vine din partea asociației „Tradiții Locale” și constă în aproximativ 2000 de cărți! Mulțumesc, Florin Bucuțea!

Ce fel de cărți caut? În primul rând, cărți pentru copii: povești ilustrate, basme românești și universale, romane pentru adolescenți, cărți educative, științifice, enciclopedii pentru cei mici, literatură motivațională și de dezvoltare personală pentru tineri. Dar, bineînțeles sunt binevenite și cărți pentru adulți: romane, poezie, eseuri, istorie, dezvoltare personală. BiblioTheCar-ul nu se adresează doar copiilor, ci tuturor celor care simt nevoia să citească, indiferent de vârstă. Cât despre echipă, am norocul de a nu fi singur. În primul rând este soția mea care a crezut în acest proiect încă de la bun început. Apoi, am alături prieteni care mă sprijină: oameni care mă ajută la partea tehnică, la construcție, la logistică, la contabilitate. Cât de curând voi avea nevoie de voluntari care să mă ajute la selectarea și inventarierea cărților. Nu este o echipă mare, dar este una de suflet și fiecare om implicat aduce cu el o energie bună, care se simte în felul în care crește proiectul. Pe termen lung, sper ca această echipă să se mărească, să includă voluntari, profesori, bibliotecari și tineri dornici să se implice. Vreau ca BiblioTheCar-ul să nu fie doar proiectul meu, ci al tuturor comunităților unde acesta va poposi.

„BiblioTheCar-ul nu se adresează doar copiilor, ci tuturor celor care simt nevoia să citească, indiferent de vârstă. Cât despre echipă, am norocul de a nu fi singur. În primul rând este soția mea care a crezut în acest proiect încă de la bun început.”

 

Într-o țară aflată pe ultimul loc în UE la citit, de ce ați ales să duceți cărțile în sate și nu să
așteptați cititorii să vină spre ele?

Pentru că, în realitate, cititorii nu pot veni spre cărți dacă drumurile către ele nu mai există. În multe sate din România, bibliotecile au dispărut sau au rămas doar ca încăperi, fără bibliotecari, fără fonduri, fără viață. Școlile au tot mai puțini profesori, părinții sunt plecați la muncă, iar copiii cresc într-o lume în care tableta e mai accesibilă decât o carte. Iar în sate, distanța nu este doar fizică, este și socială, economică, culturală. De aceea nu pot să aștept ca cititorii să vină spre cărți. Așteptarea ar fi o formă de
abandon. Am ales să duc cărțile în sate pentru că acolo se simte cel mai acut lipsa lor. Pentru că un
copil care nu are acces la lectură nu este „mai puțin curios” — este doar un copil căruia nimeni nu i-a oferit șansa să descopere lumea dintre pagini. BiblioTheCar-ul merge către oameni tocmai pentru că în comunitățile mici nu există infrastructura necesară pentru ca oamenii să vină ei înșiși spre cultură. Nu există mijloace de transport, biblioteci funcționale, evenimente literare, librării. Dacă eu îmi permit luxul
de a merge la o librărie, un copil dintr-un sat îndepărtat nu are acest privilegiu. Și mai e ceva: dacă nu aducem cât mai repede cultura în locurile care sunt uitate de către instituții, ele vor rămâne uitate cu totul. BiblioTheCar-ul este un act de reparație și de echitate, o bibliotecă mobilă care restabilește accesul la un drept fundamental: dreptul la cultură. Și dacă un copil va spune cândva „mi-am descoperit cartea preferată pentru că a venit BiblioTheCar-ul la mine în sat”, atunci toată munca mea va fi avut sens.

„Am ales să duc cărțile în sate pentru că acolo se simte cel mai acut lipsa lor. Pentru că un copil care nu are acces la lectură nu este „mai puțin curios” — este doar un copil căruia nimeni nu i-a oferit șansa să descopere lumea dintre pagini. BiblioTheCar-ul merge către oameni tocmai pentru că în comunitățile mici nu există infrastructura necesară pentru ca oamenii să vină ei înșiși spre cultură.”

Dacă ar fi să lăsați un singur mesaj – nu ca poet, ci ca om – copiilor care vor urca în
BiblioTheCar, care ar fi acesta?

Le-aș spune doar atât: „Fiți curioși. În fiecare carte pe care o deschideți se află o lume nouă. Căutați-o. Descoperiți-o. Și va fi a voastră.” Nu vreau ca un copil să creadă că lecturile sunt obligații sau examene de trecut. Vreau să știe că o carte este un prieten care nu te lasă niciodată, o fereastră spre lumi pe care altfel nu le-ar vedea și, uneori, o busolă, atunci când nu știi încotro să mergi. Dacă vor urca în BiblioTheCar cu inima deschisă și măcar un strop de curiozitate, drumul de acolo spre necuprins îl vor găsi singuri. Cărțile sunt doar poarta de acces către acel drum. BiblioTheCar-ul nu face altceva decât să țină deschisă acea poartă.

„Cărțile sunt doar poarta de acces către acel drum. BiblioTheCar-ul nu face altceva decât să țină deschisă acea poartă.”

În peisajul bogat al tradițiilor românești, puține ritualuri păstrează, cu atâta forță, legătura dintre om, comunitate și timp precum colindatul de ceată bărbătească. Practicat astăzi în numeroase sate din România, acest obicei de Crăciun este un liant între generații, un spectacol al solidarității comunitare și o mărturie vie a unei culturi care continuă să pulseze și să inspire.

„Ritualul colindatul de ceată bărbătească rămâne, în prezent, una dintre cele mai vii şi reprezentative expresii ale tradiției românești de Crăciun. Statutul său este recunoscut şi oficial — din 2013 este înscris de UNESCO pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității.”

 

Ritual la granița dintre sacru și precreștin

Colindatul de ceată bărbătească este atestat documentar în secolul al XVII-lea, dar originile sale sunt cu mult mai vechi, răsfrângându-se până în straturile precreștine ale culturii europene. Antropologii remarcă faptul că structura cetei – cu alegerea unui conducător și simbolica sa „sacrificare” la finalul ritualului – amintește de vechile Saturnalii romane și de rituri solstițiale. Odată cu creștinarea spațiului românesc, colindatul s-a suprapus firesc peste sărbătoarea Nașterii Domnului, păstrând însă fascinația duală a unui ceremonial în care sacrul și profanul conviețuiesc armonios.

Harta unei tradiții vii

Deși colindatul bărbătesc se regăsește în toate regiunile țării, el este deosebit de puternic în zonele subcarpatice, transcarpatice și în arealul sud-estic marcat de transhumanță. De la Almașu Mare (Alba) până la Bixad (Satu Mare), de la Monor (Bistrița-Năsăud) la Șicula (Arad), de la Dăișoara (Brașov) la Tufești (Brăila), numeroase comunități păstrează cu sfințenie structura tradițională a cetei și repertoriul colindelor.

În Ajunul Crăciunului, sau în zorii zilei de 25 decembrie, ceata, formată exclusiv din bărbați tineri necăsătoriți, pornește prin sat cu colindele pregătite la repetițiile din săptămânile anterioare. Fiecare casă primește vizita colindătorilor, iar gazdele oferă ritualic colaci, vin și, mai nou, bani.

Ritualul este minuțios structurat:

• Fereastra și pragul casei devin spații sacralizate;
• Intrarea și ieșirea cetei sunt momente ceremoniale;
• Zorile anunță încheierea colindatului, marcate prin interpretarea „Colindei de Zori” pe ulița satului sau în mijlocul comunității, după caz la biserica din sat unde ciclul se înceheie, pornirea fiind tot de la biserică primind binecuvântarea preotului.

În unele regiuni, colindatul este completat cu dansuri ceremoniale.

Colindele – poeme arhaice care păstrează memoria lumii

Textele colindelor bărbătești sunt adevărate relicve poetice. Aici regăsim cosmogonii, vânători mitice, metamorfoze, mese rituale cu sfinții sau confruntări cu monștri – toate articulate într-o narațiune cu rol augural. Refrene precum „Lerui Ler”, „Flori dalbe” sau „Seara lui Crăciun” sunt ecouri ale unor formule străvechi, transmise oral din generație în generație.

Colindele sunt cântate fie la unison, fie antifonic, iar în unele zone sunt însoțite de instrumente: fluier, cimpoi, clarinet, taragot, vioară sau tobe mici.

De la colind la cântec de Crăciun: privirea doamnei Sabinei Ispas asupra transformării unui ritual

Studiile doamnei Sabina Ispas, folcloristă și membră titulară a Academiei Române, director al Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, reprezintă una dintre cele mai solide contribuții la înțelegerea colindului ca act ritualic în cultura tradițională românească. În lucrări precum Flori dalbe de măr. Din poezia obiceiurilor de iarnă (1987) și Colindatul tradițional românesc. Sens și simbol (2007), doamna Ispas argumentează că colindele nu constituie simple producții poetice sau muzicale, ci forme sacre de comunicare simbolică, integrate în structura calendarului creștin tradițional.

Pentru autoare, colindatul este un ritual complet, cu un timp sacru bine delimitat — intervalul 23 decembrie–7 ianuarie — și cu o structură socială stabilă, articulată prin cete, roluri și trasee precise. În această logică, colindul nu poate fi disociat de contextul comunitar în care este practicat, întrucât funcția sa principală este sacralizarea spațiului domestic și restaurarea ordinii simbolice a comunității.

Transformările socio-culturale din ultimele decenii — urbanizarea, mobilitatea populației, mediatizarea intensă a sărbătorilor — au modificat însă funcțiile colindelor, conducând la ceea ce doamna Ispas numește „de-ritualizarea” lor. În acest proces, colindele sunt tot mai des reinterpretate în forme artistice sau comerciale, fiind convertite în „cântece de Crăciun” moderne, decuplate de structura ritualică originară. Citez – „Acum, mai ales, televiziunile, filmele și marile magazine prin tot jocul comercial au făcut ca tradiția Crăciunului să devină imaginea unei pseudobucurii. Lumea vrea să se simtă bine, să se distreze, să primească daruri, fără să se gândească de ce se întâmplă aceasta și care este semnificația. În plus, pentru că s-a pierdut sensul de adâncime al colindatului, s-au dezvoltat ceea ce numim cântecele de Crăciun, inclusiv concertele pe care ni le oferă cântăreții de muzică populară și pop. Dar acestea nu sunt colinde, ci cântece de Crăciun.”

„Adaug, spunând eu, că este o manifestare firească a dinamicii culturale moderne — cu riscul, totuși, ca sensurile sacre și identitare ale colindatului tradițional să devină opace pentru noile generații.”

Totodată un aspect esențial în studiile lui Ioan Bocșa și Grigore Sanda este analiza transferului colindelor din spațiul ritual în cel al spectacolului. Odată cu interpretarea scenică, înregistrările profesionale, aranjamentele corale sau orchestrale, colindul se transformă dintr-un act comunitar cu funcție sacră într-un produs cultural destinat consumului urban și mediatic. Bocșa descrie această transformare drept o formă de „popularizare formală”, întrucât menține structura muzicală, dar pierde contextul socio-ritual care făcea colindatul un moment de comunicare comunitară și sacralizare a spațiului domestic.  Totodată, cei doi autori evidențiază că acest proces are și efecte pozitive: crește vizibilitatea repertoriului tradițional, favorizează conservarea unor variante rare și stimulează interesul public pentru patrimoniul imaterial. Cu toate acestea, Bocșa și Sanda insistă că înțelegerea colindului în sensul său autentic presupune cunoașterea cadrului originar — structura cetelor, regulile colindatului, temporalitatea sacră și rolul comunității în reînnoirea simbolică a lumii. Analizele lor oferă astfel un cadru teoretic solid pentru distincția necesară dintre colindul ritual și colindul artistic standardizat, subliniind relevanța ambelor forme în dinamica contemporană a patrimoniului cultural românesc.

Funcțiile colindatului – mai mult decât un simplu obicei de sărbători

Dincolo de frumusețea lui, ritualul îndeplinește funcții profunde:

• vestirea sărbătorii,
• urarea și transmiterea binelui,
• consolidarea identității comunitare,
• inițierea tinerilor în structuri sociale tradiționale,
• spectacolul și celebrarea apartenenței,
• funcția patrimonială, prin continuitatea pe care o asigură.

În prezent, însă, tradiția se confruntă cu provocări majore care pun în pericol caracterul său ritualic și autentic. Una dintre acestea este uniformizarea repertoriului sub influența mass-media și a culturii de consum. După cum notează un raport de la Institutul Național al Patrimoniului, „pe măsură ce colindatul devine mediatizat și spectaculizat, repertoriul tinde să se standardizeze, iar variantele locale riscă să se piardă” . Această uniformizare diminuează diversitatea culturală care caracteriza odinioară colindatul tradițional. O altă problemă o reprezintă înlocuirea colindelor autentice cu variante moderne. Conform unui articol de analiză din Doxologia, „în multe comunități urbane sau semi-urbane, colindele tradiționale sunt adaptate pentru spectacole sau înregistrări, ceea ce reduce accentul pe dimensiunea ritualică și comunitară”. Un risc asociat acestor transformări este pierderea semnificației ritualice. Într-un reportaj de teren realizat de Ziarul Lumina, se subliniază că „dacă cetele nu mai respectă traseul tradițional și regulile de colindat, iar colindele devin simple momente de spectacol, se pierde legătura profundă cu comunitatea și valorile sărbătorii”.

În ciuda acestor provocări, există factori care asigură supraviețuirea colindatului autentic. Recunoașterea internațională prin UNESCO și eforturile comunităților locale au dus la menținerea tradiției în multe sate, unde cetele continuă să se formeze și să meargă din casă în casă, păstrând repertoriul și structura ritualică. Totodată, articole recente evidențiază că reinterpretările sau modernizările pot fi pozitive dacă respectă rădăcinile tradiționale și semnificațiile originale, oferind o punte între vechi și nou.

Tipurile de cete / variante tradiționale: bâta/bățul, turca, steagul etc.

Documentarea locală — mai ales din Ţara Făgărașului și zone în Transilvania — menționează diverse tipuri de cete, identificate după accesoriile sau semnele lor distinctive:

• Ceata cu bâtă sau băț: un tip de ceată care folosește ca element simbolic o bâtă sau bețe împodobite — recuzită care poate avea un caracter arhaic‑ritua, semn al tăriei și al protecției

• 

• Ceata cu turca (sau de „turcaşi”): aici element central e o mască, adesea reprezentând o capră sau altă formă zoomorfă, care joacă rolul unei fiinţe mitice, venerabile sau sacrificabile. Turca este „îmbrăcată/împodobită” de feciori, iar ceata merge cu ea pe la case unde prinde viață și adună în jurul ei veselie, teamă, farmec și poveste.

• 

• Ceata cu steag: un alt tip — ceata are un steag ca semn identitar/ritual, pe care îl poartă sau îl arborează la poarta gazdei. Steagul are o valoare simbolică — de identitate, de apartenenţă la ceată, de reprezentare a grupului.

• 

Unele surse spun explicit că, în zona Făgărașului, există aceste trei tipuri de cete — „în funcție de accesoriile pe care le folosesc în timpul colindului: cu bâtă, cu turcă (mască) și cu steag”.

Colindatul de ceată bărbătească la Dăișoara: între tradiție și continuitate

În satul Dăișoara, județul Brașov, colindatul de ceată bărbătească este un ritual viu, transmis din strămoși și păstrat cu mare grijă până în prezent. Obiceiul se desfășoară anual, începând cu 6 decembrie, când cetele de feciori se adună pentru a-și desemna funcțiile, a stabili detaliile organizatorice și a pregăti repertoriul muzical. Fiecare ceată își alege conducători precum „primar” sau  „casier”, iar tinerii stabilesc împreună detaliile organizatorice, aleg muzicanții de stradă, data în care vor aduce lemne pentru încălzirea Căminului Cultural, unde se va organiza balul feciorilor pe 26 decembrie, ce și la ce feciori se mănâncă acasă în noaptea de colindat, etc.

Tinerețea în ritual

În trecut, la Dăișoara o ceată număra doar cinci feciori, dintre care doar unul fără armată făcută. Astăzi, când tinerii sunt mai puțini și mai răsfirați prin orașele țării, intrarea în ceată se face de la 16-17 ani și în funcție de disponibilitate tinerii rămân în ceată până la căsătorie, uneori până la 32 de ani. Dincolo de reguli și funcții, ceata este un dans al vieții, o legătură între generații, între trecut și prezent.

Înainte de Crăciun, fiecare fecior își alege simbolic o fată care îi împodobește/gătește bățul și vrâsta cu iederă verde și flori (în trecut erau folosite florile care se puneau în piept la nunți) — un gest care odinioară însemna alegerea viitoarei mirese. Astăzi, gestul continuă să fie simbolic, dar încă poartă emoția și frumusețea unei tradiții care leagă tinerii și comunitate. În dimineața zilei de 25 decembrie, când feciorii și fetele se adună la Căminul Cultural din sat, fetele aduc căciulile cu vrâste și bețele împodobite, iar băieții oferă, la rândul lor, o ciocolată, în sen de prețuire pentru munca depusă, iar schimbul acesta simplu aduce continuitate unei bucăți de tradiție.

Colindatul: o lume întreagă într-o noapte

Pe 25 decembrie, prima zi de Crăciun, ceata pornește de la Căminul Cultural, însoțită de muzicanți — toba, saxofonul și acordeonul transformă pașii într-o melodie care răsună prin ulițele satului. Strigăturile tradiționale umplu aerul rece al dimineții:

„Pe ulița mândrii-n sus toate lămpile s-au stins, / Numai la mândruța mea arde lampa ca o stea.”

„Cât îi țara și Ardealul / Nu-i fecior ca dăișoreanul

Că-i înalt și subțirel / Parcă-i tras printr-un inel!”

Prima oprire este la biserică, unde feciorii primesc binecuvântarea preotului, apoi urmează jocul din fața școlii unde în fața părinților, a bunicilor și a sătenilor, ceata joacă o sârbă, o învârtită și o hațegană. Prima casă colindată este casa parohială, apoi la autoritățile locale, primarul și vice-primarul. După aceste momente se pornește din „grui” din capul satului din casă în casă, oriunde poarta este descuiată și sătenii își doresc să fie colindați. Fiecare casă devine un mic univers de sărbătoare, iar întreaga comunitate se reunește în jurul muzicii și jocului, într-un dans al tradiției și al timpului care se reînnoiește. Fata din casă este jucată de către primarul cetei, alături de ceilalți feciori și fete care se încing la joc în curțile și casele oamenilor. De obicei, colindatul întregului sat se întinde până în zorii dimineții de 26 decembrie.

Ritualul purificării și al înnoirii

Dimineața, după ce colindul ajunge și la ultima casă din sat, feciorii se adună și-și spală fața cu apă rece la izvorul de la Oarda — un ritual de purificare, simbol al curățirii sufletului și al începutului unui nou ciclu, după o noapte în care s-a mâncat, jucat și cântat. Aici fetele îi așteaptă pe feciori cu „ștergare” (reg. pentru prosoape). Apoi urmează ultima colindare în biserică, înainte ca seara să înceapă balul feciorilor, un moment de bucurie, muzică și socializare, care adună satul întreg.

Semnificația adâncă

Colindatul de ceată bărbătească nu este doar un obicei — este un cântec al vieții și al timpului, o ceremonie prin care satul întreg respiră împreună, renunțând la grijile zilei și primind energia noului an. Prin băț, turcă, steag, vrâsta împodobită și muzica ce răsună în zăpadă, feciorii dau viață renovării simbolice a lumii, așa cum a făcut-o generație după generație.

Chiar și astăzi, în acest colț de lume, la Dăișoara, tradiția supraviețuiește. Ea este mai mult decât un obicei — este pulsul comunității, emoția tinereții și magia Crăciunului, care se împletesc într-un ritual ce leagă trecutul de prezent și aduce speranță în sufletele celor care îl trăiesc.

VĂ AȘTEPTĂM LA BALUL FECIORILOR!

Victoria Ghirvu este o voce a artei trăite din interior, o artistă care împletește muzica, creația manuală și bucuria copilăriei într-un univers propriu, plin de emoție și autenticitate. Crescută într-o familie în care muzica și arta erau parte din aerul respirat, Victoria a învățat devreme că talentul trebuie însoțit de disciplină, răbdare și dedicare. Pianul și corul au fost primele ei instrumente, iar mai târziu, vocea a devenit extensia sufletului ei pe scenă.

Dar Victoria nu s-a oprit la sunete: pasiunea pentru lucrul manual a deschis o altă lume — lutul, cusutul și jucăriile textile au devenit modul ei de a transmite emoție, de a da viață poveștilor și de a crea conexiuni. Primul iepuraș, făcut cu propriile mâini, i-a arătat magia de a transforma materialul în emoție pură, iar atelierul său a devenit un spațiu în care fiecare detaliu poartă grijă, iubire și poveste.

Fie că creează pentru fiica ei, Gloria, sau pentru alți copii, Victoria își păstrează vocea autentică și bucuria de a dărui: jucăriile ei nu sunt simple obiecte, ci amintiri vii, micile minuni care însoțesc copilăria și invită la joacă, imaginație și descoperire. Universul ei artistic nu are granițe între roluri — mama, muzicianul, artizanul — toate coexistă într-o armonie imperfectă, dar plină de sens.

Victoria Ghirvu creează „pentru suflet”, vă invit să îi citiți povestea!

Îți mulțumesc, Victoria!

„M-am născut în Republica Moldova, într-o familie în care muzica nu era doar o pasiune, ci un mod de a trăi – tata este muzician, iar mama are un talent special și o sensibilitate aparte în acest domeniu”

Victoria, povestea ta începe cu muzica. Cum te-a format acest drum și ce ți-a oferit?

Muzica a fost prezentă în viața mea dintotdeauna. M-am născut în Republica Moldova, într-o familie în care muzica nu era doar o pasiune, ci un mod de a trăi – tata este muzician, iar mama are un talent special și o sensibilitate aparte în acest domeniu. Am crescut cu ei cântând în casă, studiind repertorii, compunând… Era firesc: muzica făcea parte din aerul pe care îl respiram.

La 6 ani, părinții au decis să mă înscrie la Școala de Muzică. Eu mi-am dorit pianul, însă, pentru că nu existau profesori disponibili, mi s-a propus acordeonul – cel mai apropiat instrument. A urmat o perioadă grea: 6 ani în care nu am reușit să rezonez cu acest instrument, poate și din cauza severității profesorului pe care l-am avut. Totuși, orele de cor erau refugiul și bucuria mea.

După o pauză de patru ani, am ales să urmez Colegiul de Muzică și Pedagogie din orașul Bălți, tot la îndemnul părinților, la secția Dirijat coral – specializarea tatălui meu. Acolo am început să văd muzica altfel: mai colorată, mai vie. Am avut profesori minunați și, tot acolo, am descoperit arta cântului academic.

Am fost admisă la universitățile din Chișinău și București, secția Canto, alegând în cele din urmă Bucureștiul. A fost o perioadă de deschidere, dar și de provocări: competiție intensă, presiune, dor de casă. În timp, am înțeles că muzica este un drum frumos doar dacă o trăiești din interior și o oferi cu sinceritate.

Abia în ultimii ani am început să mă bucur cu adevărat de ceea ce fac pe scenă, să îmi ascult propria voce artistică și să mă conectez autentic cu colegii de scenă și cu publicul. Acum știu că muzica m-a format profund – mi-a dat disciplină, emoție, apartenență și o voce care vine din suflet, nu doar din tehnică.

„Îl priveam adesea pe tata cum transforma o simplă rădăcină de copac într-o statuetă superbă. Iar toamna mergeam împreună cu părinții și sora mea în pădure să culegem ciuperci … făceam un popas în care tata scotea albumul de desen și acuarelele, iar toți patru pictam.”

Când și cum ai simțit prima dată că vrei să creezi cu mâinile, nu doar cu vocea sau cu sunetul?

Dorința de a crea cu mâinile mele s-a conturat tot din copilărie. Îl priveam adesea pe tata cum transforma o simplă rădăcină de copac într-o statuetă superbă. Iar toamna mergeam împreună cu părinții și sora mea în pădure să culegem ciuperci. După ore de hoinărit, făceam un popas în care tata scotea albumul de desen și acuarelele, iar toți patru pictam – fiecare în felul său, așa cum ni se arăta peisajul.

La nivel conștient, nevoia de a crea cu mâinile s-a manifestat în timpul pandemiei. Am început cu flori uscate, iar apoi am descoperit lutul polimeric și, odată cu el, o adevărată pasiune pentru realizarea accesoriilor. Totul a fost un proces de explorare individuală, în care am învățat singură fiecare pas. Era ceva profund satisfăcător în felul în care, după câteva ore de lucru, o simplă bucată de lut devenea un accesoriu unic, cu poveste.

„… după câteva ore de lucru, o simplă bucată de lut devenea un accesoriu unic, cu poveste.”

Spui că modelarea din lut polimeric a fost „dragoste la prima atingere”. Ce ai descoperit în tine prin acest proces creativ?

Modelarea din lut mi-a arătat o parte din mine pe care nu știam că o am: răbdarea. În viața de zi cu zi sunt un adevărat uragan – mereu pe fugă, cu gândurile în zece direcții. Dar în fața lutului, totul s-a oprit. A devenit o oază de liniște, un soi de meditație activă: mâinile lucrau, dar mintea ajungea în colțuri demult uitate. Prin acest proces mi-am recâștigat încrederea în mine și stima de sine. La finalul fiecărui proiect simțeam o mândrie autentică, diferită de ceea ce trăiam în muzică. M-am reconectat cu mine, cu liniștea, cu bucuria de a crea, fără presiunea perfecțiunii. Am învățat că fiecare „greșeală” poate fi transformată într-un quelque chose, un detaliu care dă unicitate. A fost eliberator.

„Prin acest proces mi-am recâștigat încrederea în mine și stima de sine. La finalul fiecărui proiect simțeam o mândrie autentică…”

Cum s-a transformat pasiunea pentru lut în dorința de a coase,si de a lucra cu textilele, de a crea jucării?

Deși proiectele de la Vique Boutique – cu accesoriile din lut – au crescut frumos și au ajuns în colaborări importante, cum ar fi Complexul Național Muzeal Curtea Domnească și Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște, Opera Comică pentru Copii din București, simțeam în mine nevoia de a crea ceva mai personal… pentru fetița mea.
Accesoriile din lut erau minunate, dar nepotrivite pentru joacă – îi făcusem câteva pinuri pentru hăinuțe, pe care nu le putea atinge, doar purta. Așa a apărut dorința de a-i dărui ceva cu care să se joace, să simtă, să trăiască povești. Totodată, de când s-a născut, am căutat jucării și hăinuțe într-un stil mai simplu, delicat, cu aer englezesc, „altfel”.

Așa am început să creez jucării textile. Jucăriile mele sunt, cum spune mama, „pe vechi” – aduc mult din copilăria mea, din jucăriile de atunci. Doar că hăinuțele lor sunt mai rafinate și mai diverse acum.

În ele am găsit libertatea de a mă exprima ca artist, dar și emoția de a dărui ceva cald și viu copilului meu și altor copii. Este un domeniu în care mă regăsesc profund, în care pot crea cu sufletul și mâinile deodată.

„Jucăriile mele sunt, cum spune mama, „pe vechi” – aduc mult din copilăria mea, din jucăriile de atunci.”

Există o legătură între ritmul muzicii și ritmul cusăturii? Îți influențează una cealaltă starea creativă?

Doar dacă muzica e în căști!
Glumesc, dar adevărul e că cele două lumi se aseamănă mai mult decât pare la prima vedere. Atât muzica, cât și cusutul cer multă răbdare, disciplină, pași mici făcuți zi de zi și, mai ales, o dăruire totală.

În ambele, detaliile fac diferența, iar repetiția – fie că e a unei fraze muzicale, fie a unei cusături – poate fi o formă de meditație. Am observat că, atunci când cos și ascult muzică, ritmul ei îmi influențează și mișcarea mâinilor, dar mai ales starea interioară.

Sunt două forme de exprimare care se hrănesc din aceeași sursă: pasiunea și nevoia de a da viață unei emoții, fie prin sunet, fie prin material.

„Atât muzica, cât și cusutul cer multă răbdare, disciplină, pași mici făcuți zi de zi și, mai ales, o dăruire totală.”

Ai menționat inspirația din familie — artiști, pictori, oameni cu har. Cum te-au modelat acești oameni în felul tău de a privi arta și munca manuală?

Doamne, am cei mai talentați părinți din univers! Tata sculptează, pictează și cântă extraordinar, amândoi, iar unele dintre piesele compuse de ei în tinerețe sunt acum o moștenire prețioasă pentru mine. Mama, când era adolescentă, își cosea singură ținutele și transforma orice lucru mărunt într-o expresie artistică.

Am crescut privind cum lucrează ore întregi asupra unui proiect, cu o dedicare profundă și o implicare totală. Am înțeles devreme că arta nu înseamnă doar talent, ci și multă muncă, răbdare și perseverență. Din păcate, nu de fiecare dată răsplata era pe măsura efortului.

Mi-au arătat ce înseamnă să creezi cu sufletul și câtă emoție se ascunde în spatele unui obiect făcut manual. În lumea de azi, unde totul e rapid și uniformizat, obiectele confecționate de mână poartă o valoare aparte: spun o poveste, poartă amintiri, au o energie vie.

„Doamne, am cei mai talentați părinți din univers! Tata sculptează, pictează și cântă extraordinar, iar mama, când era adolescentă, își cosea singură ținutele și transforma orice lucru mărunt într-o expresie artistică.”

Cum îți amintești copilăria ta în raport cu lucrurile făcute de mână? Ce emoții îți trezesc amintirile?

Copilăria mea a fost plină de mâini care creau — cu răbdare, cu iubire, cu har. Am crescut într-o familie în care lucrul de mână era firesc, parte din viața de zi cu zi. Îl priveam pe tata cum transforma o rădăcină într-o sculptură și pe mama cum dădea viață unei ținute cu ac și ață. Ne adunam toți patru și pictam peisaje toamna, în pădure, în timp ce natura ni se dezvăluia în culori.

Îmi amintesc borcanul cu nasturi de la bunica – o comoară a copilăriei mele. Îi sortam după formă, culoare, textură, în timp ce stăteam lipită de sobă. Fiecare nasture avea o poveste, fiecare obiect purta amintiri.

Toate aceste momente m-au învățat că lucrurile făcute de mână nu sunt doar obiecte — sunt emoții păstrate în timp, sunt dovezi de grijă, de atenție, de iubire.

De aceea, azi, când creez, nu fac doar jucării sau accesorii. Construiesc povești. Așa cum au făcut ai mei pentru mine, așa vreau și eu să ofer mai departe: căldură, frumusețe și amintiri care durează.

„Îmi amintesc borcanul cu nasturi de la bunica – o comoară a copilăriei mele. Îi sortam după formă, culoare, textură, în timp ce stăteam lipită de sobă.”

Spuneai că îți dorești să creezi „pentru suflet”. Ce înseamnă pentru tine această expresie?

A crea „pentru suflet” înseamnă, pentru mine, să nu urmăresc doar un rezultat estetic sau comercial, ci o emoție sinceră. Înseamnă să las o parte din mine în fiecare lucru pe care îl fac — fie că este o jucărie textilă, un accesoriu din lut sau un moment muzical.

E acel tip de creație care nu se naște din grabă sau din dorința de validare, ci dintr-o nevoie profundă de a transmite ceva cald, uman, personal. „Pentru suflet” înseamnă autenticitate, bucurie, conexiune. Să știu că ceea ce iese din mâinile mele poate atinge inimile celorlalți, poate aduce zâmbete, amintiri, emoții reale.

Și, mai ales, înseamnă să nu pierd legătura cu mine — să rămân prezentă, să creez cu blândețe, cu sens și cu drag.

„Pentru suflet” înseamnă autenticitate, bucurie, conexiune. Să știu că ceea ce iese din mâinile mele poate atinge inimile celorlalți, poate aduce zâmbete, amintiri, emoții reale.”

Ai menționat că vrei să construiești pentru copilul tău un univers în care „din mâinile mamei se nasc minuni”. Cum prinde viață acest univers în atelierul tău?

Universul pe care vreau să-l construiesc pentru Gloria este un spațiu plin de iubire și grijă, unde fiecare obiect poartă o poveste și o emoție. Mama, din lipsa banilor, ne confecționa singură rochiile pentru serbările de la grădiniță, cape, paltonașe, căciulițe, bentițe, chiar și ghiozdănelul meu vișiniu, pe care îl luam cu mine cu mândrie la Școala de Muzică. Fiecare piesă era o mică minune, creată cu multă dragoste și migală.

Îmi doresc ca jucăriile și lucrurile pe care le creez pentru Gloria să aibă aceeași valoare, aceeași emoție caldă, să fie mai mult decât simple obiecte – să fie amintiri vii, să o însoțească în joacă și în primele ei povești. În atelierul meu, fiecare cusătură, fiecare detaliu e gândit cu grijă, pentru că vreau să transmit acel sentiment de siguranță, de acasă, pe care l-am simțit și eu crescând.

„Aici prind viață lucruri simple, dar încărcate de sens – din mâinile mele se nasc nu doar jucării, ci și povești, conexiuni și emoții pe care Gloria, alături de alți copii, sper să le păstreze o viață întreagă.”

De unde vine numele „Gigi Ideas” și ce semnificație are pentru tine?

Numele brandului meu este Gigi – „Giggles in Gorgeous Ideas”. Totul a pornit de la fiica mea, inspirația mea zilnică. Când s-a născut, soțul meu a început să-i spună „Gigi”, pentru că inițiala numelui și a prenumelui ei este „G”. Așa a apărut spontan și firesc numele Gigi – o prescurtare plină de iubire și căldură.

Ulterior, am vrut ca acest nume să capete o semnificație mai profundă, care să reflecte esența proiectului meu: bucurie, frumusețe și creativitate. Așa am construit „Giggles in Gorgeous Ideas” – un fel de declarație de intenție, o promisiune că fiecare lucru creat sub acest nume va aduce zâmbete și va porni dintr-o idee frumoasă.

Pentru mine, Gigi nu este doar un brand. Este un vis conturat cu suflet, o extensie a iubirii mele pentru copilul meu și pentru lucrurile făcute cu sens, cu răbdare și cu bucurie.

Ce loc crezi că mai au astăzi obiectele făcute manual într-o lume dominată de produse industriale și rapid consumabile?

Am învățat că, ușor-ușor, vremurile apuse încep să revină. Într-o lume în care totul pare să se miște pe repede-înainte, simțim tot mai mult nevoia de a ne întoarce la esență, la lucrurile care poartă și spun o poveste. Tare sper că tehnologizarea să nu șteargă emoția din procesul de creație și din bucuria de a dărui sau primi ceva făcut cu mâinile cuiva.

Obiectele lucrate manual au început să fie tot mai căutate pentru că oamenii își doresc autenticitate. Nu mai e vorba doar despre a avea ceva frumos, ci despre a avea ceva unic, creat special, în care se simte atingerea omului, timpul, atenția și iubirea investite în fiecare detaliu.

Prin achiziționarea unui obiect handmade susții un vis, un artist, un drum. Primești nu doar un produs, ci o energie, o poveste. Cred că aceste creații vor avea întotdeauna un loc aparte — pentru că aduc aproape tot ceea ce contează cu adevărat: simplitate, emoție și conexiune umană.

„Am învățat că, ușor-ușor, vremurile apuse încep să revină. Într-o lume în care totul pare să se miște pe repede-înainte, simțim tot mai mult nevoia de a ne întoarce la esență, la lucrurile care poartă și spun o poveste.”

Crezi că munca ta are și o dimensiune culturală, în sensul de a păstra vie o legătură cu tradiția meșteșugului românesc?

Încă nu, dar urmează. Lucrez deja la un proiect mai amplu, dedicat celor mici, care își propune să readucă în casele noastre magia poveștilor românești. Voi crea un set complet pentru teatrul de păpuși, cu o cortină ca în basme, frumos accesorizată, și personaje inspirate din poveștile copilăriei noastre.

Îmi doresc să ofer părinților și copiilor o alternativă creativă, care să apropie familia, să stimuleze imaginația și să ne conecteze, cu blândețe, la rădăcini. Chiar dacă stilul meu nu se încadrează în „tradițional” în sensul clasic, cred în continuitatea valorilor prin formă nouă.

Pentru mine, a păstra vie cultura înseamnă să o faci accesibilă și actuală, cu emoție, naturalețe și bucurie.

Nu divulg mai multe, pot să spun că acesta este doar începutul unui drum lung, presărat cu vise și idei care mai de care mai frumoase!

„Pentru mine, a păstra vie cultura înseamnă să o faci accesibilă și actuală, cu emoție, naturalețe și bucurie.”

Cum se îmbină viața de mamă, muzician și creatoare de obiecte handmade? Există un echilibru sau totul se întrepătrunde firesc?

Totul se întrepătrunde firesc, ca într-o țesătură în care fiecare fir are rostul lui. Nu există granițe clare între roluri – sunt mamă când cânt, sunt artistă când creez, sunt creatoare când îmi țin copilul în brațe și îmi vin idei de jucării.

Viața noastră de familie funcționează cu iubire, susținere și prezență. Am ca partener de viață un om minunat, cum rar întâlnești; soțul meu este sprijinul meu constant – un om iubitor, implicat și atent, care mă încurajează în fiecare etapă și mă ajută să pot fi și mamă, și muzician, și artizan.

Sigur că sunt momente de haos, dar tocmai în împletirea aceasta imperfectă se naște frumusețea – pentru că nimic nu e separat, ci toate fac parte dintr-un întreg în continuă mișcare, autentic și plin de sens.

Care a fost cel mai emoționant moment de până acum în această călătorie cu „Gigi Ideas”?

Cel mai emoționant moment a fost chiar la începutul acestei călătorii, când am creat primul iepuraș, acum trei luni. Nu aveam cursuri de croitorie sau de cusut, doar amintiri vii cu mama și bunica, lucrând în casă la mașinile lor de cusut, atât de diferite de ce găsești astăzi pe piață. Iepurașul abia prindea formă, iar eu îl vedeam plin de imperfecțiuni.

Dar Gloria, fetița mea, l-a privit cu ochi mari și a spus cu toată bucuria: „Țup-țup!” L-a recunoscut din prima și s-a atașat de el imediat. Nu s-a mai despărțit de iepuraș săptămâni întregi: a dormit cu el, l-a luat cu noi la mare și i-a fost partener în primele zile la creșă.

Pentru mine, a fost confirmarea că magia există, că emoția trece din mâinile mele în ochii unui copil. Și atunci am știut că sunt pe drumul cel bun.

„Cel mai emoționant moment a fost chiar la începutul acestei călătorii, când am creat primul iepuraș, acum trei luni. Nu aveam cursuri de croitorie sau de cusut, doar amintiri vii cu mama și bunica, lucrând în casă la mașinile lor de cusut…”

Ce îți dorești să simtă oamenii când privesc sau primesc ceva făcut de tine? Unde îți pot scrie și unde te pot contacta?

Îmi doresc ca oamenii să simtă emoția sinceră pe care o pun în fiecare obiect creat. Să simtă grija, povestea, răbdarea și bucuria din spatele fiecărei cusături sau modelări. Fie că este vorba despre o jucărie, un accesoriu sau un obiect decorativ, vreau să simtă că a fost creat cu sufletul, special pentru ei sau pentru cineva drag.

Cred că obiectele făcute de mână au această forță rară de a transmite o emoție, o amintire sau o senzație de „acasă”. Și dacă oamenii zâmbesc sau se emoționează când primesc ceva creat de mine, înseamnă că mi-am atins scopul.

Cei care își doresc să mă contacteze îmi pot scrie pe paginile de Instagram și Facebook: @gigi_ideas, @vique.boutique, sau pe pagina mea personală: @victoriaghirvu.

„Cred că obiectele făcute de mână au această forță rară de a transmite o emoție, o amintire sau o senzație de „acasă”. Și dacă oamenii zâmbesc sau se emoționează când primesc ceva creat de mine, înseamnă că mi-am atins scopul.”

Există artiști care își descoperă vocația târziu, prin studii și revelații intelectuale, și există artiști care se nasc purtând în ei, încă din copilărie, o taină a mâinilor. Denisa este dintre aceștia: o creatoare pentru care arta nu a fost niciodată un scop, ci un mod de a respira. Crescută printre desenele mamei, zgomotul liniștitor al mașinii de cusut a bunicilor și universurile colorate ale mangăi japoneze, ea a învățat încă de mică faptul că gestul creativ nu vine din tehnică, ci din mirare – din disponibilitatea de a privi și de a transforma.

Atelier Art, spațiul ei de creație, este o punte între tradiție și sensibilitate contemporană, între pictură și acul de cusut, între povestea celui care cere o lucrare și povestea celui care o creează. În fiecare obiect – fie el o pernuță brodată cu lavandă, un tablou cusut manual sau o mică ilustrație pe pânză – există urme de memorie vie, fragmente de lume repovestite cu tandrețe și rigoare. Denisa nu repetă și nu fabrică: ea ascultă, reconstruiește, interpretează. Își lasă arta să fie rugăciune, răspuns, mărturie.

În creațiile Denisei, arta este un dar – unul pe care ea îl primește cu smerenie și îl dăruiește mai departe, luminând în jurul ei un mic, dar necesar, spațiu de frumusețe. Denisa, să începem!

„Bunica din partea mamei e croitoreasă. În copilărie, o vedeam tot timpul în mașina de cusut. Urmăream ce face, memoram mișcările și așteptam cu nerăbdare să plece în sat. Când se ivea momentul, intram în mașina de cusut să cos haine păpușilor.”

 

Denisa, povestește-mi despre primul moment când ai simțit că «arta» începe să te prindă: ce desenai, ce coseai, ce pictai, și de unde a apărut această nevoie de a crea?

Cred că primele momente în care am fost atrasă de desen, au fost cel în care eram micuță. Mama obișnuia să ne deseneze tot timpul coșuri cu fructe, cu legume și animăluțe. Încercam să reproduc desenele mamei, adunam culorile și desenam.

Mai târziu, am văzut ilustrațiile din seria manga japoneză «Sailor Moon». O adoram pe Usagi Tsukino! O desenam tot timpul, decupam desenul și îmi cream propriul abțibild. Atunci am realizat că pot desena orice, în felul meu. Desenam tot ceea ce îmi plăcea: personaje din desene animate, animale, peisaje, portrete și îmi făceam postere cu actorii preferați.

Pictura am descoperit-o în profunzime, în clasele primare, la  ora de «arte plastice». Atunci am învățat despre culori, nuanțe și amestecuri, lumină și umbră. Am început să combin pictura cu desenul, inventam tot felul de peisaje și testam toate culorile.

Cusutul, la fel, de când eram micuță. Bunica din partea mamei e croitoreasă. În copilărie, o vedeam tot timpul în mașina de cusut. Urmăream ce face, memoram mișcările și așteptam cu nerăbdare să plece în sat. Când se ivea momentul, intram în mașina de cusut să cos haine păpușilor. Nu eram pricepută, încurcam ața tot timpul și mă înțepam în ac. Învățasem mai mult să descos, decât să cos. Așa am realizat că pot coase și manual, fără mașina de cusut. Am început să conștientizez faptul că totul depindea de lucrul manual.

Găseam inspirație și când îmi venea o idee, o și puneam în practică; fie că era vorba de desenat, pictat sau cusut. Cu cât cream mai mult, cu atât mă simțeam mai împlinită. Din acest motiv nu m-am oprit, am început să progresez, să mă hrănesc cu asta și eram fascinată. Totul a devenit o mare pasiune!

„Găseam inspirație și când îmi venea o idee, o și puneam în practică; fie că era vorba de desenat, pictat sau cusut.”

Cum ai ajuns să transformi acea pasiune într-un drum serios? Ce studii ai urmat, ce profesori sau proiecte au marcat începutul pentru tine?

După studiile gimnaziale mi-am dorit să intru la Nicolae Tonitza, dar am urmat un liceu teoretic cu profil în filologie. N-am avut profesori care să mă învețe ceva nou în acest domeniu. Dar erau colegii, diriginta și câțiva profesori de altă specializare, care m-au încurajat tot timpul. Îmi aduc aminte când diriginta m-a înscris la un concurs de creație și am luat premiul I. M-am bucurat tare mult, toate aceste încurajări mi-au fost de mare ajutor.

După terminarea studiilor liceale, am optat pentru UNArte, dar n-am reușit să intru. Am fost foarte dezamăgită! Am parcurs jumătate de drum la o altă specializare. Mi-am dat seama că nu îmi foloseam creativitatea atât de mult pe cât mi-aș fi dorit, a devenit greu pentru mine și, din acest motiv, am renunțat.

Am făcut o pauză între studiile universitare.

Am urmat un curs de croitorie la Atelierele ILBAH. Am învățat foarte multe lucruri noi și m-a ajutat să stăpânesc mașina de cusut.

În 2016 am intrat la Etnologie. Cursul de meșteșug a fost scânteia mea. Aici am realizat cât de prețioasă este arta mea. Am întâlnit profesori care au «văzut» arta mea și m-au încurajat. Eram interesată de meșteșuguri: împletituri din pănuși de porumb și cusături tradiționale. Am făcut teren, am cercetat și am început să descopăr lumea meșteșugarilor autentici.

Consider că profesorii au un rol foarte important în a-și ghida elevul sau studentul în direcția pe care și-o dorește. Am avut norocul de a avea profesori minunați, care m-au făcut să înțeleg «cine sunt eu» și cum poate arta mea să fie autentică.

„În 2016 am intrat la Etnologie. Cursul de meșteșug a fost scânteia mea. Aici am realizat cât de prețioasă este arta mea. Am întâlnit profesori care au «văzut» arta mea și m-au încurajat.”

Cum ți-au influențat studiile sensibilitatea artistică? Ce ai luat din întâlnirea cu tradițiile, simbolurile și mentalitățile comunităților pe care le-ai studiat și ai dus mai departe în creațiile tale?

Terenul a contat cel mai mult. Etnologia mi-a oferit această lecție teoretică, prin care conectarea cu celălalt dezvăluie identitatea acestuia. Mi-am dorit să experimentez acest lucru și am făcut foarte mult teren, cu meșteșugari de la mine din sat. Am fost în case vechi, decorate cu o mulțime de ștergare cusute tradițional, velințe și preșuri țesute în război. Am intervievat, am cules date și mi-am construit un tipar al meșteșugarului autentic. Am preluat tehnici pe care le-am aplicat în creațiile mele. Prin acești oameni am descoperit cât de frumos și valoros poate fi lucrul manual.

Ce-a însemnat pentru tine înființarea Atelier Art? Cum ai decis să creezi un spațiu propriu de lucru?

În paralel cu studiile de la Etnologie, mă ocupam de lavanda mătușii. Am început să fac pernuțe umplute cu semințe de lavandă. Am avut inspirația de a le și broda. Voiam să le arăt tuturor, așa că am decis să creez o pagină pe platforma Facebook – Atelier Art. Am început să arăt primele creații ca rezultat final. Au avut un mare succes și asta mă bucura foarte mult. Am îmbinat aromaterapia cu arta cusutului. Am creat pernuțe, săculeți și mărțișoare cu lavandă.

În realitate spațiul atelierului era un mic birou, înconjurat de pensule, ațe colorate și lavandă.

De curând mi-am creat un spațiu pe sufletul meu. Bunica din partea tatei, și ea tot croitoreasă, avea o mașină de cusut «Ileana», pe care am transformat-o într-un birou. De la o străbunică am luat un scaun vechi.  Voi mai adăuga creațiile mele în jur și totul se va îmbina perfect – amintirea celor dragi, inspirația, liniștea și arta mea!

„Inspirația curge doar când apar oamenii, și atunci când apar oamenii, se creează povestea.”

 

Când lucrezi la un proiect, care e firul care te ghidează: inspirația, povestea, oamenii? Cum începi procesul creativ?

Inspirația curge doar când apar oamenii, și atunci când apar oamenii, se creează povestea. Consider că am nevoie puțin din fiecare pentru a începe procesul creativ. Pot crea în momente în care apar provocările. Cu cât cerința este mai diferită față de ceea ce am lucrat, cu atât mă simt mai inspirată. Evit să execut aceeași creație de mai multe ori. Mă bucură faptul că lucrările mele au povești atât de diferite: flori, animale, peisaje, portrete, obiecte, locații, evenimente, mesaje, instrumente și tot ceea ce mai pot crea.

Și muzica mă inspiră foarte mult. Nu pot crea fără muzică. Nu ascult un gen special de muzică pentru creație, ascult ceea ce simt în momentul în care creez. Sunt și momente în care nu am nici inspirație, nici oameni și nici povestea. Mă opresc și ascult muzică, deși mă supără faptul că nu pot crea. Dar am experimentat foarte mult acest sentiment și cu timpul am înțeles că orice creație are nevoie de toate resursele necesare pentru a fi remarcată – inspirație, poveste, oameni și muzică.

Pentru pernuțele, săculeții și mărțișoarele cu lavandă, inspirația curge și din natură. Îmi place să cred că sunt un «om al pământului» și natura mă ajută foarte mult, mai ales în cazul creațiilor. Da, și natura mă inspiră!

Trebuie să rezonez cu fiecare creație în parte,  indiferent dacă este o pernuță, un săculeț sau un mărțișor cu lavandă, un tablou cusut sau pictat. Trebuie să-i ofer inspirația, timpul și răbdarea de care are nevoie pentru a ieși la nivelul așteptărilor mele. Dacă nu rezonez, ața mi se încurcă tot timpul, culorile picturii se preling în afara conturului creației, și chiar dacă încerc s-o retușez, tot nu poate fi expusă ca rezultat final, până nu încerc din nou cu toate resursele necesare.

Cum împletești în atelierul tău tehnicile manuale? Ce aduce fiecare tehnică în plus la expresia ta artistică?

Depinde foarte mult de complexitatea creației. Pentru tablourile pictate folosesc acrilice pe pânză. Pentru pernuțe, săculeți și mărțișoare folosesc cusături punct în cruciuliță, broderie liberă sau alte combinații de cusături. Creațiile complexe sunt cele care necesită toate aceste tehnici folosite împreună, pentru a le oferi unicitate. În unele creații mai aplic și decor, folosit din plante, lemn sau alte materiale necesare pentru a scoate în evidență fiecare element. Consider că mi-am creat propria tehnică de lucru, fără a folosi alte unelte avansate. Acest lucru mă face să cred că prin acest mod rămân fidelă creațiilor mele și încerc să păstrez cât mai vie imaginea unu meșteșugar autentic. Sunt deschisă către inovație, în ceea ce privește design-ul, ilustrațiile și materialele, dar nu voi renunța niciodată la cusutul simplu, cu ac și ață, pentru că asta oferă adevărata valoare a creațiilor mele.

Pe lângă tehnicile menționate, cel mai important lucru este răbdarea. De-a lungul timpului, am dobândit răbdarea și am realizat că fără ea nu poate funcționa nicio tehnică.

Pictura pe pânză, cusutul manual, inspirația și răbdarea dau naștere unei creații Atelier Art. Consider că arta mea vine de sus, iar eu sunt instrumentul prin care Dumnezeu a hotărât să arate lumii acest dar.

„Pe lângă tehnicile menționate, cel mai important lucru este răbdarea. De-a lungul timpului, am dobândit răbdarea și am realizat că fără ea nu poate funcționa nicio tehnică.”

 

Care sunt temele recurente în lucrările tale? Ce simboluri și mesaje încearcă să transmită Atelier Art prin fiecare obiect sau lucrare?

Atelier Art oferă fiecărei creații o poveste unică. Chiar dacă solicitările sunt simple sau complexe, fiecare creație trebuie să-și spună povestea.

Am avut câteva exemple în care oamenii nu știau ce model să aleagă pentru pernuțele cu lavandă. Aici interveneam eu, încercam să vizualizez creația și să descopăr ce anume își dorește fiecare. Dacă plecam de la o simplă cerință: «Copilului meu îi plac dinozaurii. Aș vrea o pernuță cu dinozauri», trebuia să analizez înainte fiecare detaliu. Întâi să țin cont de faptul că lucrarea pe care urma s-o fac era pentru un copil, apoi să fiu atentă în ce mod aș putea ilustra dinozaurii, într-o notă prietenoasă.

Dar am avut și exemple în care detaliile au fost mai complexe: «O japoneză care toarnă ceai într-o cană în care plutesc în lichid flori galbene» . În acest caz trebuia să ofer mai multă atenție, din dorința de a nu ignora toate detaliile. E foarte important să creez exact ceea ce își dorește cel care solicită o lucrare Atelier Art, pentru că fiecare lucrare trebuie să rezoneze cu el și să fie conform așteptărilor celui care o solicită.

Principala și cea mai importantă temă recurentă folosită în lucrările mele, este memoria vie. Îmi place să cred că fiecare creație pleacă din atelier cu o poveste pe care o transmite și o memorează pentru cel care o solicită. Fie că vorbim de zile, luni sau ani, atât timp cât creația continuă să existe, amintirea va dăinui.

„Principala și cea mai importantă temă recurentă folosită în lucrările mele, este memoria vie. Îmi place să cred că fiecare creație pleacă din atelier cu o poveste pe care o transmite și o memorează pentru cel care o solicită.”

Ce provocări ai întâmpinat până acum: logistic, financiar și creativ? A existat un moment decisiv când ai simțit că „trebuie să schimb ceva” în modul tău de lucru?

Un aspect foarte important în lucrul manual, este să acord timpul necesar pentru orice creație. La un mărțișor pot lucra câteva ore pe zi, iar la un tablou pictat și cusut manual pot lucra câteva săptămâni. Pentru a crea și a menține în același timp activitatea paginii Atelier Art de pe platforma Facebbok, este necesar să-mi împart activitățile, ceea ce reduce timpul folosit strict pentru a crea. La început, pictam, coseam, mă ocupam de pagină, confecționam cutii și livram creațiile la adresele solicitate. Pentru că sunt pasionată și de fotografie, acord foarte mult timp și pentru fotografierea creațiilor. Câteodată mă suprasolicit și forțez timpul, fără să-mi dau seama că într-o clipă pot obosi și nu mai pot face nimic din toate acestea.

Am întâlnit și oameni care m-au descurajat și oameni care au considerat contravaloarea unei creații prea mare. Târziu am înțeles că sunt oameni care nu cunosc această artă și nici nu-și dau interesul să descopere întregul proces creativ.

Din punct de vedere financiar mi s-a spus că: «Din artă nu faci bani!». La început nu m-am gândit la aceste cuvinte și lucram tot timpul. Stăteam nopți întregi pentru a crea mărțișoare pe care nu reușeam să le comercializez, astfel încât să-mi pot acoperi timpul de lucru. Pe cele cu care rămâneam, le ofeream cadou familiei și prietenilor, dar cu bucurie.

A fost un moment în care am simțit că oricât de mult mă străduiam, nu reușeam să comercializez creațiile mele la valoarea pe care o aveau. Ofeream reduceri și începusem să cred că atâta merita arta mea. Am fost la un pas de a închide pagina. Nu m-aș fi oprit niciodată din pictat și cusut, dar aș fi făcut-o doar pentru mine, în afara publicului.

Un prieten mi-a solicitat o creație personalizată pentru a oferi un cadou. O pernuță cu lavandă, cu un aparat de fotografiat. După ce a primit pernuța, domnul Șerban era interesat de arta mea și voia să facem un interviu. Exact în momentul în care eram convinsă că ar trebui să renunț. «Este o muncă frumoasă și trebuie valorificată. Sunt fascinat de ceea ce faci!» Asta mi-a spus. Atunci am realizat cât de importanți sunt oamenii care apar în astfel de momente. Am renunțat la orice idee de a închide pagina. Am început să lucrez din ce în ce mai mult și să evoluez. Din păcate nu am mai reușit să facem acel interviu și am ales să-i aduc un omagiu acestui om minunat printr-un tablou.

În ultimii doi ani, n-am mai reușit să mă ocup de pagină, chiar dacă am mai lucrat. Profesez într-un domeniu diferit de tot ceea se înseamnă Atelier Art, dar în esență sunt făcută pentru a crea. Am mai avut un moment în care am realizat că nu pot face atâtea lucruri în același timp și am renunțat să mai creez.

Același prieten mi-a povestit despre tine și acest interviu. La început am fost reticentă din vinovăție. Asta simt când nu creez sau nu mă ocup de pagină. Când nu las harul lui Dumnezeu să curgă prin mine.

Prin acest interviu am realizat că am spus întreaga poveste a atelierului și a creațiilor mele. Povestea mea, povestea Atelier Art. Mă bucură foarte mult că mi-ai oferit această ocazie de a-mi reaminti că nu trebuie să renunț și pentru asta îți mulțumesc!

În prezent mă ocup de Atelier Art atât cât pot. Îmbin munca pentru trai și munca pentru suflet. Sunt foarte împlinită și recunoscătoare!

„În prezent mă ocup de Atelier Art atât cât pot. Îmbin munca pentru trai și munca pentru suflet. Sunt foarte împlinită și recunoscătoare!”

Lucrezi singură sau ai colaboratori/colegi/mentori? Cum interacționezi cu comunitatea de artă ori cu clienții-colectori? Ce ai învățat prin aceste relații?

Lucrez singură, dar sunt și momente în care cer sfaturi fraților mei în legătură cu mediul online, pentru că se pricep mai bine decât mine și asta mă ajută. Cum am menționat anterior, cred că lucrez pentru o echipă întreagă. Îmi fac necesarul de materiale, îmi creez schițele, pictez, cos, confecționez ambalajul, mă ocup de împachetat. Încerc să îmi promovez lucrările, fotografiez, editez și dacă este nevoie livrez și creațiile.

Mereu mi-am dorit să particip la târgurile de Mărțișor și târgurile de Crăciun, dar asta ar însemna să acord foarte mult timp pentru a lucra și pentru a le comercializa la stand. Cred că din această cauză nu am reușit să particip la niciun târg.

Am avut oferte de colaborare pentru mărțișoare, dar nu la adevărata lor valoare, așa că am renunțat.

În perioada facultății, am făcut parte dintr-un proiect despre dans. Am creat câteva portrete care au fost expuse în cadrul proiectului. Am fost foarte bucuroasă și recunoscătoare pentru că am avut șansa de a-mi expune creațiile într-o tematică atât de diferită și de frumoasă.

Atelier Art devine și mai frumos atunci când oamenii se bucură și rămân fascinați de arta pe care o fac, iar acest lucru mă motivează și mă încurajează să creez și mai mult și mai frumos.

Prin oameni am învățat că cel mai important lucru este acela de a avea încredere și curaj în tot ceea ce fac. Să îmi prețuiesc arta, indiferent de ce cred ceilalți care nu rezonează cu ea.

„Prin oameni am învățat că cel mai important lucru este acela de a avea încredere și curaj în tot ceea ce fac. Să îmi prețuiesc arta, indiferent de ce cred ceilalți care nu rezonează cu ea.”

 

Cum reacționează oamenii la lucrările tale? Care e cea mai memorabilă reacție/feedback/ poveste de cumpărător sau admirator care ți-a dat încrederea că faci bine ceea ce faci?

Dacă sunt atentă și îndeplinesc cerințele, oamenii reacționează foarte frumos. Când rezultatul este la înălțimea așteptărilor, creația se apropie mai mult de sufletul meu și oamenii rămân fascinați de mesajul pe care am reușit să-l transmit.

Sunt mai multe momente memorabile și toate au în comun modul în care am surprins oamenii. Tabloul intitulat «Hanu’», a fost primul tablou în care am îmbinat pictura și cusutul manual. L-am creat în semn de mulțumire pentru emoția pe care mi-o transmit prin muzica lor. La finalul concertului le-am arătat tabloul, iar reacțiile au fost neașteptate. A fost un schimb de emoții, eu i-am încântat cu creația mea, iar ei m-au bucurat prin reacțiile lor.

Atunci am realizat cât de frumos pot transmite prin ceea ce fac. Când aleg să-i surprind pe oameni cu creațiile mele, poveștile devin mai frumoase. Fie că achiziționează creațiile, sau le primesc în dar, în general, oamenii care iau contact cu atelierul sunt oameni frumoși, deschiși către artă și  către mine – artistul.

Privind în urmă, ce crezi că s-a schimbat în tine ca artistă între momentul în care ai început și acum? Ce ai învățat despre tine din artă?

La început nu aveam deloc încredere în mine și în ceea ce făceam. Am întâmpinat foarte multe experiențe care m-au făcut să realizez cât de important este ca un artist să aprecieze munca lui. Am învățat să lucrez cu timpul și cu răbdarea,  cu oamenii și cu dorințele lor, în legătură cu arta mea.

Consider că am primit un har și oportunitatea de a-l folosi. Întotdeauna am tendința de a crea și de a descoperi orice îmi încântă sufletul. Așa cum lucrez cu mâinile, la fel lucrez și cu sufletul.

„Consider că am primit un har și oportunitatea de a-l folosi. Întotdeauna am tendința de a crea și de a descoperi orice îmi încântă sufletul. Așa cum lucrez cu mâinile, la fel lucrez și cu sufletul.”

 

Ce proiecte are Atelier Art în prezent? Ce lucrări sau colecții pregătești?

În prezent sunt într-o colaborare cu Cristi Mușa în cadrul proiectului MUȘA. Cristi va publica un volum de poezii, pe care eu le voi transpune în imagini cu pensula, acul și ața. Am început acest proiect în vara anului 2023. Ne dorim ca în primăvara anului 2026 să arătăm publicului proiectul realizat cu mult drag.

În paralel lucrez și la alte colecții pentru Crăciun și cadouri de oferit, dar încă nu sunt finalizate. Acest final de an îi este dedicat atelierului și creațiilor pe care mi le-am dorit să le fac.

Din perspectiva ta, ce înseamnă arta azi? Ce poate oferi un atelier ca al tău comunității? Cum vezi contribuția ta la viața culturală?

Arta reprezintă felul prin care te poți manifesta, felul în care te poți descoperi pe tine însuți, ce ești în stare să faci și ce ești în stare să fii sau să devii. Consider că atunci când omul definește arta și arta ajunge să-l definească pe om.

Atelier Art oferă povești, memorie vie, valoare, unicitate și creează frumosul din lucruri mici. Promovează arta făcută cu răbdare și sinceritate. Păstrează tehnica cusutului manual în creații contemporane. Contribuie la viața culturală prin creații care aduc emoție, poveste și frumusețe în viața oamenilor.

Unde te găsim Denisa?

„Arta reprezintă felul prin care te poți manifesta, felul în care te poți descoperi pe tine însuți, ce ești în stare să faci și ce ești în stare să fii sau să devii. Consider că atunci când omul definește arta și arta ajunge să-l definească pe om.”

Așa cum spunea Ernest Bernea, „tradiția nu este trecut, ci o forță vie care dă sens prezentului” – iar Smaranda întruchipează tocmai această forță vie. În ea se adună miile de kilometri, dar și o tăcere curată, aceea a celor care știu că unele lucruri nu se pot explica, ci doar trăi.

Smaranda e o ființă a rădăcinilor și a luminii. În ochii ei, lumea satului nu e doar o geografie a copilăriei, ci un univers viu, care respiră prin oameni, prin gesturi simple și prin sunetul bătăilor de dans. Copilul care privea cu uimire ciurda de vaci întorcându-se alene spre seară a devenit femeia care a înțeles că în acea imagine se ascunde întregul cod al unei civilizații – al comuniunii dintre om, pământ și rost. În felul ei de a vorbi, se simte o blândețe aspră, o emoție curată, născută din respectul pentru simplitate și adevăr.

În tot ce face, Smaranda are un fel de a se dărui până la capăt. Când vorbește despre Șieuț, nu descrie un loc – vorbește despre o chemare, despre acel moment tainic în care „cerurile s-au deschis” și viața i-a arătat drumul. Puterea ei e una blândă: vine din iubirea pentru oameni, din credința că frumusețea se naște din vulnerabilitate, iar cercetarea – din empatie. Vă invit să-i citim povestea. Smaranda, îți mulțumesc!

„Singurul lucru de care are nevoie cu adevărat un om este acela de a fi înțeles!”

Dacă ar fi să vă întoarceți la prima amintire care v-a legat inima de lumea satului și de universul tradițiilor, ce imagine vă vine în minte?

Prima imagine care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la mediul rural este, cu siguranță, ciurda de vaci a satului, atunci când acestea se întorceau de la pășune, dar și muncile agricole la care participa întreaga suflare a satului: la făcutul fânului, la prășitul cartofilor sau a porumbului, la scosul cartofilor, la clăcile de la depănușat porumbul – munci care erau făcute mai demult exclusiv manual, facilitând și întâlnirea și comuniunea dintre oameni.

Am crescut la Unirea, un sat aflat la circa 3 km de orașul Bistrița. Deși astăzi a devenit cel mai cosmopolit cartier al municipiului nostru, cu vile, firme și facilități moderne, iar populația lui a crescut exponențial, până aproape de 5000 de locuitori, în anii ’90, vatra veche a satului număra puțin peste 300 de case (cu 1500 de locuitori), dar și o ciurdă de peste 150 de vaci. Atunci, la Unirea (un vechi sat săsesc în care, la mijlocul secolului XX, s-au așezat oameni veniți din tot județul Bistrița-Năsăud – mai ales de pe Valea Someșului, a Ilvelor, din zona de câmpie sau de pe Valea Bârgăului), locuitorii trăiau ca la țară, în profundă armonie cu mediul înconjurător. Se lucrau pământurile, se făcea intens agricultură, iar unirenii creșteau animale (vaci, oi, capre, cai, porci, găini). Vacile mergeau la păscut, în pășune, ciurda satului având angajat, anual, un păstor, care primea zilnic de mâncare „pe rândul satului”. Fiind gospodari, unirenii aveau și cai (aproximativ 50), cu care își lucrau pământurile, transportau furajele de pe câmp, cărau gunoiul sau aduceau lemne. În ultimii 20 de ani, toate acestea s-au stins, căci pe drumul din centrul satului – care e drum național (DN 17) și european (E 58) și care face legătura dintre Cluj-Napoca și Vatra Dornei (și pe care trec acum zilnic zeci de mii de mașini, creând un zgomot infernal), nu mai au voie să circule animalele.

Însă, în anii copilăriei mele, mă fascina ciurda satului, mai ales atunci când, spre înserat, vacile se întorceau alene de la pășune. Mergeau o porțiune din traseul lor chiar pe mijlocul drumului (atunci nefiind un trafic atât de intens), iar fiecare văcuță își știa casa sa. Unele se mai opreau la păscut pe locurile cu iarbă din fața caselor noastre.

Am crescut alături de părinți și bunici, în casa de la Unirea. Deși bunicii mei erau intelectuali, iar părinții – de asemenea (având serviciu la oraș), după ce bunicii s-au pensionat, aceștia au decis să țină câteva animale în gospodăria proprie. Astfel că am avut și noi vaci și capre, porci, găini sau rațe. Și am crescut chiar și un mânz, pe Fulgu, timp de doi ani.

Așadar, am fost și eu intens implicată în treburile gospodărești. Pe lângă ciurda satului, care era de un pitoresc aparte, o altă amintire care mi-a legat inima de lumea satului vine dintr-o toamnă; eram în clasa I, iar după ce am ieșit de la școală, de la Bistrița, părinții m-au dus pe câmp, la scosul cartofilor. Acolo aveam și câțiva oameni din sat care ne ajutau la munca din câmp. Țin minte că, la un moment dat, fiind ora mesei, ne-am așezat cu toții pe o pătură, pe pământ, și am mâncat brânză frământată cu pâine și ardei roșu, proaspăt. Probabil că îmi era foame, după o zi de școală, căci atât de bună mi s-a părut acea mâncare încât o țin minte și astăzi; acea scenă a mesei de pe hotar, alături de oamenii care lucrau la scosul și strânsul cartofilor, mi-a rămas întipărită în minte, ca o ancoră vizuală, dar și ca una kinestezică, căci simt și acum gustul brânzei și al ardeiului proaspăt și aromat. Iar vecinul care era venit cu calul și cu ștraiful pentru a ne transporta acasă de pe câmp sacii cu cartofi, m-a urcat câteva momente pe cal, pentru o scurtă plimbare, iar apoi, pe drumul spre întoarcere, m-a lăsat să conduc eu, pentru câteva clipe, ștraiful. Vă dați seama ce senzații de bucurie am trăit atunci, un copil de 7 ani! Pentru mine, acest episod a fost o adevărată aventură!

Acestea ar fi momentele pe care mi le aduc aminte cel mai clar din anii copilăriei mele și care înglobează în sine toată esența ruralului românesc dintr-un sat transilvănean în anii ’90.

„Așa că m-am înscris atât la „Istorie”, cât și la „Etnologie”, fără ca să spun nimănui, nici chiar părinților, că aveam să studiez la trei facultăți, în paralel.”

 

Se spune că oamenii nu aleg întotdeauna drumul, ci drumul îi alege pe ei. Cum v-a ales pe dvs. etnologia, „din întâmplare”?

În anul 2008, după terminarea liceului, la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” din Bistrița, m-am înscris la facultate, la Cluj-Napoca. Voiam să urmez specializările „Istorie” sau „Diplomație”, având în vedere că istoria era pasiunea mea, iar în trei ani chiar m-am calificat la Faza Națională a Olimpiadei de Istorie, obținând și premii. Dar destinul a făcut ca eu să urmez, ca primă facultate, specializarea „Studii de securitate”, aceasta fiind și prima promoție, nou înființată, a acestui domeniu, o linie de studiu care s-a lansat în anul 2008 la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie și Filosofie, domeniul Științe Politice.

Dorind să urmez și specializarea „Istorie”, pentru că simțeam că mai am multe de aprofundat în acest domeniu, în vara anului 2009 m-am dus la Cluj-Napoca pentru a mă înscrie și la această facultate, doar că în drum spre intrarea la Secretariat, la avizier, am văzut un anunț, cu scris mare: „Admitere la ETNOLOGIE”. Nu îmi venea să cred! Era primul an în care specializarea „Etnologie” se mutase de la Facultatea de Litere la Facultatea de Istorie și Filosofie. Așa că m-am înscris atât la „Istorie”, cât și la „Etnologie”, fără ca să spun nimănui, nici chiar părinților, că aveam să studiez la trei facultăți, în paralel. Mi-am plătit din banii proprii taxele de înscriere, dar și taxele de studiu; fiind a doua, respectiv a treia specializare, studiile trebuiau plătite. Iar bănuți aveam eu adunați, căci la facultate obținusem bursă de merit pentru rezultatele bune la învățătură.

În acest context, îmi amintesc cum, de mai multe ori, atunci când eram în școala generală, fiind după-masa acasă, la Unirea, priveam pe geam copiii din vecini jucându-se, cu o oarecare dorință de a mă alătura și eu lor, însă rămâneam în casă pentru a îmi face temele și a învăța pentru a doua zi pentru examene sau pentru olimpiade. Știam și simțeam atunci că, într-o zi, efortul depus nu va fi în zadar și că mă voi bucura de roadele strădaniei mele de a învăța.

Revenind la facultate, pentru că provocarea de a fi studentă simultan la trei specializări era una efectiv inumană, după câteva luni a trebuit să renunț la una dintre ele. Așa că am decis să nu mai frecventez cursurile de la „Istorie”, tocmai din respect pentru disciplină, care „pretindea” un studiu aprofundat, 10-12 ore pe zi, cu program intens de cursuri, cu seminare și pregătire prin studiu zilnic la bibliotecă.

Într-adevăr, nu știu dacă eu am ales atunci Etnologia, sau Etnologia m-a ales pe mine, dar în timpul anilor de studiu am fost fascinată de modul în care puteam să explorez lumea satului prin intermediul metodelor universitare, dar mai ales să intru în contact cu poveștile oamenilor din mediul rural. Și, până la urmă, iată-mă că astăzi fac, prin munca mea, tot un fel de „diplomație culturală”, deci am reușit să îmbin cu succes liniile de studiu dorite.

Mi se părea foarte ușor la Etnologie, căci eu cunoșteam rostul traiului de la sate. Aveam diferite probe practice, iar domnul profesor Constantin Bărbulescu ne dădea să transcriem unele interviuri din cercetările sale actuale de teren, pentru a „ne forma mâna” în ceea ce privește tehnicile de cercetare etnologică. Îmi plăcea enorm să transcriu interviurile și să aflu poveștile naturale și sincere ale oamenilor simpli de la țară, trăitori în satele noastre, văzute și culese prin ochii unui specialist în știința etnologică, cu rigoarea metodelor de cercetare a culturii tradiționale. Am învățat multe lucruri folositoare din cursurile și seminarele ținute de domnia sa, motiv pentru care doresc să-i mulțumesc. Ulterior, dânsul a fost și cel care mi-a coordonat teza de doctorat, în domeniul Istorie, oferindu-mi sprijinul total pentru tratarea și prezentarea unei teme etnologice despre evoluția dansului tradițional românesc și apariția spectacolul de folclor.

Ce a însemnat pentru sufletul dvs. întâlnirea cu dansul popular, această pasiune care v-a purtat prin sute de spectacole și turnee?

Întâlnirea cu dansul popular a avut loc pentru mine, într-un cadru organizat, în toamna anului 2006, atunci când m-am înscris la Ansamblul Folcloric „Balada” din Bistrița și am început repetițiile pentru a învăța primii pași de dans. Față de muzica populară (mai ales față de ritmul ei) aveam o simpatie aparte; mi se părea melodioasă, chiar săltăreață. Iar de mișcarea transpusă prin pașii dansului popular m-am îndrăgostit imediat. Țin minte că, înainte de acest moment, în primăvara aceluiași an, am fost la o nuntă și am văzut câțiva consăteni care jucau pe muzica tradițională specifică zonei noastre, a Năsăudului, și mi-a plăcut tare mult acest lucru, fiind un fapt care sigur m-a atras spre dansul popular pe care aveam să îl învăț și practic mai târziu. Îmi plăcea să văd bucuria cu care joacă acești oameni, dar și dezinvoltura lor, transpusă în pașii de dans.

Ulterior, în toamna anului 2007, m-am înscris în cadrul Ansamblului Folcloric „Cununa de pe Someș” din cadrul Centrului Cultural Municipal „George Coșbuc” din Bistrița, unde am evoluat până în anul 2014. Am avut parte de 7 ani memorabili ca membră dansatoare a celui mai prestigios ansamblu folcloric din județ; am avut alături un coregraf inimos, dar și colegi de generație foarte buni, cu care păstrăm și astăzi o frumoasă prietenie. De la aceștia am învățat nu doar pașii de dans, ci și lecții folositoare pentru viață. Am prins o perioadă extrem de prolifică a acestui ansamblu; aveam și până la 5 turnee internaționale pe an, cu zeci și sute de spectacole, pe toate continentele și meridianele lumii. Bineînțeles, aveam spectacole frecvente și acasă, în Bistrița, precum și peste tot în țară, la diverse festivaluri și evenimente culturale. Am cucerit multe scene, iar publicul avea mereu o lumină aparte în ochi când ne vedea evoluând, prezentându-le dansurile noastre cu specific românesc. Coregraful ne impulsiona înainte de fiecare spectacol; îmi amintesc că ne spunea să zâmbim, să transmitem bucurie dansând, dar și că frumusețea costumului nostru popular, extrem de spectaculos, mai ales cel din zona Năsăudului (cu clopul cu pana de păun, la feciori, sau cu pieptarul cu ciucuri) e o pată de culoare și fură privirile spectatorilor, mai ales ale celor din străinătate.

„Dansul popular mi-a marcat viața și s-a transformat în destin, iar toți pașii pe care i-am făcut (pe scenă sau în viață) aveau să mă poarte pe drumul meu, spre ceea ce sunt și am devenit eu astăzi!”

După atâția de dans și peste 200 de scene cucerite, ce a rămas în interiorul dvs. – o emoție, o lecție, o vibrație?

La început, pentru mine era dorința de a învăța, în cadrul repetițiilor, pașii de dans și suitele din cât mai multe zone ale țării și de a le executa cât mai bine pe scenă. Îmi aduc aminte că eram studentă la Cluj-Napoca și veneam acasă în timpul săptămânii, la Bistrița, cu trenul, doar pentru repetițiile de la dansuri sau pentru spectacole. Deci, era o lecție de dans, care apoi a devenit și o adevărată lecție de viață, căci în acești ani am crescut, m-am dezvoltat și m-am format mult și ca om, nu doar ca dansator. Apoi, era emoția fiecărui eveniment, a fiecărui dans jucat pe scenă. Dar era și bucuria momentului, căci ne simțeam cu toții foarte bine jucând; zâmbeam în timp ce dansam, iar în jurul fiecărui spectacol se crea o atmosferă aparte. Și, cu siguranță, mai era ceva ce nu conștientizam atunci. Acea vibrație! Căci, cu fiecare pas de dans făcut pe scenă și cu fiecare bătaie în podea, mă reconectam cu esența mea adevărată, cu ceea ce aveam să aflu câțiva ani mai târziu și care era să-mi fie, de fapt, drumul spre ceea ce am devenit și sunt astăzi; căci dansul popular mi-a marcat viața și s-a transformat în destin, iar toți pașii pe care i-am făcut (pe scenă sau în viață) aveau să mă poarte pe drumul meu, spre ceea ce sunt și am devenit eu astăzi!

Un mare dansator și coregraf român contemporan spunea: „Un artist nu se poate considera cu adevărat artist dacă nu moare câte puțin cu fiecare clipă petrecută pe scenă!” Așa a fost și la mine. Pe fiecare scenă, cu fiecare dans, lăsam acolo o părticică din mine, din sufletul meu, pe care o ofeream publicului sau chiar dansului, în sine, ca ofrandă pentru bucuria ce am trăit-o dansând!

„Așa că m-am întors în orașul natal și m-am angajat la Centrul Județean pentru Cultură Bistrița-Năsăud, ca referent etnolog în cadrul Serviciului Conservarea, Cercetarea, Protejarea și Promovarea Culturii Tradiționale. Acest lucru se întâmpla în august 2013 și iată-mă, astăzi, tot aici, muncind zi de zi, cu pasiune, dedicare și responsabilitate.”

 

Cum se transformă un hobby, o pasiune trăită cu intensitate, într-o vocație care devine profesie și destin?

După terminarea studiilor la Cluj-Napoca – a celor două facultăți și a masteratului (făcute în paralel, deci 8 ani de studiu în doar 5 ani de viață), m-am întors la Bistrița. Exista presiunea, din partea unor membri ai familiei, dar și a unor colegi, să rămân la Cluj-Napoca și să îmi găsesc acolo un loc de muncă. Însă pe mine mă atrăgea Bistrița, orașul natal, cu care eram încă în contact, chiar și după 5 ani de „înstrăinare” parțială; căci venisem des acasă, pentru repetiții, pentru spectacolele de dansuri populare sau pentru alte proiecte și evenimente culturale în care eram ancorată.

Așa că m-am întors în orașul natal și m-am angajat la Centrul Județean pentru Cultură Bistrița-Năsăud, ca referent etnolog în cadrul Serviciului Conservarea, Cercetarea, Protejarea și Promovarea Culturii Tradiționale. Acest lucru se întâmpla în august 2013 și iată-mă, astăzi, tot aici, muncind zi de zi, cu pasiune, dedicare și responsabilitate și crescând frumos în cadrul acestei instituții, având oportunitatea de a mă dezvolta, atât profesional, cât și personal. Astăzi sunt cercetător științific, etnolog și doctor în istorie, iar aportul meu contează în cadrul proiectelor instituției noastre ce vizează, mai ales, cercetarea în domeniul salvgardării patrimoniului cultural imaterial.

Astfel că și aici, la locul de muncă, am găsit un cadru în care să îmi transform hobby-ul – plăcerea de a dansa, dar mai ales dragostea pentru dansul popular și pentru cercetarea și înțelegerea acestui fenomen – într-o vocație, care mi-a devenit profesie și chiar destin.

Mi-am continuat pasiunea pentru dans într-un alt context, ajungând să cercetez dansurile tradiționale din satul Șieuț, județul Bistrița-Năsăud, și chiar să joc în cadrul Ansamblului Folcloric „Ciobănașul” din localitate, pe mai multe scene ale țării. Mi-a fost destul de ușor să învăț dansurile locale și să îmi adaptez tehnica, dobândite în cadrul ansamblurilor de la oraș, tocmai datorită faptului că suitele de jocuri de pe Valea Șieului care sunt jucate și expuse pe scenă de către ansamblurile bistrițene de dansuri populare sunt chiar jocurile culese din satul Șieuț!

Așa că eu nu am făcut altceva decât să curg spre rădăcini și să merg la izvor, ajungând la sursa originară a dansului, chiar „la mama lui, acasă”.

Prima mea incursiune culturală la Șieuț a avut loc la data de 10 octombrie 2013, atunci când, alături de câțiva dintre colegii mei, am efectuat o vizită de cercetare în acest sat. Apoi, în 27 octombrie, m-am reîntors aici, cu ocazia vizitei de cercetare și documentare întreprinsă de domnul prof. dr. Zamfir Dejeu de la Cluj-Napoca, care a venit la Șieuț pentru a filma jocul fecioresc „Băița” din localitate ca element de patrimoniu cultural imaterial pentru includerea în cadrul dosarului „Jocul Fecioresc din România”, ce urma să fie introdus pe Lista Reprezentativă UNESCO.

Totuși, pentru mine a mai existat un moment cheie care m-a legat de inima satului Șieuț și de jocurile specifice acestei localități. Acest moment transcendental a avut loc la data de 27 februarie 2014, atunci când, la Bistrița, la Hotel „Diana”, a avut loc un Colocviu Național de Folclor organizat de către instituția noastră. Fiind prezenți la eveniment mari profesori din sfera culturii, dar și alte personalități din domeniu, formația de dansatori de la Șieuț a fost invitată să joace câteva dintre jocurile lor tradiționale specifice satului. Printre acestea era și dansul „Sârba”.

Îmi aduc aminte că, în timpul acestui dans, stăteam în sala de restaurant a hotelului, lângă un stâlp, și mă uitam la dansatori cum joacă, cum strigă, cum trăiesc momentul. Iar, la un moment dat, la prima bătaie în forță din timpul jocului, făcută la un timp bine stabilit, după ritm și strigătură, … cerurile s-au deschis! O străfulgerare mi-a pătruns dintr-o dată toată ființa; simțeam cu atâta intensitate bucuria jocului, a dansatorilor, iar atunci parcă o voce, venită de undeva, mi-a spus: „Tu asta trebuie să faci! Acesta ți-e drumul! Aici e casa ta!”

A fost un moment aparte pentru mine, un simțământ unic, imposibil de descris în cuvinte, pe care îl păstrez și astăzi în suflet și care mă călăuzește în tot ceea ce fac! Atunci am simțit, pe deplin, că drumul pe care voi merge va fi legat de Șieuț!

„Și țăranul român are un cuvânt de spus pe scenă, nu doar profesioniștii; chiar dacă, odată ajunsă pe scenă, fiind scoasă din cadrul ritualului originar, tradiția este oricum deformată, fiind îndepărtată de la funcția sa primară.”

Din 2013, de când ați pășit în Centrul Județean pentru Cultură din Bistrița-Năsăud, primul dvs. loc de muncă, cum s-a schimbat felul în care priviți oamenii și comunitățile?

Am început cu entuziasmul debutantului, cu curiozitatea și energia unui novice. M-am implicat în toate proiectele și m-am „aruncat” cu curaj în tot ceea ce era nou, tocmai pentru a învăța cât mai multe lucruri. Eram dornică să aflu cât mai multe despre acest domeniu. Știam și simțeam că pot să reușesc orice îmi propun. Aveam toate atuurile necesare: o educație solidă, experiență în organizare și coordonare de evenimente (încă din timpul liceului), deci un background adecvat, dar și iubire față de oameni și de tradiții.

În scurt timp, am ajuns să implementez proiecte noi, originale, să cercetez lumea satului, să documentez tradiții și obiceiuri, să fac filme documentare, să prezint spectacole, dar și să inițiez și să organizez, de la A la Z, evenimente culturale. Sunt o fire orientată spre detalii, atentă și excelentă în organizare, astfel că am capacitatea de a gestiona evenimente mari, chiar și simultane. Desigur, acest fapt implică un consum foarte mare de energie, dar pentru mine constituie și un combustibil care mă ajută „să ard” mai departe pe tărâmul culturii.

Acum 6 ani, în toamna anului 2019, am conceput și organizat, sub egida instituției noastre, un superb spectacol de cântece și jocuri tradiționale românești, intitulat „Din Bătrâni”, care a avut un succes răsunător în rândul spectatorilor prezenți în sală. Nu o spun eu, a spus-o publicul bistrițean prezent la eveniment, prin mărturii onorante și copleșitoare! A fost altceva decât ceea ce li se oferise anterior! Pe scenă au urcat un taraf tradițional, un rapsod popular (Tezaur Uman Viu), dar și formații tradiționale de cântece și jocuri din mai multe județe (Bistrița-Năsăud, Cluj și Suceava), fiind închis prin evoluția lui Grigore Leșe. Evenimentul a fost organizat în contextul Anului Omagial al Satului Românesc, iar în deschiderea lui a avut loc și lansarea Revistei de Cultură și Tradiții „Spice”, al cărei redactor-șef sunt, un material cultural pe care l-am editat tot în anul 2019. Ulterior, pandemia de COVID și lipsa de fonduri nu au mai permis continuarea apariției acestei publicații culturale și nici organizarea altor ediții ale spectacolului mai sus-menționat, însă momentele trăite în acele zile au fost înălțătoare și pline de sens.

A fost modul meu de a vedea cultura tradițională urcată pe scenă, altfel decât suntem obișnuiți prin spectacole folclorice grandioase. Și țăranul român are un cuvânt de spus pe scenă, nu doar profesioniștii; chiar dacă, odată ajunsă pe scenă, fiind scoasă din cadrul ritualului originar, tradiția este oricum deformată, fiind îndepărtată de la funcția sa primară. Aici vorbim, desigur, despre cea de a doua existență (sau viață) a dansului tradițional.

O frumoasă realizare a fost și inițierea și organizarea, în perioada anilor 2017-2019, a evenimentului cultural Sărbătoarea Tradițională „De Praznic la Șieuț”, care, timp de 3 ediții, până la venirea pandemiei de COVID, a bucurat sufletele șieuțenilor chiar de hramul satului lor, pe care îl sărbătoresc anul pe 26 octombrie, de Sfântul Dumitru.

De-a lungul celor aproape 13 ani de când lucrez în cadrul acestei instituții culturale, am coordonat zeci de proiecte culturale de anvergură, am prezentat cu mult peste 100 de spectacole, am participat cu lucrări și comunicări științifice la peste 40 de conferințe naționale și internaționale, am făcut parte din juriile de specialitate a unor festivaluri-concurs, am scris zeci de studii și articole culturale și de specialitate, publicate în reviste de profil sau în publicații academice.

Prin intermediul tuturor acestor evenimente, am cunoscut mulți oameni frumoși, din comunități distincte și am putut să pătrund în universul rural, prin ochii și sufletul lor. Ajungând să-i cunosc atât de bine, „după vorbă, după port”, mi se întâmplă astăzi frecvent să văd prin oraș, prin Bistrița, oameni de prin sate, veniți „cu treburi la oraș” și să-i remarc, după stilul tradițional de îmbrăcăminte. Mă simt apropiată de oamenii de la țară, îmi sunt tare dragi, îi privesc cu multă iubire și căldură și se întâmplă de multe ori chiar să intru în vorbă cu ei. Unii sunt sfioși și stângaci când ajung în mediul urban, nu cunosc străzile și te întreabă pe unde să o ia ca să ajungă la o anumită destinație, însă atunci când îi vezi în mediul lor, în sat, știi că acolo ei sunt stăpâni pe munca și avuția lor. Și din acest punct de vedere, e interesant de observat psihologia umană, prin raportarea la mediu.

Inevitabil, munca în domeniul cultural m-a ajutat să cunosc mult mai bine oamenii satului și să-i înțeleg! Ori, singurul lucru de care are nevoie cu adevărat un om este acela de a fi înțeles!

Doctoratul dvs. despre „Evoluția jocului tradițional românesc și apariția spectacolului de folclor” pare mai mult decât o temă academică – pare o mărturisire. Cum ați trăit această cercetare în adâncul ființei?

A fost un parcurs lung, anevoios, pe alocuri greu, dar extrem de frumos, timp în care am învățat că nu destinația contează, ci drumul! Au fost 7 ani de muncă asiduă și de cercetare continuă. A fost și un test psihologic, căci tot acest proiect mi-a pus răbdarea la încercare. A durat ceva timp până aveam să finalizez cercetarea; rezultatele nu aveau cum să apară rapid într-o formă concretă, în planul fizic, iar așteptarea îndelungată duce la multe sacrificii, gânduri, frământări sau incertitudini. Deși, cu fiecare carte citită, cu fiecare interviu realizat, cu fiecare rând scris, cu fiecare pas făcut, mai puneam o cărămidă la formarea mea profesională și umană. Iar astăzi, pot să afirm cu tărie, că nu am cărămizi lipsă în evoluția mea. Toate sunt la locul lor, așezate cu grijă, lipite cu rost. Nu am nici o fisură în fundație, iar construcția se definește pas cu pas.

Tema pe care am abordat-o în cadrul tezei de doctorat a fost despre „Evoluția dansului tradițional românesc și apariția spectacolului de folclor în județul Bistrița-Năsăud, sec. XX-XXI. Studiu de caz: Ansamblul Folcloric «Ciobănașul» din Șieuț (1950 – prezent)”.

Mi-am răspuns la niște întrebări fundamentale făcând această cercetare și am formulat câteva concluzii pertinente, care m-au ajutat să înțeleg fenomenul. Susținerea publică a tezei de doctorat a avut loc acum doi ani, pe 20 septembrie 2023, la Cluj-Napoca, în prezența câtorva dintre membrii marcanți ai comunității de dansatori de la Șieuț, protagoniști în lucrare. Mi-au bucurat sufletul cu prezența lor. Le datorez mare parte din realizările mele culturale și științifice din ultimii 10 ani. Iar decizia comisiei a fost unanimă, teza primind calificativul „Foarte bine.”

Acest demers a însemnat și aproximativ 70 de incursiuni pe teren, la Șieuț, însumând peste 5000 de km parcurși, cu peste 40 de interviuri realizate și 1000 de pagini transcrise, dar și 500 de cărți, reviste sau articole consultate. Însă, cea mai importantă rămâne experiența umană și oameni întâlniți în drumul meu: profesori, colegi, țărani, dansatori, turnee și amintiri.

Totuși, mai presus de aceste date cantitative și de evoluția cercetării, această teză de doctorat a însemnat, pentru mine, o adevărată mărturie despre lumea unui sat tradițional, în cazul de față satul Șieuț din județul Bistrița-Năsăud. O teză care a ajuns, fără să vrea, a fi exhaustivă și să devină o adevărată monografie culturală a Șieuțului. Îmi propun, cât de curând, și publicarea lucrării, însă cercetarea a avut nevoie de puțină odihnă după susținere căci, întocmai ca „aluatul la dospit”, materialul crește și devine mai valoros în timp, iar lucrurile se așază toate în matca lor firească. În cadrul unui astfel de demers, care devine copleșitor, este necesar puțin timp de reflecție pentru a-ți așeza gândurile, însă lucrarea de doctorat a fost și va rămâne, pentru mine, o adevărată lecție de viață, dar și un parcurs necesar, care m-a format.

A fost o temă academică unică, cu o abordare curajoasă. Aduc și aici mulțumiri domnului prof. univ. dr. Constantin Bărbulescu, coordonatorul tezei mele de doctorat, pentru răbdarea avută, sfaturile date și înțelegerea față de mine și față de acest fenomen, cu elemente inedite în abordare chiar și pentru domnia sa.

În întâlnirile cu oamenii din sate, ce v-a impresionat mai mult: tradițiile lor sau lumina din ochi atunci când vorbesc despre ele? Cum ați descrie ruralul bistrițean?

Ruralul bistrițean este încă, și astăzi, unul plin de farmec. Da, și plin de greutăți, ar spune unii; însă toate fac parte din viața noastră. La sate, oamenii au, inevitabil, o lumină aparte în ochi atunci când îți vorbesc despre tradițiile lor. E firesc, căci se identifică pe deplin cu acestea. Ei sunt trăitori în ea, precum e peștele în apă.

Ceea ce am încercat să fac, prin toate inițiativele culturale, a fost aceea de a-i face pe oamenii satelor mai conștienți de importanța, valoarea și frumusețea tradițiilor lor! Iar când reușești acest lucru, tu, ca cercetător, ești împlinit! Ți-ai atins scopul! E extrem de important ca oamenii de la țară să își cunoască, respecte și valorizeze în continuare tradițiile și obiceiurile specifice, căci asta îi ajută să dăinuie și să meargă mai departe! Dar, pentru un astfel de deznodământ fericit, avem nevoie de multă educație pentru generațiile tinere!

Fiecare întâlnire cu oamenii satului este unică și îmi atinge corzi sensibile nebănuite, pe care poate nici nu știam că le am. Am să vă relatez aici o întâmplare relativ recentă, din septembrie 2025. În ultimii doi ani am inițiat un proiect de cercetare științifică despre meșterii fierari din județul Bistrița-Năsăud. Fiind permanent conectată la acest subiect, într-o sâmbătă după-amiaza ajung în localitatea Feldru, de pe Valea Someșului; un sat mare și bogat, cu oameni harnici și muncitori care, la acea oră, își aduceau acasă, cu ștraiful cu cai, sacii de cartofi proaspăt scoși de pe câmp, întocmai ca întâmplarea din copilăria mea, relatată anterior.

Fiind pasionată de cai și de fierărit, întâlnesc un gospodar care mergea pe drum cu calul său și îl întreb detalii legate de potcovirea animalului său de tracțiune. Extrem de deschis, îmi descrie tehnicile de potcovire, fierarul la care potcovește de obicei, dar și detalii despre hamuri, despre modul în care lucrează cu calul său sau despre rasele de cai. Am remarcat cu câtă dragoste pentru muncă și pentru animalul său îmi vorbea tânărul proprietar, căci nu părea să aibă mai mult de 30 de ani, dar și cu câtă naturalețe se comporta; se vedea că este un „om simplu al satului”. Astfel, în acea scurtă discuție, am aflat și răspunsuri la întrebări pe care nu mi le pusesem anterior.

Deci, așa aș descrie ruralul bistrițean: plin de hărnicie, cu oameni spontani, naturali, deschiși și inteligenți, darnici și joviali. Desigur, unii ar putea să spună că sunt și altfel de oameni în satele noastre, lipsiți de aceste virtuți, însă pretutindeni în lume acolo unde este lumină, apare și umbra! Iar eu aleg să văd lumina, binele și frumosul! Pe celelalte le accept, dar nu le promovez, căci nu îmi folosesc!

Țin să precizez că eram în timpul liber, nicidecum într-o cercetare de teren propriu-zisă, din timpul săptămânii. Însă cultura tradițională nu se cercetează după normă, 8 ore pe zi, ci mai ales duminicile și în sărbători, după-mesele și noaptea sau la orele când se săvârșesc ritualurile specifice. Iar cine înțelege acest lucru va avea enorm de mult de câștigat! Căci munca în acest domeniu o faci non-stop și trebuie să fii mereu conștient de ceea ce se întâmplă în jurul tău și, de asemenea, conectat la realitățile momentului. Însă, în acest domeniu, munca mi-a devenit pasiune, astfel că nu am impresia că lucrez sau că port o povară, ci fac totul cu bucurie.

„Însă cultura tradițională nu se cercetează după normă, 8 ore pe zi, ci mai ales duminicile și în sărbători, după-mesele și noaptea sau la orele când se săvârșesc ritualurile specifice. Iar cine înțelege acest lucru va avea enorm de mult de câștigat! Căci munca în acest domeniu o faci non-stop și trebuie să fii mereu conștient de ceea ce se întâmplă în jurul tău și, de asemenea, conectat la realitățile momentului.”

 

Ați surprins în filme documentare chipuri, lacrimi, zâmbete, ritualuri. Care este imaginea care nu v-a părăsit niciodată?

Am ajuns să realizez filme documentare în urma muncii de teren efectuate în cadrul serviciului. În anul 2014, în luna mai, am însoțit formația de dansuri a Ansamblului Folcloric „Ciobănașul” din Șieuț la Tulcea, la Festivalul Internațional al Păstoritului. Timp de o săptămână am fost alături de niște oameni extraordinari, în cadrul unui turneu superb! Când am ajuns acasă, șieuțenii mi-au spus: „Smaranda, trebuie să vii la Șieuț! Avem atâtea obiceiuri și tradiții care încă se mai țin.” Tot în acea perioadă, o colegă de serviciu de-a tatălui meu, din Șieuț, mi-a spus despre obiceiul „Cununilor de Rusalii” de la ei din sat, care avea loc în fiecare an, cu ocazia acestei mari sărbători. Fiind luna iunie, am pornit la drum, pe teren, alături de un coleg de la Centrul Județean pentru Cultură Bistrița-Năsăud. Am cercetat și documentat tradiția, iar după 3 zile de filmări, făcute chiar de Rusalii, la Șieuț, în iunie 2014, aveam materialele documentare și înregistrările făcute. Filmul a avut avanpremiera anul următor, în 2015, chiar de Rusalii, iar apoi a câștigat și premii importante la câteva festivaluri naționale de film etnografic.

Apoi, în 2017 am filmat un obicei mai complex, „Obiceiul plugarului la Șieuț. Ieșitul plugului întâi”, în cadrul căruia am reconstituit de fapt întreg obiceiul, care nu mai era activ în sat. A fost, zicem noi, cel mai frumos și de succes film al nostru, cu ecouri deosebite în rândul publicului spectator! Se poate urmări și pe YouTube, doar căutând denumirea lui.

Ca urmare a acestor realizări, am reușit să organizez la Bistrița și o ediție a Festivalului-Concurs Internațional de Fotografie și Film Etnografic „Ethos Film Fest”, în anul 2019, împreună cu colegul meu, Cristian Vrăzmaș, cel cu care am lucrat și la realizarea filmelor documentare.

În anul 2020 a urmat filmarea colindătorilor de la Șieuț și obiceiul „Berii”, într-o iarnă superbă, cu multă zăpadă, care ne-a oferit niște cadre foarte reușite, căci colindatul de ceată bărbătească, interpretat de șieuțeni, este și acesta un element de patrimoniu cultural imaterial înscris în UNESCO, la fel ca și jocul fecioresc din Șieuț.

Apoi, anul 2025 a adus în prim-plan filmările făcute în fierăria meșterului Dumitru Trif din Șieuț, cel care a și devenit în acest an „Tezaur Uman Viu”.

După atât de multe incursiuni culturale făcute la Șieuț și zeci de ore de filmare, plus sute de ore de montaj, editare și mii de clipe pentru organizarea avanpremierelor filmelor documentare, sunt mai multe momente memorabile care mi-au rămas întipărite în minte. La primul film, în iunie 2014, țin minte că eram pe un câmp la Șieuț, în lanul de grâu; filmam fetele care culegeau spicele și împleteau cele mai frumoase cununi, pentru ritualul de a doua zi și am avut parte de un asfințit superb. Apoi, în martie 2017, când am filmat obiceiul plugarului, nu pot să uit acea dimineață de sâmbătă când m-am trezit înainte de ora 6 pentru a ajunge tot la Șieuț, în locul denumit în „Cofană”, acolo unde trebuia să filmăm prima brazdă a plugarului. Iar ghioceii înfloriți pe care i-a filmat colegul meu în pădurile din apropiere sunt și au rămas o imagine simbol a acestor filmări.

Pe de altă parte, nu putem uita frigul de -14ºC la care am filmat documentarul „Colindătorii și organizarea «Berii» la Șieuț”. A fost un frig crâncen, dar am avut norocul că ne-am încălzit cu crampălul (țuică fiartă, cu zahăr și secărea) folosit ca recuzită în filmare.

Jocul satului Șieuț, cu strigăturile specifice, trăirea dansatorilor și naturalețea acestora, costumele lor, dar și cojoacele colindătorilor, care oferă o imagine fantastică, toate sunt clipe de bucurie, conturând imagini care nu m-au părăsit niciodată. Apoi, sunt oamenii care au făcut parte din aceste filme, replicile lor spontane și remarcile naturale, adesea neașteptate; căci șieuțenii nu au fost actori propriu-ziși în filmele noastre, ci oameni simpli, care și-au trăit natural tradiția și au acceptat ca noi să îi filmăm.

Interviurile realizate cu meșterul fierar Dumitru Trif din Șieuț și cu oamenii satului fac parte din galeria frumoasă de amintiri. Mai sunt și câteva momentele inedite petrecute în această primăvară, tot la fierărie, momente imortalizate pe peliculă, pe care nu le voi uita niciodată: ultimul zâmbet filmat de noi al unui om drag mie sau ultima frază pe care mi-a spus-o atunci; căci nu știi niciodată când ceva ce se întâmplă are să fie pentru ultima dată!

„Atunci când ești puternic, îți permiți să fii pe deplin vulnerabil, iar acest lucru poate să fie unul foarte frumos!”

Ce v-a învățat comunitatea din Șieuț despre frumusețea vulnerabilității și puterea memoriei colective?

Îmi pare bine că ai readus în discuția noastră această sintagmă și că ai pus accentul pe ea; eu mi-am însușit-o recent, ca regulă de viață: căci atunci când ești puternic, îți permiți să fii pe deplin vulnerabil, iar acest lucru poate să fie unul foarte frumos!

Oamenii din Șieuț m-au învățat cum este să trăiești viața din plin, cu toate frumusețile, bucuriile și durerile ei. Ei se manifestă mult mai simplu, nu-și pun atâtea probleme ca noi, orășenii. Eu eram mai rezervată în anumite manifestări și în a arăta aceste lucruri; dar am învățat că trebuie să trăiești natural, fără măști. În timpul jocului de la Șieuț am văzut oameni transfigurați de bucurie; le zâmbea și inima când dansau. Acolo e scânteia și atunci apare magia, când îți râde și sufletul de bucuria vieții și a momentului!

Desigur, acest lucru se poate face doar atunci când ai un mediu în care ești acceptat și în care te simți în siguranță. Iar oamenii din Șieuț m-au adoptat și m-au făcut să fiu una de-a lor. Astfel că m-am putut comporta natural. Ei mă iubesc și mă respectă, iar când ajung la Șieuț mi-aș dori să pot să uit, în mai multe momente, că sunt cercetător și mi-aș dori ca, alături de ei, să pot să fiu doar eu, un simplu om, tocmai pentru a putea gusta din plin din nectarul vieții. Căci, atunci când ești pe deplin natural și autentic, nu ești vulnerabil, ci ești puternic!

Atunci când ascultați o doină sau priviți un joc popular, ce simțiți mai întâi: bucuria cercetătorului sau emoția omului simplu?

Depinde foarte mult de starea în care mă aflu și de calitatea pe care trebuie să o am în acel moment – dacă sunt într-o cercetare de teren, într-o delegație de la serviciu, în cadrul unui proiect sau dacă sunt, pur și simplu, participant. Însă, pentru noi, cercetătorii etnologi, meseria devine o vocație și ne este pătrunsă atât de mult în sânge, încât chiar și atunci când suntem, aparent, doar simpli participanți la un eveniment, în timpul liber, tot tindem să vedem cu ochiul specialistului fenomenul și să îl analizăm.

Însă, pe de altă parte, transferul se poate face și în sens invers, astfel că chiar și atunci când ai o datorie de serviciu, te poți lăsa absorbit sau copleșit de frumusețea izvorâtă de emoția omului simplu, care interpretează un fapt sau un fragment de cultură tradițională, astfel că te trezești involuntar cu un nod de emoție în gât, cu ochii umezi și cu o lacrimă care scapă pe obraz. Atâta profunzime stă în sufletul țăranului român și în manifestările sale culturale și spirituale, că te inundă de emoție, pur și simplu. Desigur, poți să faci acest lucru și să trăiești o astfel de experiență doar dacă ești conectat la lumea și la energia lui, dacă îl iubești, îl accepți așa cum este și îl înțelegi!

Astfel, bucuria cercetătorului de a descoperi un lucru sau un fapt inedit de cultură tradițională este, pur și simplu, în cazul meu, extatică; te copleșește, dar îți dă și energie să găsești noi resurse pentru a duce cercetarea la capăt (deși, în ziua de astăzi, în cultură, există mai mult resurse umane, decât financiare, iar acestea trebuie gestionate cu multă atenție).

„Căci tradiția nu înseamnă venerarea cenușii, ci transmiterea focului! Iar asta suntem și noi datori să facem pentru generațiile tinere!”

Cum se țese, în sufletul dvs., legătura dintre știință și emoție, dintre analiza rece și vibrația caldă a tradiției?

Precum am încercat să mă exprim și mai sus, în răspunsul precedent, există o simbioză între cele două paliere; cele două stări se întrepătrund adeseori, în cazul meu, și nu cred că aș putea face una fără cealaltă. Dacă e să vorbim de suflet, acolo e doar iubire și umanitate, iar vibrația caldă a tradiției își face culcuș în acel loc. Pe de altă parte, știința ne impune anumite rigori și e necesar să fim obiectivi și să analizăm la rece, de la o anumită „distanță”, fenomenul folcloric sau cultural cercetat.

Mai mult decât atât, consider că e mai benefic să privim uneori lucrurile complet detașat, în modul observațional; și asta nu înseamnă neapărat la „rece”, ci ne facilitează găsirea resurselor tocmai pentru a reuși să aducem, până la urmă, tradiția în inimă , să o simțim și să o înțelegem!

Căci, limpede nu reușim să vedem decât cu inima!

Iar atunci când e vorba de tradiție, e vorba de oameni și de sufletul lor, pe care, cu multă emoție, ți-l aștern în palmă, fără a avea nici o pretenție de la tine. Iar noi, cercetătorii din acest domeniu, avem datoria, dar și imensa responsabilitate, să nu-i dezamăgim și să nu-i rănim!

„Cred că sensul vieții noastre, în afară de a trăi fiecare clipă prezentă cu bucurie, este acela de a afla cine suntem cu adevărat, care este identitatea noastră.”

Cât de mult din propria dvs. identitate ați regăsit, de fapt, în obiceiurile și oamenii pe care îi documentați?

O întrebare genială! Așa și este! De fapt, în obiceiurile pe care le-am cercetat și documentat și în oamenii satelor pe care i-am întâlnit, m-am regăsit, de fapt, pe mine. Acest lucru s-a întâmplat mereu, însă l-am conștientizat relativ recent, odată cu dezvoltarea mea și evoluția pe plan personal și spiritual. Cred profund într-o sursă de la care „plecăm” cu toții, astfel că fiecare avem multe lucruri în comun cu ceilalți.

Cred că sensul vieții noastre, în afară de a trăi fiecare clipă prezentă cu bucurie, este acela de a afla cine suntem cu adevărat, care este identitatea noastră. Iar în toată activitatea mea, care mi-a fost dată să o fac până în prezent, am întâlnit doar oameni care îmi erau meniți să-mi apară în cale și am luat parte la evenimente care mi-au fost lecții importante. Căci nimic nu este întâmplător în viață! Nu există nici măcar coincidențe, ci totul îți este sortit! Iar atunci când ți-e bine și ești bucuros, bucură-te! Și atunci când îți este greu, întreabă-te: „Oare eu ce trebuie să învăț din asta?”

Cultura tradițională este adesea privită ca „trecut”. Cum îi putem reda prezentul și viitorul pentru generațiile tinere?

Cultura tradițională este vie, ea există, se întâmplă și astăzi în satele noastre, și nu numai. Doar că ea este într-o continuă dinamică și apare sub multe alte forme, fiind într-o profundă transformare, iar noi trebuie doar să fim pregătiți să o vedem.

Există mulți tineri (ca și noi doi, Florin) care simt focul viu al tradiției și știu că sunt chemați să ardă pe altarul ei. Din fericire, acești tineri sunt oameni demni, cu studii de specialitate în domeniu, cu idei mărețe și cu multă energie, iar realizările lor sunt magistrale. Doar că ei sunt cu bun simț și nu sparg tiparele; nu ajung în prim-plan la știri, căci, se știe, sloganul media este: „Good news, no news!”, adică „O știre bună nu-i, de fapt, o știre!”. În ziua de azi, dacă ceva nu e senzațional, nu contează! Însă noi contăm! Chiar dacă mai puțini, avem locul și rolul nostru în societate și, cu răbdare și perseverență, putem face schimbări majore în acest domeniu.

Tehnologia poate fi folosită și pentru sprijinirea și valorificarea tradiției; platformele de media și de socializare pot promova, într-un mod interactiv și atractiv pentru tineri, și cultura tradițională. Iar peste ani, cu cât vor fi mai dezrădăcinați, tinerilor li se vor părea tot mai exotice faptele de cultură tradițională documentate de noi astăzi. Eu mă bucur că am prins ciurda satului și lucrul la câmp și că le pot considera niște aspecte firești ale vieții.

Astfel, tot cu ajutorul internetului, noi promovăm filmele documentare realizate, care pot fi urmărite, oriunde pe glob, pe YouTube, doar tastând numele filmului. Și exemplele pot continua! Totul constă în educarea generației tinere cu privire la istoria și rădăcinile lor, aducându-le într-un mod cât mai familiar aspectele care țin de cultura tradițională. Am fi surprinși să aflăm că unii dintre ei chiar se regăsesc în astfel de manifestări cu substrat rural și vedem cum din ce în ce mai mulți oameni preferă tihna satului, unde traiul e cu rost, în pofida aglomerărilor urbane.

Căci tradiția nu înseamnă venerarea cenușii, ci transmiterea focului! Iar asta suntem și noi datori să facem pentru generațiile tinere!

„Peste ani, cu cât vor fi mai dezrădăcinați, tinerilor li se vor părea tot mai exotice faptele de cultură tradițională documentate de noi astăzi.”

Care este cea mai grea întrebare pe care v-ați pus-o vreodată în cercetarea dvs. și pentru care încă nu aveți un răspuns?

Unele dintre primele astfel de întrebări au fost: „De ce oamenii satelor nu știu să ne spună și să ne explice semnificațiile obiceiurilor lor?” Am observat asta în timpul filmărilor documentare, pentru că ei, fiind trăitori în tradiție, nu-și pun această întrebare. Ei trăiesc tradiția, pur și simplu, ca un fapt intrinsec. Răspunsul unanim era: „Pentru că așa e la noi în sat! Așa se face! Așa e bine!” sau „Așa am prins din bătrâni!” Se întrevede aici atât respectul pentru înaintași și dorința de a păstra neștirbite niște cutume, dar și o oarecare frică de a încălca moștenirea culturală și normele ei, statuate chiar de secole în anumite comunități.

Se poate observa aici perspectiva emică, a insider-ului, adică a celui care face parte din grupul social studiat, fiind și subiectul cercetării, dar și diferența esențială față de perspectiva etică, care aparține outsider-ului, și anume cercetătorului, acesta fiind cel care observă din afară fenomenul folcloric și caută să-i găsească un sens, o semnificație, încercând să-l decodifice.

Așa am încercat și eu să decodific și să-mi „traduc” lumea satului, însă unele întrebări au rămas „suspendate”, fără a-și mai găsi un răspuns clar. Atunci am învățat că poate trebuie să mai las timpul să curgă până când voi afla răspunsul potrivit.

Iar mai apoi, viața ne învață inevitabil ce e moartea. Iar marele mister al existenței umane este unul în fața căruia cu toții ne poziționăm în off-side. Taina vieții și a morții poate fi văzută cu adevărat doar de cei care au pășit dincolo și nouă nu ne este permis să o înțelegem sau să o descifrăm.

Există o poveste din teren care v-a răscolit atât de tare încât v-a schimbat felul de a privi lumea?

Da. Și nu este vorba despre o poveste, ci despre o întâmplare. Anul acesta, pe 1 Mai 2025, cel mai bun prieten al meu, învățătorul Ignat Pantea Jr. de la Șieuț (cunoscut ca și Nătuț Pantea), a murit într-un cumplit accident, în pădure.

Până la înmormântare, au urmat cinci zile de chin și durere; tot satul fremăta, dar în liniște. Șocul a fost atât de mare, încât părea că toată lumea a amuțit. În acele momente, întreaga comunitate din Șieuț a fost destabilizată. Simțeam că se prăbușea și că am datoria să o țin în mână, pentru a nu se dezintegra. Când un membru marcant al unei comunități rurale pleacă pe neașteptate, mai ales atunci când este în floarea vieții, întreaga comunitate se destabilizează și are nevoie de o serie de mecanisme interne pentru a se regrupa. Acesta e și rostul ritualurilor specifice care se fac în acele momente de trecere, care la sate încă se mai practică.

Am simțit emoțiile acelor zile la un nivel intens, dar am reușit să-mi păstrez totuși firea. Am primit zeci de telefoane în acea perioadă. Simțeam că toată lumea aștepta ceva de la mine, să fac ceva, să spun ceva. Tot ce am putut face a fost să fiu alături de șieuțeni, prin prezența mea.

În acele zile, peste 1000 de oameni au trecut să-și ia rămas bun de la Nătuț. Am participat la cele mai profunde și răscolitoare momente din viața mea. Bătălia s-a dat atât pe planul sufletesc, cât și pe cel mental, căci trebuia să păstrez un echilibru între sfera emoțională și observatorul participant. Nu, nu eram nicidecum în pielea cercetătorului, ci în cea a omului care a crescut și s-a format în Șieuț, avându-l mereu ca sprijin și om de bază pe domnul învățător Nătuț Pantea! Norocul meu a fost că urmasem în ultimii ani și niște cursuri de psihologie și am avut capacitatea mentală de a-mi controla gândurile și emoțiile! E salvator să poți face acest lucru, să fii lucid chiar și în cele mai cumplite și neașteptate momente, chiar dacă riști să nu mai simți cu adevărat emoția firească a clipelor. Știu, și durerea are rostul ei în drumul vieții noastre, dar oare cine își dorește să simtă asemenea clipe!?

Acestui om îi datorez mare parte din ceea ce eu am realizat în planul cultural în ultimii 10 ani. Iar acum, tot datorită lui, sunt mai puternică ca niciodată și mai hotărâtă să fac tot ceea ce îmi stă în putință pentru a promova satul românesc, a scoate la lumină tradițiile, atât cât ele mai există. Pentru că învățătorul Nătuț Pantea de la Șieuț, alături de toți cei din generația lui, face parte din ultima generație care a mai prins jocul satului, organizat firesc, în mediul lui natural, cu toate elementele care însoțesc astfel de manifestări culturale. Iar de acești oameni trebuie să avem mare grijă. Când se duc, iau cu ei o parte din sufletul satului și îl mută acolo sus, pe deal, în cimitir sau chiar mai sus, în planul ceresc.

Schimbările produse sunt la nivel personal, ce au loc profund, în adâncul ființei. Multe dintre ele nu pot fi explicate în cuvinte. În urma acestora, fără să vreau, mi-am găsit răspunsurile la toate întrebările pe care începusem să mi le pun în ultimii ani. Am aflat cine sunt cu adevărat!

Când privești lumea cu iubire și cu lumină, începi să trăiești fără frică, iar atunci totul se schimbă. Căci, după acel moment, pentru mine, nimic altceva care să îmi zdruncine lumea nu se mai poate întâmpla! Lumea mea a fost atunci zguduită din temelii și s-a așezat într-o nouă formă. Am trecut deja în după-amiaza vieții și știu cu adevărat cine sunt, ce trebuie să fac și ce-mi doresc! Iar acest lucru e eliberator și liniștitor și, în ciuda celor întâmplate, îți dă bucuria nemărginită de a trăi momentul prezent, clipă cu clipă, fără frică! Asta am învățat eu de la cel mai bun prieten al meu, chiar și după ce s-a mutat într-un alt plan, într-o altă dimensiune!

Să nu credeți că n-am plâns când am scris aceste rânduri, dar e mai ușor să fii vulnerabil – iar în același timp, puternic, atunci când ai un înger în cer! Iar prima lacrimă vine mereu din ochiul stâng, pentru că e mai aproape de inimă!

Cum arată pentru dvs. cuvântul „acasă”: este un sat, o tradiție, o familie, o comunitate?

Pentru mine, „acasă” înseamnă Șieuț! E vorba despre acel sat, acea comunitate care m-a adoptat; e vorba despre șieuțeni și de momentele trăite alături de aceștia. Pentru mine, „acasă” e jocul satului, e „Sârba”, „De-a lungu” și „Învârtita”; toate tradițiile și obiceiurile, muzica (ceterașii) și jocul satului, oamenii și poveștile lor! A celor care sunt și a celor care-au fost! Ei au construit Șieuțul și simt că e și datoria mea să duc moștenirea tradiției lor mai departe.

Există multe momente memorabile care îmi vin acum în minte și pe care le-am trăit alături de ei. În perioada 2013-2025, le-am fost alături în peste 100 de spectacole și evenimente culturale. În mai 2014, după ce m-am întors acasă de la Festivalul Internațional al Păstoritului de la Tulcea, acolo unde i-am însoțit, îmi aduc aminte că atunci când am ajuns acasă, am plâns, fiind copleșită de frumusețea și intensitatea experienței avute. Iar eu nu prea obișnuiam să plâng! Înseamnă că s-a petrecut ceva în ființa mea atunci. Îmi mai aduc aminte de turneul de la Plovdiv, din Bulgaria (august 2016), de deplasările de la Alba Iulia, cu ocazia Centenarului Marii Uniri, de concertul de colinde de la București, care a avut loc la Muzeul Național al Literaturii Române (în decembrie 2018) sau de participarea la Festivalul Internațional „Peștișorul de Aur” de la Tulcea, în august 2017, atunci când cu un grup de 50 de dansatori, copii și tineri, am cucerit trofeul festivalului. Am contribuit și eu la formarea unor generații de tineri dansatori și de oameni în Șieuț, iar filmele documentare stau și ele mărturie a trecerii mele prin sat.

Iar, mai recent, țin să menționez momentele de la susținerea tezei de doctorat, de la Cluj-Napoca sau participarea la Festivalul „Trandafir de la Moldova” de la Iași (octombrie 2023), clipe frumoase, pline de bucurie și intensitate, pe care le-am trăit alături de cei de „acasă”.

Tocmai de aceea, cea mai onorantă distincție pe care am primit-o este chiar Titlul de Cetățean de Onoare al Comunei Șieuț, care mi-a fost conferit anul trecut, pe data de 19 mai 2024. Momente înălțătoare au avut loc atunci, chiar în sfânta biserică! O imensă bucurie, dar și o imensă responsabilitate de a promova în continuare cultura comunei Șieuț, din toate cele patru sate componente.

E posibil ca țăranii din Șieuț să îmi aducă aminte de oamenii satului meu din copilărie, de la Unirea, un sat care „s-a stins” în ultimii 20 de ani, fiind înghițit de modernitate. Dar la Șieuț mi-am regăsit ființa, prin dans, întorcându-mă „acasă”.

Se știe că unele dansuri tribale abundă în bătăi, având chiar semnificația unei profunde conectări cu pământul, cu materia din care suntem făcuți; iar acest lucru mie îmi spune multe despre esența ființei noastre!

„Cea mai onorantă distincție pe care am primit-o este chiar Titlul de Cetățean de Onoare al Comunei Șieuț, care mi-a fost conferit anul trecut, pe data de 19 mai 2024.”

Dacă ar fi să alegeți o singură melodie, un singur joc, care să vorbească lumii întregi despre România profundă, care ar fi acela?

Pentru mine, România profundă se regăsește în melodia jocului „Sârba” de la Șieuț și în pașii dansului, cu toate bătăile sale, dar mai ales cu acea bătaie care m-a legat pe mine, printr-o străfulgerare tainică, într-o zi de 27 februarie 2014, de inima satului românesc și de Șieuț. Iar strigăturile jocului sunt o adevărată splendoare! Desigur, când spun „Sârba”, spun și ceterașul satului și dansatorii șieuțeni.

Strigături SÂRBĂ

Hai la Sârbă, măi băieți,

Care vreți, care puteți,

Care nu, mai rămâneți!

 

Asta-i Sârba Sârbilor,

Bucuria fetelor,

Dragostea nevestelor.

 

Sârba-i mare, fete n-are

C-o murit de gălbinare;

Numa’ una o mai rămas

Și-aia-i galbenă sub nas.

 

Asta-i Sârba românească,

Cine-o joacă, să trăiască!

 

Asta-i Sârba de la fete,

Dragostea de la neveste.

 

Di la unu’ pân la unu

Nu te pune cu niebunu;

Că niebunu când se pune

Joacă până face spume

Și fuge cu tine-n lume

Și cu el nu te poți pune.

 

Di la unu pân’ la două

Lelia mea-i cu rochie nouă,

Nice ninge, nice plouă,

Numa’ batere de rouă.

 

De la două pân’ la tri

Lelea ei cu rocia ii,

Nici a ninge, nici a și,

Nevăstuța-i cu copii.

 

De la tri și pân’ la patru

Mi-o mâncat lupcii mânzatu

Las’ să-l mânce, dă-l la dracu,

Că la toamnă-om face altu.

 

De la patru pân’ la cinci

Vai de mine, ce-i pe-aici?

Fete mari cu copii mici!

Unu-n brață, unu-n mață,

Unu de poale s-agață;

Unu zîce dă mălai

Altu dă cuțît să tai;

Unu zîce du-mă afară,

Altu zîce du-mă iară.

 

De la cinci și pân’ la șase

Săruta-o-aș preutese;

Săruta-o-aș, da’ mă tem

Că mă face popa gem.

Nu te teme, băiețele,

Că popa nu face rele

Că popa face copii

Tătă noaptea câte tri;

Preuteasa face fete

Tătă noaptea câte șepte.

 

De la șăse pân’ la șepte

Mă suii în sus pe trepte

Mă-ntâlnii cu două fete.

Amândouă, rocie nouă,

Săruta-le-aș pe-amândouă.

 

De la șapte pân’ la opt

Pătrupopu-i pătrupop

Și el țîne câte opt;

D-apoi io, copil sărac,

Cu una ce să mă fac?

 

De la opt și pân’ la nouă

Ciocârlia-i sus pe ouă,

Sus, copile, sus!

 

Frunză verde, bate-o bruma,

La pământ să batem una,

După ei, copile, acuma,

Una, Sârbă, măi!

 

Poi, două, două,

Numai două!

Poi, tri, măi, tri,

Numai tri!

 

Și-ncă odată iarăși tri,

Și-un gerunce care știi

Să-i sară ocii mândrii,

Să n-aibă cu ce ocii.

 

Poi, după mine, măi, copii,

Frunză verde de măr mare

Zî muzica-n Sârba tare

Dați-i drumul fiecare,

Sus, copile, sus!

 

Stați, o dată, măi ficiori!

La frizură o dată, măi,

La cioarici o dată, măi

Și în palme alte trei,

Una, două, trei!

 

După mine, băieței!

 

Frunză verde de bujor,

Să luăm Sârba pe-un pcior

C-așa mere mai ușor.

Cum ați dori să vă amintească oamenii: ca cercetător, ca dansator, ca păstrător de tradiții sau pur și simplu ca un „om al luminii”?

Cu siguranță, ca un „om al luminii”, un om care i-a iubit enorm și a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a pune în valoare oamenii satului, tradițiile lor, jocurile și muzica specifice, hainele tradiționale,  poveștile lor simple și felul lor firesc de-a fi.

Deși sunt tânără, am realizat multe până la această vârstă. Viața ne oferă mereu surprize, iar eu sunt deschisă să primesc și să accept toate provocările care mă vor întâmpina și de acum înainte, având toate resursele necesare pentru a le răspunde adecvat.

Indiferent pe unde mă vor purta pașii prin această lume, atunci când voi ajunge o cruce în cimitir, vreau să mă întorc „acasă”, alături de „ai mei”, de cei pe care i-am iubit și i-am slujit! Las asta aici ca testament!

Ce ați învățat de la oamenii pe care i-ați întâlnit, ce v-au oferit ei dincolo de interviuri și cercetări?

„Am învățat multe din cărți, însă am învățat totul de la oameni!”; așa îi plăcea lui Ilie Frandăș să spună, omul de cultură reghinean care m-a descoperit și m-a promovat în cadrul emisiunilor sale realizate la Ardeal TV în ultimii ani; a fost un om care a crezut foarte mult în mine și căruia îi păstrez o stimă deosebită și o amintire vie, chiar și dincolo, în eternitate.

De la oamenii satelor am învățat ce este bucuria dansului, dar și ce este munca pământului și truda pentru o pâine. Am învățat ce este veselia, dar și tristețea; am observat respectul lor față de momentele importante din viață.

Ca să ajungi să cunoști cu adevărat țăranii, trebuie să mănânci cu ei, să bei cu ei, să joci cu ei, să suferi cu ei și să lucrezi cu ei. Așa spunea Grigore Leșe! La Șieuț, în ultimii 12 ani, am petrecut mult timp cu oamenii acestui sat și am avut ocazia să petrec cu ei toate aceste lucruri, ajungând să-i cunosc!

Și nu numai pe ei. Povestesc mai mult despre Șieuț pentru că acolo mi s-a agățat sufletul. Dar inima îmi vibrează și atunci când merg și pătrund în inima altor sate din județul nostru sau de oriunde din țară. Simt că spațiul rural românesc are ceva special, cu multe lucruri de descoperit și de oferit. Liniștea și tihna pe care le întâlnești aici nu se compară cu nimic în lume.

„Indiferent pe unde mă vor purta pașii prin această lume, atunci când voi ajunge o cruce în cimitir, vreau să mă întorc „acasă”, alături de „ai mei”, de cei pe care i-am iubit și i-am slujit! Las asta aici ca testament!”

 

Într-un timp grăbit, în care educația riscă să devină un algoritm sau o simplă etapă de bifat, există oameni care reușesc să-i păstreze sufletul viu. Ema este unul dintre acești oameni rari. Educator, curator de emoții, arhitect de lumi ludice – ea nu oferă doar învățare, ci trăire. Construiește contexte în care mirarea copiilor devine formă de cunoaștere, iar joaca – un act cultural în sine.

Lucrând la intersecția dintre pedagogie și expresie artistică, Ema redefinește granițele dintre școală și comunitate. Festivalul Magic&Ludic, pe care îl semnează cu o emoție discretă, dar temeinică, nu este doar un eveniment pentru copii, ci o pledoarie pentru o educație care îndrăznește să se transforme în spectacol, în ritual colectiv de apropiere și sens.

Ceea ce impresionează la Ema nu este doar dăruirea — ci limpezimea cu care își asumă misiunea: aceea de a menține vie „patria copilăriei”, nu ca refugiu, ci ca spațiu esențial al formării umane. Într-un prezent marcat de tehnologii grăbite și relații fragmentate, vocea sa devine un contrapunct delicat, dar ferm, ce reamintește că educația adevărată nu luminează doar mintea, ci și inima.

Ema, mă bucur să povestim și îți mulțumesc că ai răspuns pozitiv invitației mele. Să-ncepem așadar.

„De ceva timp spun că port în mâini și în suflet cea mai frumoasă meserie, cea mai jucăușă și cea mai distractivă. Drept urmare, a păstra vie copilăria în sufletele copiilor înseamnă, de fapt, a le proteja bucuria autentică, curiozitatea și încrederea în lume.”

 

Ema, ce bucurie să fiu acum de partea jurnalistului care întreabă, și acum am în minte interviul pe care tu mi l-ai conturat, este poate cel mai frumos portret pe care cineva mi l-a schițat într-un astfel de context. Ema, ,,copilăria e patria fiecărui om”, ne spunea Antoine de Saint-Exupéry. Cum reușești, prin munca ta, să păstrezi vie această „patrie” în sufletele copiilor cu care lucrezi?

Cu plăcere deosebită am primit invitația ta! De astă dată am schimbat rolurile și îți mulțumesc că vezi în mine un „actor” ce poate presta pe scenă în fața unui public, publicul nostru fiind cititorii. De ceva timp spun că port în mâini și în suflet cea mai frumoasă meserie, cea mai jucăușă și cea mai distractivă. Drept urmare, a păstra vie copilăria în sufletele copiilor înseamnă, de fapt, a le proteja bucuria autentică, curiozitatea și încrederea în lume. Ne hrănim sufletul reciproc. Copilăria nu trebuie grăbită. Merită trăită prin joc și joacă. Merită să lăsăm spațiu de imaginație, să zburde. Nu e vorba de a-i feri de griji, nici despre a le umple programul cu activități, ci despre a nu le stinge lumina din priviri.

„Copilăria nu trebuie grăbită. Merită trăită.”

 

Dacă ai privi educația ca pe un vin bun, care are nevoie de timp și răbdare, ce crezi că îi lipsește sistemului nostru pentru a deveni o „recoltă” valoroasă?

O întrebare foarte bună pe care și eu, la rându-mi, o adresez pentru că, părerea mea, fiecare idee contează și poate deveni o voce puternică. Sistemul nostru are nevoie de echitate,  coerență, predictibilitate, o strategie națională bazată pe cercetare educațională făcută la firul ierbii, curriculum modern bazat pe gândire critică, colaborare, creativitate, educație financiară, digitală, civică și emoțională. Dar „recolta”, că tare frumos te-ai exprimat, e formată și din oameni dedicați care se conjugă cu verbul „ a face”.

„Sistemul nostru are nevoie de echitate,  coerență, predictibilitate, o strategie națională bazată pe cercetare educațională făcută la firul ierbii, curriculum modern bazat pe gândire critică, colaborare, creativitate, educație financiară, digitală, civică și emoțională.”

Într-o lume în care copiii cresc printre ecrane, cum reușești să le redai bucuria de a descoperi lumea reală — iar părinților, bucuria de a o privi prin ochii lor?

Ecranele, ce e drept, au devenit „ferestrele” spre cunoașterea lumii copiilor. Motorul principal al copiilor este curiozitatea pe care, sper să nu se stingă și prin activități în aer liber, activități care cer atingere, miros, gust, mișcare, le-o putem satisface. Noi, adulții, suntem modelele vii. Dacă ne văd pe noi cu o carte în mână, încep întrebările, așa-i?

,,Educația este o armă a păcii.” Cred mult în această expresie mai ales în contextul global actual. În ce fel crezi că un educator de grădiniță poate fi un constructor de pace într-o lume care pare din ce în ce mai agitată și fragmentată?

Care a fost momentul în care ai înțeles că poți transforma educația în eveniment cultural, nu doar în proces școlar?

Cum aduci arta în viața copiilor tăi — fie în grădiniță, fie în cadrul festivalurilor pe care le organizezi la Iași? Și te întreb asta pentru că Brâncuși avea o vorbă … ,,arta ne educă simțurile” și cred cu tărie în vorba asta.

Ce frumos ai conturat întrebarea! Prin activitățile din cadrul festivalului nostru, îi conducem să guste din frumusețe ce vine prin mai multe forme și anume prin cinema în aer liber, prin pictură, prin ceramică, prin teatru, prin dans, prin mișcare creativă, prin jocurile de rol îmbrățișate de personaje din povești sau desene animate.

„Prin activitățile din cadrul festivalului nostru, îi conducem să guste din frumusețe ce vine prin mai multe forme.”

În festivalul Emagic & Ludic, aduni joacă, artă și comunitate într-un spațiu viu. Ce înseamnă pentru tine „magia” acestui eveniment — și care e lecția pe care ți-au dat-o copiii de acolo?

Când privești spre un copil care creează ceva, simți mai multă speranță sau responsabilitate?

Speranță că nu este îngrădit și că nu va fi îngrădit și că va învăța să se exprime liber, dar și responsabilitate să îi fiu far în continuare cu toate instrumentele pe care le cunosc.

„Faptul că mă trezesc cu bucurie dimineață și știu că am găsit sens în viață, e motivul real să cred că meseria nu e doar o profesie. Nu și când copiii sunt puntea.”

Într-un interviu, ai spus că îți dorești ca educația să fie „o experiență, nu o obligație”. Cum transformi un concept atât de idealist într-o practică zilnică, între resurse limitate și sisteme rigide?

Aplecându-mă asupra lor, înțelegându-i, ajutându-i să învețe prin trăire. Viața o descoperă, o experimentează: cum plantează semințe, cum construiesc coșulețe pentru legume, când se joacă la centrul Joc de rol.

În ce momente ai simțit că meseria ta nu e doar profesie, ci un mod de a trăi, pentru că educația este cu adevărat viața însăși.

M-am emonționat! Am avut un traseu liniar, dar îmi aduc aminte că m-am înscris cu mama de mână la liceul cu profil pedagogic în 2004 pentru că o voce masculină puternică mi-a zis „fă-te învățătoare ca mătușă-ta Ana!”. Zis și făcut. Anii au trecut, m-am perfecționat cu dorință în timp. Am descoperit că cei mici au multe surprize lăuntrice, că sunt un soare luminos ce intră în camera inimii mele zilnic și nu este copil în care să nu văd ceva frumos. Faptul că vorbim aici după 16 ani de experiență, nu mă văd făcând altceva decât ce ar pune în centru copilul. Faptul că mă trezesc cu bucurie dimineață și știu că am găsit sens în viață, e motivul real să cred că meseria nu e doar o profesie. Nu și când copiii sunt puntea.

„Faptul că tangențial meseriei s-a născut un festival unde ideile mele și ale colegilor se unesc și creează încântare e iarăși emoționant pentru mine. Orice ediție pe care o construim e inima noastră toată și vine cu satisfacție indiferent de numărul participanților.”

Când organizezi un festival pentru copii, cum alegi echilibrul între distracție și sens? Ce te face să spui „da, ăsta e un eveniment care îi schimbă cu adevărat”?

Ce mesaj crezi că va purta generația de copii pe care o formezi și cum te asiguri că e unul de speranță, nu de teamă? Ema, lasă-mi un gând aici, să-l recitim peste ani și ani.

„Îmi doresc să simtă că sunt văzuți, auziți, înțeleși. Îmi doresc să înțeleagă că orice emoție trebuie testată și, în egală măsură, să înțeleagă că greșelile nu sunt eșecuri, nici nu le conturează un profil.”

Vasilică este născut și acordat în inima satului Boiu, unde tradițiile sunt notele ce țin viu întregul cântec al comunității. Crescut într-o familie ce păstrează armonia valorilor autentice, el a moștenit nu doar dragostea pentru oameni și credința în Dumnezeu, ci și reverberația profundă a rânduielii satului care îi modelează glasul și identitatea.

Descoperit încă din copilărie de o profesoară atentă, Vasilică a găsit în cântecele sătenilor un izvor limpede, ce i-a înălțat vocea până la un echilibru desăvârșit între suflet, muzică și credință — un fel de „logos” artistic, unde fiecare notă poartă o taină și o poveste.

Studii în Teologie și Muzică Religioasă i-au fost far călăuzitor, iar prin proiectul „Boiu – Tradiții și Obiceiuri Locale”, el nu doar că readuce la viață costumele și obiceiurile uitate, ci și adună într-un cor comunitatea către rădăcinile sale sacre.

Premiul la Festivalul „Strugurele de Aur” nu e doar o distincție, ci o răspundere asumată cu smerenie, într-o lume în care ecoul autenticității devine tot mai rar. Visul său, ca un altar al memoriei vii, este un centru cultural în sat, un sanctuar al identității și apartenenței. Iar pentru tineri, Vasilică are un mesaj simplu și grav: cu muncă, credință și perseverență, orice vis poate deveni un cântec ce răsună dincolo de vremuri.

Vasilică, îți mulțumesc tare mult că ai vrut să împletim această poveste și mai mult pentru cuvintele frumoase pe care mi le-ai adresat. Să-ncepem!

Om bun, mă bucur să povestim. Spune-mi în câteva cuvinte cum te-ar descrie mama ta. Dar tu? 

Mama mea, este cea care m-a ajutat constant, ea împreună cu tatăl meu au fost cei care mi-
au dăruit în mod indirect, prin simplitatea lor ,ceea ce trebuie să poarte un tânăr în suflet și
în inimă: dragostea de oameni, dragostea de Dumnezeu și tot în mod indirect, dragostea față
de rânduiala oamenilor de sat.

„glasul meu și-a găsit loc printre sătenii mei, boienii mei dragi
care mi-au dăruit cântările lor, din sufletul lor.”

 

Cum îți amintești primele clipe în care cântecul a început să pulseze în tine, în satul Boiu?

Cântecul a fost mereu prezent în jurul meu încă din copilărie, surorile mele mai mari, Diana
și Mirela, aveau la școala generală o doamnă profesor de muzică, doamna Horvath Doina, cea
care m-a descoperit, acolo într-o zi din luna ianuarie, într-un hol al școlii, doamna educatoare
ducându-mă să-i cânt doamnei profesor…..acolo a început cântecul meu…..iar mai apoi, într-
un mod cât se poate de natural, glasul meu și-a găsit loc printre sătenii mei, boienii mei dragi
care mi-au dăruit cântările lor, din sufletul lor.

„Mi-a fost greu, dar mi-a plăcut, mi-am dorit să fiu fericit cântând, să vindec și să dăruiesc, să ajut și să ofer celor care nu au, cât am putut din puținul meu.”

În familie, cine te-a ghidat prima dată spre cântec? Se spune că familia este primul ansamblu folcloric în care înveți să cânți. A fost un părinte, un bunic sau poate o voce ascunsă a satului?

Nu pot spune că a fost cineva care m-a îndrumat spre cântec, am cântat de mic, iar primul meu
contact cu muzica a fost în familie, unchiul meu Vasile a fost un instrumentist de mare valoare al
zonei, a fost unul dintre muzicanții care au păstrat specificul zonei cel mai bine, dat fiind faptul că
l-a moștenit pe tatăl său, străbunicul meu, amândoi suflători. Știu și simt că de aici am moștenit
cântarea, de la ei am moștenit dragul de oameni și cunoașterea interpretării și specificul zonei
mele.

„Omul fără de rânduială, este nimic. Dumnezeu a fost MEREU sprijinitorul vieții mele.”

 

Cum te-au modelat studiile de Teologie și Muzică Religioasă ca interpret de muzică populară? Și totodată sunt curios ce te-a îndemnat din interiorul tău să alegi acest drum al studiului.

Teologia este pentru mine șansa unei vieți aflate în rânduială, omul fără de rânduială, este
nimic. Dumnezeu a fost MEREU sprijinitorul vieții mele. Școlile teologice albaiuliene
formează tineri din toate colțurile tării, iar ce mi-a oferit mie acest demers a fost echilibrul și
răbdarea, un om aflat cu gândul spre Dumnezeu nu va fi influențat de nicio putere a acestei
lumi dificile. Să nu-și lase părinții copiii fără de Dumnezeu, doar așa putem învinge. Despre
muzica religioasă vă pot spune multe, fiindcă eu în cadrul ei am învățat cum să te apropii de
sufletul oamenilor, acolo, în Sfânta Biserică, respectând cântările satului, transmise prin viu-
grai până la mine, sătenii mei care au dezvoltat în sufletul meu o sensibilitate și o
responsabilitate de a trudi și de a învăța, așadar m-am înscris si la Secția de muzică religioasă și folclor muzical, în cadrul Universității „1 decembrie 1918”. Cel care a dezvoltat în mine dragostea față de muzica religioasă transilvăneană, a fost Părintele profesor doctor
Nicolae Topîrcean, mentorul meu, profesorul cel mai drag din seminarul teologic, dânsul a
aprins în mine o dragoste mare față de muzica bisericească corală și nu numai.

„Atunci când a trebuit să aleg piese pentru concursurile la care am participat, m-am raportat la satul meu, și bine am făcut, fiindcă majoritatea specialiștilor le-au apreciat.”

 

Cum ai simțit prima dată că muzica ta putea să iasă din colțul familiar al satului Boiu și să fie ascultat…

Când am început să găsesc cântările în sat, având deja o experiență în ceea ce privește stilistica
zonei, mi-am dat seama cât de valoroase sunt, nu doar fiindcă nu se cunosc și nu sunt cântate, ci
și din punct de vedere etnomuzicologic, am întâlnit structuri de strat vechi, apuse demult în zona
noastră. Satul meu nu a fost ,,exploatat” din punct de vedere folcloric și muzical , așadar am găsit
ceea ce mi-a trebuit. Cunoscând aceste lucruri, atunci când a trebuit să aleg piese pentru
concursurile la care am participat, m-am raportat la satul meu, și bine am făcut, fiindcă
majoritatea specialiștilor le-au apreciat.

„Atunci când am realizat câtă bogăție există și în satul meu, am dezvoltat acest proiect alături de prietenii mei din Boiu, am adunat fotografii vechi, am adunat povești, iar eu m-am ocupat personal de costumele românești.”

 

Tu ai inițiat proiectul ,,Boiu – Tradiții și Obiceiuri Locale”. Cum s-a născut această idee și ce speri să lase comunității satului acest demers cultural?

„Boiu – Tadiții și obiceiuri locale’’ s-a născut în anul 2021, dintr-o pură întâmplare, inspirat de
altcineva, mai exact de Florin Bucuțea. Atunci când am realizat câtă bogăție există și în satul meu, am dezvoltat acest proiect alături de prietenii mei din Boiu, am adunat fotografii vechi, am adunat povești, iar eu m-am ocupat personal de costumele românești. Am adunat și am salvat tot ce mi-a oferit terenul, piese care urmau să fie aruncate și arse, piese pe care le-am căutat în poduri și prin șuri. Am readus la viață, prin această activitate, costumul vechi al Văii Târnavei Mari, care a fost uitat pe fundul lăzilor. Până acum câțiva ani, nimeni nu mai purta costumul vechi, dar prin activitatea noastră, sătenii l-au adoptat iar, ceea ce pentru mine a fost o bucurie imensă. În cea mai mare parte, rolul acestei pagini a fost colectarea de la oamenii locului, amintirile, specificul satului, tradițiile, obiceiurile, tot ceea ce i-a făcut pe ei români și oameni aflați în rânduială. Îmi doresc să las în urma mea, generațiilor viitoare
simțiri și sentimentul apartenenței, nu doar o cameră de muzeu, nu doar un costum sau două
blide, nu, ci întregul suflet al boienilor.

„Îmi doresc să las în urma mea, generațiilor viitoare simțiri și sentimentul apartenenței, nu doar o cameră de muzeu, nu doar un costum sau două blide, nu, ci întregul suflet al boienilor.”

 

Se spune că un artist adevărat poartă cu el vocea comunității sale. Ce rol au avut sătenii, ți-au fost sprijin?

Sătenii mei au avut și au un rol important în toată activitatea mea…fără de ei nu aș fi realizat
lucrurile așa cum ar fi trebuit. La început a fost greu fiindcă nu m-a sprijinit aproape nimeni, dar
cunoscându-mă în timp, si eu pe ei, lucrurile s-au schimbat. Mi-au oferit hainele românești, m-au
chemat în casele lor, nu doar pentru a discuta despre tradiții sau cântări, ci m-au chemat și să-și
mai descarce sufletul. Pierdeam ore în șir la povești în casa din-naine’(camera din față ,cea mai
gătată’), la poartă, sau in curtea casei lor, arătându-mi poze cu nepoții și poze de la nunta
lor, amintiri legate de părinți și de locuri de muncă, de conexiuni din acea vreme și despre tot ce pentru ei a însemnat viață și rânduială. Îmi iubesc sătenii nespus și spre bucuria mea, acum și ei
mă iubesc pe mine.

„Îmi iubesc sătenii nespus și spre bucuria mea, acum și ei mă iubesc pe mine.”

 

Care îți sunt cele mai de preț amintiri din acest parcurs care lasă urme în comunitatea ta?

Amintirile-mi sunt oamenii mei dragi din sat, fiecare suflet pe care l-am cunoscut, fiecare suflet care
nu mai este și după cum a rânduit Dumnezeu, am putut fi părtaș, ducându-I alături de părintele
Mihail, sus în deal, în țintirim, de unde ne privesc și ne ocrotesc. Astea sunt amintirile mele,
oamenii și locul unde se întâlneau în fiecare duminică, Sfânta Biserică. O mică urmă a fost lăsată
de mine, prin culegerea și valorificarea patrimoniului cultural material și imaterial. Asta a
resuscitat satul, i-a făcut pe oameni să cate prin lăzi, să își amintească de vremurile apuse, de a
se îmbrăca în continuare în hainele românești, asta a fost de fapt dorința mea, să se păstreze în
familii și să fie transmise, nu să le preiau eu. Ceea ce am preluat în materie de vestimentație
tradițională a fost aceea parte uitată sau care urma să fie aruncată sau distrusă. Eram chemat sub
această formă de cele mai multe ori : „Vasile, dacă vrei să vii după ele, noi ți-i le dăm, dacă nu
le-om arunca în foc, că nu ne mai trebuie.” Unele le-am primit, altele le-am cumpărat, altele le-
am primit în schimbul altor costume noi confecționate de mine sau chiar ceva din colecție care
avea o „dublură’’. Așa am reușit să colectez și să păstrez moștenirea boienilor, greu, dar cu un
rezultat frumos.

„Fiecare suflet pe care l-am cunoscut, fiecare suflet care nu mai este și după cum a rânduit Dumnezeu, am putut fi părtaș, ducându-I alături de părintele Mihail, sus în deal, în țintirim, de unde ne privesc și ne ocrotesc.”

 

Cum ai simțit pentru prima dată emoția de a urca pe o scenă de festival, în fața unui juriu? Ai avut emoții asemănătoare cu emoțiile copilului care cântă pentru prima dată acasă?

Primul meu concurs mi-a adus și primul premiu din viața mea. Emoțiile au fost stopate de
bucuria cântecului, am cântat atunci pentru prima dată cu o orchestră profesionistă uimindu-mă
de faptul că aud un cântec din Boiu interpretat de o orchestră. Bucuria a fost imensă, abia după ce
am realizat ce am făcut, am cântat, reprezentându-mi zona și aducând în fața juriului frumusețea
satului meu.

„Responsabilitatea pe care mi-a oferit-o acest premiu este una foarte mare iar de acum înainte este necesar ca toată activitatea mea să fie la același nivel ca până acum, iar cu ajutorul Lui Dumnezeu, să pot excela.”

Festivalul Național ,,Strugurele de Aur” a devenit un reper pentru artiști. Ce înseamnă pentru tine să câștigi un astfel de premiu și cum influențează acesta parcursul tău artistic?

Pot spune foarte sincer că nu mi-am dorit niciodată să fiu în centrul atenției, ei bine, la
Strugurele de Aur, la Blaj, anul acesta am fost cuprins de multă bucurie pe care nu o prea pot
descrie dar pe care mi-aș dori să o păstrez tainic în mine, ani mulți de acum înainte.
Responsabilitatea pe care mi-a oferit-o acest premiu este una foarte mare iar de acum înainte
este necesar ca toată activitatea mea să fie la același nivel ca până acum, iar cu ajutorul Lui
Dumnezeu, să pot excela.

Nicolae Botgros spune că ,,un juriu bun te învață, nu doar te premiază.” – ce valori și principii ai deprins în urma participării la diverse festivaluri în țară?

Într-adevăr, juriul din acest an mi-a marcat cu adevărat viziunea artistică și în special, domnul
profesor doctor Ioan Bocșa, cel care a remarcat ceea ce am încercat eu să valorific în ani de zile,
și anume simplitatea, iar după spusele dumnealui, „firescul cu care am cântat’’. Toți specialiștii au
fost pentru mine repere, iar acum când am ocazia să primesc sfaturi de la domniile lor, nu pot
decât să acumulez cât mai multe informații. Le mulțumesc pentru faptul că s-au aplecat spre
mine, copilul venit între lume, să vorbească despre satul lui.

„Copilul venit între lume, să vorbească despre satul lui.”

 

Mentorii sunt precum farurile ce-ți luminează drumul, care au fost oamenii lumină care au crezut în tine, care te sprijină și care te motivează să fii mai bun și mai bun?

Am studiat îndeaproape muzica cultă și bisericească. Acest drum mi-a fost deschis de domnul
profesor doctor Nicolae Topîrcean, profesorul meu din liceu, cel care mi-a fixat o viziune
sănătoasă și clară privind muzica și mai ales asupra celei mai curate părți din muzică, legătura
dintre suflet și cântare, dintre OM, cântare și Dumnezeu. Asta e temelia peste care folclorul a fost
așezat. Din 2022 sunt cursant al școlii populare de arte din cadrul Centrului de Cultură ,,Augustin
Bena” Alba, la clasa de Muzică – Vocală – Tradițională a doamnei profesor Leontina Fărcaș.
Doamna profesor a reușit să-mi fie sprijin atât în cariera de viitor interpret cât și în viața de zi cu
zi. Aș putea vorbi mult despre dumneaei, deoarece este cea care mi-a împodobit glasul, l-a șlefuit
și l-a îndulcit, așa cum doar un pedagog adevărat știe. Este cea care a deschis multe drumuri
tinerilor din țara aceasta, arătându-le cheia, adică glasul lor, așa a fost pentru mine și este doamna
profesor, o făclie luminoasă, cu un adevăr ascuns dar care este oferit tuturor celor care ascultă și
reușesc să înțeleagă, prin muncă, ceea ce înseamnă cântatul acesta despre care vorbim, ce
ascunde?, ce dezvoltă?, ce te face să-l asculți?, ce păstrează el pentru neam și cultură.

„Din 2022 sunt cursant al școlii populare de arte din cadrul Centrului de Cultură ,,Augustin Bena” Alba, la clasa de Muzică – Vocală – Tradițională a doamnei profesor Leontina Fărcaș.”

 

Trăim într-o lume în care mediul online și rețelele sociale dau voce instantanee artiștilor și tradițiilor. Cum te raportezi la această vizibilitate digitală și cum crezi că poate muzica populară să găsească un echilibru între autenticitate și expunere?

Vizibilitatea în mediul online, astăzi, este la mâna oricui, și da, este pentru mulți o rampă de
lansare. Eu m-am făcut cunoscut și mi-am făcut cunoscută activitatea în mediul online, dar nu
hrănind rețelele sociale, ci mai degrabă valorificând un puțin pe care adesea să-l ofer oamenilor.
Nu sunt un om al tehnologiei, niciodată nu am fost bun la asta, dar am reușit să fac atât cât s-a
putut. Dacă ar fi să spun despre echilibru, ar trebui să vorbesc despre o problemă în rândul
tinerilor, chiar și de vârsta mea, aceea a dorinței extraordinare de afirmare. Nu contează dacă e
bun, dacă e autentic, dacă e sănătos, contează să apar. Acest lucru nu l-am putut face niciodată.
De ce avem noi nevoie este de a reabilita conștiința tinerilor, să le oferim cunoaștere, fiindcă
adevărul este că majoritatea nu au avut acces la ea. Echilibrul din autenticitate și expunere este
CUNOAȘTEREA, dacă cunoști, ști când ceva este adevărat sau nu. Satele noastre așteaptă să fie vizitate, bătrânii noștri ne așteaptă, e greu la început, știu, dar doar atunci, încercând să cunoști
vei ajunge la un produs bun.

„Satele noastre așteaptă să fie vizitate, bătrânii noștri ne așteaptă, e greu la început, știu, dar doar atunci, încercând să cunoști vei ajunge la un produs bun.”

 

Privind înapoi la tot ce ai construit până acum, ce ai alege să reții ca esența drumului tău artistic?

O să aleg simplu : Credința în Dumnezeu, dacă n-ar fi fost, cântecul meu ar fi avut altă formă.

„Visul meu de câțiva ani este acela de a realiza un mic ,,centru sătesc’’, unde să las satului tot ce mi-a încredințat.”

Care este visul neîmplinit pe care încă îl porți în suflet și pe care publicul îl va descoperi poate într-o zi prin cântecele tale?

Visul meu de câțiva ani este acela de a realiza un mic ,,centru sătesc’’, unde să las satului tot ce
mi-a încredințat. Hainele românești, poveștile, zestrea, obiectele, amintirile, chipurile, tot ce am
cercetat și am cules. La un moment dat a existat un asemenea obiectiv în sat dar din motive
obiective și financiare, nu s-a putut dezvolta.

Lasă-mi un gând, pentru cititorii noștri, care pot fi tineri curioși, motivați sau lipsiți de ambiție să creadă în visurile lor … pe drumuri artei, cât este muncă și cât este talent, Vasilică?

Aș putea demonstra fiecăruia dintre ei că se poate. Am fost un copil sărac, fără posibilități, fără
părinții cu școală multă, dar oameni cu frică de Dumnezeu și dragoste față de noi copiii lor, mi-a
fost greu, dar mi-a plăcut, mi-am dorit să fiu fericit cântând, să vindec și să dăruiesc, să ajut și să
ofer celor care nu au, cât am putut din puținul meu. Așa că, tinere, oricât de tulburi vor fi apele în
țara noastră să nu deznădăjduiești, ști de ce? Fiindcă într-un alt colt de țară, sunt eu cu aceeași
dorință, mai sunt oameni precum Florin Bucuțea, mai sunt profesori precum doamna Leontina
Fărcaș, iar nu în ultimul rând, Dumnezeu va fi mereu cu tine!

„Așa că, tinere, oricât de tulburi vor fi apele în țara noastră să nu deznădăjduiești, ști de ce? Fiindcă într-un alt colt de țară, sunt eu cu aceeași dorință, iar nu în ultimul rând, Dumnezeu va fi mereu cu tine!”

Larisa a învățat repede că visele nu cunosc margini. E copilul care a crescut între ulițele satului și scena visurilor, între parfumul fânului proaspăt și ecoul unei săli pline de aplauze. În ea se amestecă sensibilitatea firavă a unei flori de câmp și tăria muntelui care străjuiește pământul Gorjului.

A învățat că fericirea se poate cânta. Că bucuria prinde formă atunci când sufletul se întâlnește cu alte suflete și că în povestea ei, Dumnezeu are mereu primul vers. Credința, simplitatea și iubirea pentru oameni sunt notele care îi însoțesc drumul. Lângă ele, chipurile celor care au crezut în ea — profesoara Emilia Drăgotoiu Nanu, părinții, sora, oamenii-scară care i-au luminat urcușul — sunt vitraliile prin care trece lumina recunoștinței. Când emoția o copleșește, se adună în sine și își spune simplu: „Larisa, va fi bine, vei reuși.” — și e.

Când a câștigat trofeul de la Mamaia, nu a fost doar o izbândă artistică, ci o sărbătoare a copilului din Rovinari care și-a împlinit visul. A plâns, a râs, a alergat — ca și cum toată copilăria ei s-ar fi adunat într-un singur strigăt: „Am reușit!”. Astăzi, Larisa cântă nu doar pentru ea, ci pentru toți cei care au visat cândva cu ochii deschiși. Pentru copilul dintr-un sat mic care ascultă un casetofon vechi și crede că și el poate. Pentru bunicii care își șterg lacrimile ascultând-o. Pentru oamenii care știu că muzica nu e doar sunet, ci suflet.

Larisa, tare mult mă bucur să povestim. Îți sunt recunoscător pentru povestea pe care urmează să o împletim. Vreau să începem prin a-mi spune cine este Larisa Cârlugea?

Florin, sentimentul este reciproc și îți mulțumesc pentru ocazia minunată de a răspunde la întrebări atât de bine și frumos formulate, în așa fel încât oamenii să mă cunoască mai bine.

Larisa este un copil din Rovinari cu un vis măreț, cu o imensă dorință de a cânta și de a transmite publicului fericirea pe care o simte atunci când cântă. Nicăieri nu mă simt mai împlinită decât pe scenă, pentru că acolo sufletul meu se întâlnește cu sufletele oamenilor. Sunt o fire sensibilă, dar și ambițioasă, și cred că fiecare pas pe care l-am făcut până acum s-a datorat credinței și dragostei nemărginite pentru cântecul popular.

„Nicăieri nu mă simt mai împlinită decât pe scenă, pentru că acolo sufletul meu se întâlnește cu sufletele oamenilor.”

 

Dacă Gorjul tău ar putea spune o poveste despre tine, ar începe dintr-o uliță de sat sau din centrul orașului Rovinari?

Povestea mea începe în centrul orașului Rovinari, mai precis la Clubul Elevilor, acolo unde părinții mei m-au înscris la multe activități pentru a mă forma și pentru a mă ajuta să îmi găsesc pasiunile. Acolo, în anul 2009, am întâlnit-o pe doamna profesoară Emilia Drăgotoiu Nanu, omul care m-a format nu doar muzical, ci și ca om. Din recunoștință pentru dumneaei, am ales chiar să fac lucrarea de licență despre dumneaei, numită „Influența Emiliei Drăgotoiu Nanu asupra folclorului și tradițiilor din Gorj”.
Pe de altă parte, vacanțele mele erau legate de ulițele satului, de bunici, de poveștile și cântecele bătrânelor care îmi cântau și îmi împărtășeau amintiri, povești din tinerețea lor. De acolo am învățat să ascult, să prețuiesc și să iubesc folclorul. Așadar, pot spune că povestea mea s-a născut în Rovinari, dar a prins rădăcini adânci la țară, acolo unde sufletul meu s-a îndrăgostit pentru totdeauna de cântec.

„Mă uitai pe vale în luncă…pentru mine rămâne cântecul copilăriei mele, cel care m-a făcut să cred că drumul meu este muzica populară.”

 

 

Adevărata patrie a artistului este copilăria…nu? Închide ochii pentru o clipa și întoarce-te la copilărie? Ce imagine îți vine în minte? Ce sunete auzi?

O întrebare care deschide cufărul amintirilor strâns legate de folclor.. îmi aduc aminte perfect un casetofon negru cu alb, pe care îmi puneam CD-urile Mariei Lătărețu. Țin minte momentul în care am ascultat pentru prima dată cântecul Mă uitai pe vale în luncă.. Eram la țară, într-o zi de vară călduroasă, și am rămas ore în șir lipită de casetofon, ascultând de zeci de ori acea interpretare. Acest cântec a ajuns să mă însoțească și mai târziu, pe scene mari, aducându-mi premii importante, inclusiv trofeul Festivalului Internațional de la Brăila. Dar mai presus de toate, pentru mine rămâne cântecul copilăriei mele, cel care m-a făcut să cred că drumul meu este muzica populară.

Ce valori ai luat cu tine de acasă și le păstrezi mereu în parcursul tău?

Cea mai mare valoare pe care am luat-o cu mine de acasă este credința, iubirea nemărginită pentru Dumnezeu. Eu cred că Dumnezeu este în tot și în toate și că El a fost alături de mine de la primul pas pe care l-am făcut departe de Rovinari, când am plecat cu trenul spre Craiova, la Universitate, unde mi-am dorit să învăț carte și să îmi dezvolt și mai mult latura artistică. Dumnezeu mi-a dat puterea să muncesc, să nu-mi pierd ambiția, indiferent de premiile câștigate, și să îmi îndeplinesc dorința de a fi sefă de promoție a facultății pe care am terminat-o. Tot El mi-a dat înțelepciunea de a rămâne același copil din Rovinari, care visează măreț.

O a doua valoare pe care o păstrez mereu este dragostea pentru oamenii simpli, respectul pentru tradiție și demnitatea.

„Eu cred că Dumnezeu este în tot și în toate și că El a fost alături de mine de la primul pas pe care l-am făcut departe de Rovinari…”

 

Frumos spunea părintele Necula că oamenii din viața sa au fost asemenea „vitraliilor” care i-au luminat drumul. Care sunt acești oameni, Larisa? Oamenii care te-au susținut, care ti-au dat încredere că poți.

Este foarte greu să vorbesc despre toți oamenii care m-au susținut, pentru că ar fi nevoie de pagini întregi. Primul și cel mai important OM este doamna mea Emilia Drăgotoiu Nanu, omul care mi-a fost alături atât la bine, cât și la greu. Ea a știut prima dată când m-am îndrăgostit, cum mă simt la facultate sau la cămin, omul care mi-a știut imensele emoții înainte de concurs, dar și cele pe care le-am avut când am câștigat, omul care mi-a șters lacrimile de bucurie și de tristețe, omul care, de multe ori, mi-a oferit chiar și haine și încălțăminte pentru iarnă, pentru că, fiind studentă, nu aveam un buget mare iar bursa mi-o păstram pentru a investi în costume populare, piese, emisiuni.

Bineînțeles, familia mea a fost și este un sprijin imens: părinții mei care m-au crescut, sora mea Andreea, care, deși nu cântă, mi-a fost mereu aproape, distanța fiind cea care a întărit legătura noastră. De asemenea, moșica mea, sora tatălui, care locuiește la Craiova, a fost ca o a doua mamă pentru mine, mereu grijulie și atentă la nevoile mele.

Profesorii de la Universitatea din Craiova, specializarea Muzică. au avut încredere în mine, m-au ales să reprezint universitatea la concursuri naționale, iar eu am făcut tot posibilul să nu-i dezamăgesc.

Acești oameni, toți cei care mi-au oferit dragoste, sprijin și încurajări, sunt pentru mine, așa cum spunea părintele Necula, „vitraliile” care mi-au luminat drumul. În rugăciunile mele Îi cer mereu Lui Dumnezeu să-i binecuvânteze și să-i păstreze sănătoși și fericiți, pentru că fără ei nu aș fi putut să ajung unde sunt astăzi.

„Acești oameni, toți cei care mi-au oferit dragoste, sprijin și încurajări, sunt pentru mine, așa cum spunea părintele Necula, „vitraliile” care mi-au luminat drumul.”

 

Ai trecut vreodată printr-o clipă de deznădejde în care te-ai întrebat dacă meriți să fii pe scenă? Ce te-a salvat atunci?

Din fericire, nu am trecut niciodată printr-o clipă de adevărată deznădejde în care să mă întreb dacă merit să fiu pe scenă. Am întâmpinat și eu, ca orice om, nedreptăți, situații care mi s-au părut nepotrivite sau oameni care nu îmi doreau întotdeauna binele. Dar niciodată nu am avut îndoiala că scena este locul meu. Eu mi-am văzut mereu de visul meu, pas cu pas, și am mers înainte, indiferent de obstacole.

Care este gestul simplu, omenesc, care îți aduce cea mai mare liniște înainte să urci pe scenă?

Ce întrebare frumoasă, Florin! Înainte de un festival am un întreg ritual care mă ajută să mă adun și să intru pe scenă liniștită. De exemplu, la Festivalul de Folclor de la Mamaia am citit în fiecare zi, cu câteva săptămâni înainte, acatistul Sfântului Duh, care m-a întărit emoțional și psihic și mi-a dat curajul de a urca pe scenă în fața sutelor de oameni din sală și a miilor care mă urmăreau de acasă.

Înainte să intru pe scenă, am un moment doar pentru mine: vorbesc cu mine însămi și îmi spun „Larisa, va fi bine, vei reuși”.

„Dincolo de muzică, armoniile vieții mele sunt familia, prietenii și oamenii care mă iubesc, momentele petrecute la țară, liniștea naturii și credința care mă călăuzește.”

Care sunt armoniile din viața ta, dincolo de muzică?

Dincolo de muzică, armoniile vieții mele sunt familia, prietenii și oamenii care mă iubesc, momentele petrecute la țară, liniștea naturii și credința care mă călăuzește. Toate acestea îmi aduc echilibru și împlinire și mă fac să mă simt recunoscătoare pentru fiecare zi. Am descoperit recent că îmi place să stau puțin singură, să mă opresc din viteză, să mă liniștesc, să-mi pun gândurile cap la cap și să încerc să mă conectez cu mine însămi, cu ceea ce sunt și cu ceea ce îmi doresc să devin.

„Cred că acesta este secretul: să fii autentic, să rămâi om și să trăiești cu bucurie fiecare moment.”

 

Trofee, premii, aplauze, bucurii și momente de pus în ramă, dar câtă muncă se află în spatele acestora? Cât consum este de fapt în participarea la festivaluri și sentimentul acesta de a fi prezentă, de a fi și mai buna și mai apreciată de juriu?

În spatele fiecărui trofeu există o muncă imensă, care se întinde pe termen lung. Mulți tineri cred că poți începe să cânți și imediat să mergi la festivaluri, dar nu este așa. Trebuie să simți că muzica este chemarea ta, că nu există altceva mai important în acea perioadă de festival decât să te dedici complet studiului și pregătirii. De fiecare dată când studiez, îmi creez în minte un tablou al momentului: scena, publicul, emoția, lucru care mă ajută enorm și  mă face să strălucesc cu adevărat atunci când pășesc pe scenă.

Desigur, există și momente de dezamăgire. Am plecat de la festivaluri fără niciun premiu, dar niciodată nu m-am descurajat. Din fiecare experiență încerc să iau ce e mai bun: sfaturi, oameni, emoții, trăiri. Este foarte important să luăm în considerare sfaturile juriului, pline de înțelepciune care ne luminează calea și ne arată cum să fim mai buni, să învățăm și să creștem la fiecare pas.

„M-am rugat mult pentru aceste momente si pentru tot ceea ce trăiesc acum.”

Se spune că fiecare succes are în spate un preț tăcut. Care este sacrificiul cel mai mare pe care l-ai făcut pentru a rămâne pe drumul muzicii populare?

Nu pot spune că am făcut sacrificii în adevăratul sens al cuvântului. Într-adevăr, timpul petrecut cu familia sau cu prietenii a fost mai limitat..am renunțat uneori la ieșiri sau momente de distracție pentru a studia și a mă pregăti, dar nu le consider sacrificii. Văd toate acestea ca pe niște pași necesari care te duc mai aproape de ceea ce îți dorești cu adevărat. Tot ce am făcut și continui să fac este, în fond, o muncă pentru a ajunge la atingerea visului meu.

Ai un zâmbet care parcă luminează sala întreagă, iar mulți tineri te privesc ca pe un exemplu. Cum te simți când vezi că oameni de vârsta ta sau chiar mai mici vin la festivaluri să te asculte și să te aplaude?

M-am rugat mult pentru aceste momente si pentru tot ceea ce trăiesc acum.. După Festivalul de la Mamaia, am primit mesaje de la oameni care mi-au spus că i-am emoționat până la lacrimi, de la tineri care mi-au spus că visează să ajungă ca mine. Este incredibil să simți că muzica ta ajunge la inimile oamenilor, că le luminează ziua și le aduce emoție.

Când urc pe scenă sunt eu însămi, naturală, cu inima deschisă, iar publicul simte asta. Zâmbetul meu, emoția mea, energia mea, toate creează o legătură invizibilă, dar puternică, cu cei care mă privesc. Cred că acesta este secretul: să fii autentic, să rămâi om și să trăiești cu bucurie fiecare moment.

„Îmi amintesc cum, atunci când m-au strigat, am alergat de la locul unde stăteam până la scenă.  râzând și strigând cât am putut de tare „Am reeeuuușiiiiitt”. Nu cred că am trăit momente mai frumoase decât atunci.”

La Festivalul ,,Mamaia” 2025 ai urcat pe scenă și ai primit recunoașterea unui juiu exigent. Cum ai trăit acel moment? A fost mai mult emoția bucuriei sau povara unei responsabilități și mai mari după acest premiu?

După cum poți observa, la cel puțin două întrebări am dat exemplul Festivalului de la Mamaia, pentru că a fost cel mai mare și memorabil festival din viața mea. Momentele au fost unice. Sunt multe videoclipuri în care se vede cât de mult m-am bucurat, am râs cu gura până la urechi, și am plâns de fericire. Îmi amintesc cum, atunci când m-au strigat, am alergat de la locul unde stăteam până la scenă.  râzând și strigând cât am putut de tare „Am reeeuuușiiiiitt”. Nu cred că am trăit momente mai frumoase decât atunci.

De acum înainte, trebuie să fiu atentă la alegerile pe care le fac și la  repertoriul pe care îl aleg, pentru că publicul are pretenții mari și îmi doresc din tot sufletul să nu îi dezamăgesc.

„Costumul popular reprezintă cine sunt eu, ce sunt și ce cânt.”

 

În lumea festivalurilor de folclor se leagă multe prietenii. Care este cea mai frumoasă amintire de culise, când poate ai râs până la lacrimi alături de alți interpreți?

Într-adevăr, festivalurile de folclor leagă prietenii și colaborări minunate. Cunosc tineri care s-au întâlnit la festivaluri și chiar s-au căsătorit, iar eu îmi doresc să creez lucruri frumoase împreună cu colegii mei dragi.

De obicei, distracția adevărată începe după concurs. Înainte, toți suntem serioși, emoționați, concentrați pe a face totul cât mai bine. Ne adunăm, depănăm amintiri, cântăm, ne plimbăm prin oraș, ne bucurăm de compania celorlalți și ne creăm amintiri extraordinare.

Costumul, această armură românească care te ridică la înălțimea moștenirii tale, de unde îl ai, de la cine ai învățat să-l porți cu demnitate?

Costumul popular reprezintă cine sunt eu, ce sunt și ce cânt. M-am îndrăgostit cu adevărat de el pe măsură ce am crescut și am înțeles câtă muncă este în spatele fiecărei piese, ce povești minunate reprezintă. Fiecare costum vorbește despre viața țăranului român, despre familia, obiceiurile și valorile lui.

Încă mai merg la oamenii de la țară și întreb despre costume populare, chiar dacă ele devin tot mai rare și mulți nu știu valoarea lor.

Am învățat să port costumul popular cu de la doamna mea profesor, iar apoi am urmărit cu atenție artiști mari din videoclipuri vechi, observând cum își așezau fiecare detaliu.

„Când inima ta bate în același ritm cu inima lor și respirația voastră devine una, atunci înțelegi că muzica ta nu este doar pentru tine, ci pentru sufletele celor care te ascultă. Cred că aici este esența: muzica trebuie făcută din suflet, pentru suflete.”

 

Larisa, Părintele Arsenie Boca zicea că Dumnezeu îți dă talentul, dar tu trebuie să-l transformi în dar. Cum ai simțit tu că darul cântecului trebuie dăruit oamenilor?

Este o întrebare foarte emoționantă. Darul cântecului trebuie dăruit oamenilor atunci când simți cu adevărat conexiunea dintre tine și ei. Atunci când vezi bătrânii satelor lăcrimând la fiecare vers, sau oameni în sală care te privesc zâmbind și îți dau energie prin simpla lor prezență.

Când inima ta bate în același ritm cu inima lor și respirația voastră devine una, atunci înțelegi că muzica ta nu este doar pentru tine, ci pentru sufletele celor care te ascultă. Cred că aici este esența: muzica trebuie făcută din suflet, pentru suflete.

Dacă ai putea îmbrățișa tot publicul care te aplaudă, ce le-ai spune, într-un singur gând plin de recunoștință și veselie?

Vă mulțumesc că trăiți muzica împreună cu mine și că mă faceți să cânt cu inima deschisă, cu bucurie și recunoștință nemărginită. Mulțumesc că mă faceți să mă simt artist.

Nu vreau să încheiem fără să menționez că și eu ,,cred că veșnicia s-a născut la sat”, Larisa, dacă un copil de azi, dintr-un sat mic, citește aceste rânduri și visează să cânte, ce i-ai spune? Care ar fi darul tău pentru el?

Dragul meu copil, indiferent de cât de mic este satul tău, dacă muzica bate în inima ta și dacă îți dorești cu adevărat să cânți, nu renunța niciodată la visul tău. Muncește cu răbdare, iubește muzica din toată inima și respectă tradiția care te formează. Dumnezeu te va călăuzi și oamenii care vor să te vadă reușind vor fi alături de tine. Crezi în tine, te rog să îți urmezi cu mult curaj visul și să aduci bucurie prin muzică oriunde vei merge.

„Dragul meu copil, indiferent de cât de mic este satul tău, dacă muzica bate în inima ta și dacă îți dorești cu adevărat să cânți, nu renunța niciodată la visul tău.”

O cunosc pe Christine de mai bine de 10 ani și inima mi se umple de bucurie urmărindu-i parcursul artistic. Ea este pentru mine o lecție vie despre cum pasiunea, munca și perseverența pot clădi nu doar o carieră, ci un destin. În felul ei delicat și puternic, Christine îmi reamintește mereu că aceasta este, de fapt, cheia succesului în orice domeniu. Christine Razec este o voce care nu se oprește la granița muzicii. Ea respiră și trăiește arta ca pe un limbaj al inimii, un pod nevăzut între emoția proprie și sufletul celui care ascultă. Formată la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, sub îndrumarea unor maeștri care i-au șlefuit nu doar tehnica, ci și sensibilitatea, Christine a învățat că fiecare sunet poate fi o poveste, fiecare rol – o mărturisire. Debutul său precoce, în „Don Carlo” de Verdi, a fost începutul unei călătorii în care fragilitatea și forța se întâlnesc, în care vocea devine fereastră spre universuri nevăzute.

Astăzi, ca soprană și profesoară de canto la Music Hub Cluj-Napoca, Christine își dăruiește atât glasul, cât și lumina, formând tinere suflete și inspirându-le curajul de a fi autentice. Repertoriul ei, de la Mozart la Verdi și până la „Carmina Burana”, nu este doar o succesiune de partituri, ci o hartă a trăirilor pe care le străbate cu răbdare, disciplină și o sensibilitate rară.

Rădăcinile românești îi sunt ancoră și început, iar scena – locul unde vulnerabilitatea se transformă în putere. Prin tot ceea ce cântă, Christine Razec își propune să lase în sufletele celor care o ascultă nu doar aplauze, ci o amintire: momentul acela în care muzica devine limbajul universal al iubirii.

„Vocea începe să se împletească cu trăirile și simțirile mele cele mai intime, devenind o radiografie a emoțiilor și a stărilor sufletești.”

 

Christine, ce bucurie să povestim! Îți mulțumesc pentru ceea ce ești. Atingi suflete cu glasul tău, creezi emoție și inspiri. Spune-mi te rog, cum ai descrie universul tău, cine este Christine Razec?

Florin, îți mulțumesc din suflet pentru că te-ai gândit la mine în elaborarea acestui set de întrebări. Este o bucurie foarte mare și pentru mine să răspund la ele. În primul rând, mă identific cu valoarea umană pe care o am și pe care, de altfel, o avem cu toții, dar consider totodată că latura artistică joacă un rol semnificativ în propria viață deoarece universul meu se învârte în jurul acesteia. Sunt soprană și activez și în domeniul învățământului, fiind profesoară de canto la Music Hub, o școală privată de muzică din Cluj-Napoca.

„Am învățat că disciplina, consecvența și pasiunea pot transforma orice aspirație într-un stil de viață.”

 

Vocea ta a străbătut ecouri de taină înainte de a fi auzită. Cum ai simțit prima dată că vocea ta nu e doar un instrument, ci un mijloc de a atinge ceva mai presus de tine?

Întrebarea aceasta este foarte frumoasă și prețioasă. Prima dată când am simțit că vocea mea nu este doar un instrument, ci un mijloc de a exprima ceva mai profund, a fost în momentul în care am conștientizat că fiecare sunet, fiecare frază cântată, nu rămâne doar în plan muzical. Vocea începe să se împletească cu trăirile și simțirile mele cele mai intime, devenind o radiografie a emoțiilor și a stărilor sufletești. În acel moment am înțeles că prin intermediul vocii pot transmite nu doar note și fraze corect interpretate, ci experiențe umane – bucurie, neliniște, iubire sau durere – atingând ceva care depășește simpla execuție tehnică, devenind astfel o formă de comunicare profundă și autentică.

Vocea nu se naște completă, ci se modelează sub privirea celor care știu să asculte. Cum te-au format anii de la Academia „Gheorghe Dima” și lecțiile primite de la conf. univ. dr. Ramona Coman și lect. univ. dr. Diana Țugui, nu doar ca soprană, ci ca artist și om?

Anii de studiu la Academia Națională de Muzică “Gheorghe Dima”, din Cluj-Napoca au reprezentat pentru mine consolidarea unui parcurs artistic important. Maeștrii de canto pe care i-am avut au jucat un rol esențial în dezvoltarea mea profesională și au contribuit în mod direct la șlefuirea identității mele artistice și umane. Am învățat că disciplina, consecvența și pasiunea pot transforma orice aspirație într-un stil de viață. De asemenea, am învățat să-mi gestionez emoțiile, să colaborez într-un cadru artistic complex și să valorizez diversitatea experiențelor umane, toate acestea reflectându-se în modul în care interpretez și trăiesc fiecare rol. Academia m-a învățat, astfel, că arta nu se limitează la execuția tehnică, ci este o formă de comunicare autentică, care implică sensibilitate, empatie și responsabilitate.

„Arta nu se limitează la execuția tehnică, ci este o formă de comunicare autentică, care implică sensibilitate, empatie și responsabilitate.”

 

Se spune că pregătirea unui sopran este ca un atelier de lumină: fiecare profesor și mentor adaugă o nuanță. Care au fost lecțiile care ți-au rămas întipărite în suflet din anii de studiu și perfecționare?

Cele mai importante lecții care mi-au rămas întipărite în suflet în anii de studiu și perfecționare țin atât de tehnică, cât și de abordarea artistică și umană a muzicii. Am învățat că vocea nu este doar un instrument, ci un mijloc de transmitere a emoțiilor și a trăirilor interioare. Am conștientizat importanța răbdării și a disciplinei în pregătirea fiecărui rol, dar și necesitatea de a rămâne sensibilă și autentică în interpretare. De asemenea, colaborarea cu colegii și mentorii mei m-a învățat să apreciez diversitatea perspectivei artistice, să fiu deschisă la feedback și să transform dificultățile tehnice sau interpretative în oportunități de creștere personală și profesională.

„Vocea poate fi formată prin exercițiu și disciplină, dar adevărata autenticitate vine din felul în care inima reușește să vibreze împreună cu muzica.”

Ai muncit cu nume marcante ale operei românești și internaționale. Când ai plecat dintr-o lecție, ce cuvinte ale mentorilor tăi ți-au rămas în suflet și încă te inspiră?

Sunt o multitudine de sfaturi care au rămas cu mine de-a lungul timpului, dar cred că cele care au avut un impact major sunt: „Fiecare frază muzicală trebuie să aibă un sens, să spună o poveste”, „Nu căuta perfecțiunea, caută să devii mai bună pe zi ce trece”, „Nu te compara cu alții, compară-te cu varianta ta de acum o lună”, „Fă-ți personajul să trăiască, nu doar să sune frumos”, „Ai răbdare cu instrumentul tău”. Aceste fraze pe care mi le repet deseori m-au ajutat să conștientizez mult mai bine rolul meu ca artist liric și au stimulat perseverența, răbdarea și curiozitatea.

„La vârsta de 23 de ani am debutat cu rolul Voce dal cielo, din opera „Don Carlo”, de G. Verdi, la Opera Națională Română din Cluj-Napoca, fiind o oportunitate foarte mare pentru mine.”

 

La doar 23 de ani ai debutat în Don Carlo. Cum ai simțit că acel moment te-a definit sau te-a provocat?

La vârsta de 23 de ani am debutat cu rolul Voce dal cielo, din opera „Don Carlo”, de G. Verdi, la Opera Națională Română din Cluj-Napoca, fiind o oportunitate foarte mare pentru mine. Pe de-o parte, m-a obligat să explorez resurse vocale noi și să integrez frazarea și dinamica într-un discurs coerent, echilibrând dimensiunea tehnică, cu expresivitatea discursului melodic. Pe de altă parte, m-a definit ca artist pentru că m-a pus față în față cu responsabilitatea de a transmite emoțiile unui personaj mai puțin central, dar cu un impact dramatic semnificativ, dezvoltându-mi astfel sensibilitatea interpretativă. Această experiență m-a provocat să-mi depășesc limitele vocale, consolidând astfel maturitatea mea artistică.

„Fiecare detaliu cere rafinament și precizie, dar momentul de maximă intensitate rămâne Dulcissime. Acolo am simțit că muzica mă poartă spre o zonă unde fragilitatea și strălucirea vocii se întâlnesc.”

Ai interpretat Carmina Burana ca soprană solistă. Ce strigăt interior ai auzit în momentul în care ai deschis glasul pe acea scenă amplă?

Interpretarea partiturii „Carmina Burana” are o profunzime aparte pentru mine deoarece această lucrare solicită o atenție intensă la nuanțe și frazare, dar și o capacitate de a surprinde contrastul dintre forță și delicatețe. Fiecare detaliu cere rafinament și precizie, dar momentul de maximă intensitate rămâne Dulcissime. Acolo am simțit că muzica mă poartă spre o zonă unde fragilitatea și strălucirea vocii se întâlnesc. Acea cadență este pentru mine nu doar o demonstrație tehnică, ci și o experiență de plenitudine artistică, în care muzica pare să atingă o formă de absolut.

Repertoriul tău e vast: de la Mozart la Verdi. Care partitură ți-a „luat răsuflarea” când ai citit-o prima dată și de ce?

Nu aș putea spune că există o singură partitură care mi-a luat răsuflarea, pentru că, de fapt, fiecare în parte a reușit să facă acest lucru în momentul în care am pătruns mai adânc în universul ei. La primul contact cu lucrarea descopăr doar conturul, dar odată ce mă apropii de rolul pe care îl studiez, pe măsură ce îi înțeleg nuanțele și subtilitățile, legătura devine tot mai intensă. Fie că este un personaj principal sau unul secundar, frumusețea lui se dezvăluie treptat și îmi aduce de fiecare dată aceeași emoție puternică. Muzica, de fapt, se află într-o conexiune directă cu acțiunea și trăirile personajului, iar acest dialog strâns face ca fiecare lucrare să pătrundă într-o manieră diferită, dar la fel de intensă în sufletul meu.

„Când scriitura muzicală pare mai dificilă, încerc să o însuflețesc prin emoție; când emoția are nevoie de un contur mai proeminent, mă folosesc de tehnica vocală pentru a-l trasa. Doar prin acest echilibru cred că opera poate atinge cu adevărat sufletul celui care ascultă.”

Renata Tebaldi spunea că ,,opera e o artă a inimii, nu doar a gâtului.” Cum îți antrenezi inima, nu doar vocea, pentru a trăi autentic fiecare rol?

Cred că „antrenamentul inimii” începe dincolo de sala de repetiții. Presupune să rămâi deschis, să lași viața, emoțiile și experiențele să te modeleze, pentru ca apoi să le poți dărui mai departe prin muzică. Încerc să mă apropii de fiecare rol cu empatie și cu sinceritate, să înțeleg ce trăiește personajul și să mă raportez la contextul în care se află, adăugând propriul filtru. Vocea poate fi formată prin exercițiu și disciplină, dar adevărata autenticitate vine din felul în care inima reușește să vibreze împreună cu muzica.

„Cred că „antrenamentul inimii” începe dincolo de sala de repetiții. Presupune să rămâi deschis, să lași viața, emoțiile și experiențele să te modeleze, pentru ca apoi să le poți dărui mai departe prin muzică.”

 

Opera cere atât dăruire emoțională, cât și rigurozitate tehnică. Tu pe ce parte a balansului te simți cea mai confortabilă și de unde tragi forța pentru ce îți lipsește?

Pentru mine, cele două dimensiuni nu se exclud, ci se completează. Rigoarea tehnică îmi oferă siguranța și libertatea de a-mi exprima actul artistic, iar dăruirea emoțională dă viață și sens fiecărui sunet. Uneori mă simt mai aproape de una, alteori de cealaltă, dar forța vine întotdeauna din dorința de a transmite autentic ceea ce compozitorul a așezat în partitură. Când scriitura muzicală pare mai dificilă, încerc să o însuflețesc prin emoție; când emoția are nevoie de un contur mai proeminent, mă folosesc de tehnica vocală pentru a-l trasa. Doar prin acest echilibru cred că opera poate atinge cu adevărat sufletul celui care ascultă.

Dincolo de pregătire, cum te-a format Transylvanian Opera Academy ca artist și ca om? Ce lecție aparte ai învățat acolo?

Participarea în programul Transylvanian Opera Academy a reprezentat o oportunitate foarte mare pentru mine din punct de vedere artistic. Am avut șansa de a lucra cu personalități marcante ale muzicii clasice care, prin știința și experiența lor, ne-au „șlefuit” talentul. Mi-am îmbogățit semnificativ cunoștințele legate de tehnica vocală și de abordarea și studierea repertoriului specific vocii mele. Din punct de vedere personal, am învățat cum să fiu mai organizată și disciplinată în ceea ce privește parcursul meu profesional și am învățat ce presupune viața de artist.

„Să purtăm mereu în suflet și în minte parcursul nostru și locul care a contribuit considerabil la formarea noastră ca artiști și ca oameni.”

 

În ce fel te ajută rădăcinile românești să îți construiești drumul internațional?

Rădăcinile mele românești sunt un sprijin constant în parcursul internațional. Ele îmi dau un sentiment de identitate și de apartenență, creând o legătură profundă cu tradiția și cultura din care provin. În același timp, îmi amintesc mereu de simplitatea și sinceritatea cu care am început, de valorile pe care le-am primit acasă și pe care le port cu mine oriunde. Consider că este foarte important să purtăm mereu în suflet și în minte parcursul nostru și locul care a contribuit considerabil la formarea noastră ca artiști și ca oameni. Cred că tocmai această ancoră interioară îmi oferă forța și echilibrul necesare pentru a da audiții în străinătate.

Ai simțit vreodată că tremuri când intri în scenă?

De fiecare dată simt că tremur pe scenă, indiferent de locul în care cânt. Emoțiile sunt atât de puternice încât mă vulnerabilizează profund și simt ca și cum aș rămâne dezgolită în fața publicului. Paradoxal, tocmai această stare de fragilitate devine și forța care mă ajută să fiu autentică, să mă contopesc cu muzica și să dăruiesc tot ce am mai sincer. Consider că fără aceste emoții, actul artistic își pierde din substanță și din profunzime, devenind doar un exercițiu de virtuozitate tehnică. Așadar, îmbrățișez fiecare stare care mă copleșește înainte să intru pe scenă deoarece reprezintă legătura mea directă cu publicul.

„Paradoxal, starea de fragilitate devine și forța care mă ajută să fiu autentică, să mă contopesc cu muzica și să dăruiesc tot ce am mai sincer.”

Ce se întâmplă în sufletul tău când vezi lacrimi sau bucurie în ochii oamenilor care te ascultă?

Toate aceste emoții pe care le citesc pe chipul oamenilor în timpul unei reprezentații sau la finalul ei aduc o recunoștință profundă, deoarece conștinentizez că am reușit să ating ceva esențial. Emoțiile lor îmi confirmă că muzica, pe lângă o artă indispensabilă umanității, a devenit un limbaj comun între noi, iar asta îmi umple inima de o bucurie nemărginită și îmi trezește dorința de a continua să caut adevărul personajului. Fiecare reacție sinceră îmi reamintește rostul artei: să ne atingă, să ne transforme și să ne aducă mai aproape unii de ceilalți.

„Mi-am spus că fiecare sacrificiu, fiecare clipă de singurătate, merită pentru că arta ne oferă ceva incomensurabil: o formă de comunicare care transcende timpul și spațiul.”

 

Drumul către artă e adesea singuratic. Ce ți-ai spus că merită tot acest efort, în momentele de ezitare?

Pasiunea imensă pe care o am pentru muzică. Sincer, nu îmi pot imagina nici o zi din viața mea fără să cânt sau să fredonez puțin. Deși drumul către artă este adesea singuratic, te îndeamnă la un proces de autocunoaștere și introspecție, care aduce constatări prețioase în ceea ce privește personalitatea ta. În momentele de ezitare, care apar inevitabil, îmi amintesc mereu de bucuria profundă pe care muzica o aduce atât mie, cât și celor care o primesc. Mi-am spus că fiecare sacrificiu, fiecare clipă de singurătate, merită pentru că arta ne oferă ceva incomensurabil: o formă de comunicare care transcende timpul și spațiul. Muzica ne permite să atingem sufletele celor ce ne ascultă și să dăruim emoții autentice, iar această putere transformatoare face ca experiența scenică să fie nu doar necesară, ci extrem de prețioasă pentru mine.

Dacă ai putea așeza la aceeași masă timpul și glasurile marilor soprane – Maria Callas, Mirella Freni, Nadine Sierra – ce întrebare ai adresa inimii lor de artist, și ce răspuns ai spera să îți atingă propria voce?

O întrebare foarte poetică și frumoasă. Cred că le-aș întreba cum au reușit să rămână mereu fidele propriei voci și personalității lor, în ciuda tuturor așteptărilor și presiunilor exterioare. Mi-aș dori ca răspunsul lor să fie unul care să mă învețe să îmbrățișez fiecare nuanță a propriei arte, să am curajul de a fi sinceră și vulnerabilă, dar și puternică în felul meu unic. Sper ca glasul lor interior să-mi atingă propria voce prin exemplul lor de dăruire, pasiune și autenticitate, reamintindu-mi că adevărata măiestrie stă în armonia dintre tehnică vocală și suflet.

„Ceea ce sper să las în sufletele celor care mă ascultă este lumina emoției, momentele de conectare cu sufletul, în care muzica devine limbajul universal al iubirii.”

Opera e un univers unde fiecare notă poartă emoție, fiecare rol cere sacrificiu, iar fiecare bătut din palme aduce răsplată. Christine, privind în urmă la drumul tău de soprană — de la primele lecții și repetiții până la marile scene — cum simți că munca, visurile și obstacolele ți-au modelat nu doar vocea, ci și omul care ești astăzi, și ce lumină vrei să lași în sufletele celor care te ascultă?

Privind în urmă, îmi dau seama că fiecare lecție, fiecare repetiție și fiecare obstacol au fost, în același timp, încercări și daruri. Toate experiențele mi-au modelat vocea, dar și sufletul, răbdarea și sensibilitatea. Pot spune că evenimentele mai puțin favorabile au fost cele care mi-au modelat semnificativ percepția asupra parcursului meu deoarece m-au purtat în situații în care mi-am cunoscut atât limitele umane și vocale, cât și calitățile. Parcursul avut până acum m-a învățat să îmbrățișez eșecul, să mă bucur de fiecare progres și să rămân fidelă propriei voci. Ceea ce sper să las în sufletele celor care mă ascultă este lumina emoției, momentele de conectare cu sufletul, în care muzica devine limbajul universal al iubirii.

Christine, unde te găsim în perioada următoare?

„Rădăcinile mele românești sunt un sprijin constant în parcursul internațional. Ele îmi dau un sentiment de identitate și de apartenență, creând o legătură profundă cu tradiția și cultura din care provin. În același timp, îmi amintesc mereu de simplitatea și sinceritatea cu care am început, de valorile pe care le-am primit acasă și pe care le port cu mine oriunde.”