Îmi place foarte o vorbă pe care o tot spun şi pe care la rândul meu o trăiesc – să înfloreşti acolo unde ai fost sădit – iar Denisa ne spune atât de frumos cum este cu această înflorire din rădăcini. Indiferent cât de departe o poartă drumul, rămâne legată de locul în care a învățat ce înseamnă familia, credința și bucuria lucrurilor simple. Pentru Denisa Pupăză, copilăria petrecută în Mehedinți, printre serile de vară din sat, cântecele cântate alături de tatăl său și grija bunicii care o aștepta cu pâine caldă, reprezintă fundamentul unei identități pe care o poartă astăzi cu mândrie pe scenă.

Cu sensibilitate și sinceritate, Denisa ne invită într-o călătorie prin amintirile copilăriei, prin valorile care au format-o și prin emoțiile care dau glas cântecului său. În cele care urmează, descoperim un dialog despre familie, credință, dor, autenticitate și puterea folclorului de a spune poveștile pe care uneori oamenii nu le pot rosti în cuvinte.

,,Ne întâlneam acolo aproape în fiecare seară, iar la un moment dat venea mama să mă strige să merg acasă, ca să luăm cina împreună, în familie. Sunt lucruri simple, dar care au rămas foarte vii în sufletul meu.”

Când te gândești la cuvântul „acasă”, care sunt primele imagini, oameni și emoții care îți vin în minte?

Sunt foarte atașată de locul în care am crescut și am copilărit. Iubesc Mehedințiul din tot sufletul meu și îl menționez de fiecare dată când am ocazia. Am avut norocul să cunosc, chiar și pentru puțin timp, perioada fără internet și telefoane mobile, iar asta m-a ajutat să mă bucur cu adevărat de frumusețea traiului de la țară.

Copilăria mi-am petrecut-o la țară într-un sat din apropierea orașului Drobeta-Turnu Severin, Mehedinți. A fost frumoasă și autentică, petrecută în sânul unei familii tradiționale, printre horele satului, colindele din Ajunul Crăciunului și serile de vară petrecute cu prietenii în centrul satului. Ne întâlneam acolo aproape în fiecare seară, iar la un moment dat venea mama să mă strige să merg acasă, ca să luăm cina împreună, în familie. Sunt lucruri simple, dar care au rămas foarte vii în sufletul meu.
Nu pot să uit nici perioada în care mergeam la grădiniță, iar când ajungeam acasă mă aștepta bunica mea cu mâncare făcută pe mașina de lemne și cu pâine caldă, toate pregătite cu multă dragoste. Sunt amintiri care pentru mine înseamnă „acasă” și care mi-au rămas adânc întipărite în suflet.
Printre cele mai importante amintiri pe care le port cu mine sunt zilele mele de naștere. Fiind născută pe 29 iunie, de sărbătoarea Sfinților Petru și Pavel, care este și hramul bisericii, dar și ziua satului meu, toată lumea venea la noi de nedeie. Mereu îi aveam aproape pe cei din familie, pe verișori și pe prietenii cei mai apropiați. Ne strângeam cu toții la masă și ne era bine.Țin foarte mult la aceste legături și la locurile care ne amintesc de unde venim și care nu ne lasă să uităm niciodată rădăcinile noastre.

,,Am avut norocul să cunosc, chiar și pentru puțin timp, perioada fără internet și telefoane mobile, iar asta m-a ajutat să mă bucur cu adevărat de frumusețea traiului de la țară.”

 

Cum ți-au modelat familia și copilăria relația cu muzica populară și cu folclorul?

Muzica, pentru mine, este strâns legată de familie. Am crescut cu muzica populară în casă de când mă știu, pentru că bunica mea și tatăl meu îmi cântau mereu. De la ei am moștenit talentul, alături de ei am ascultat primele melodii și tot împreună cu ei am cântat pentru prima dată.
Nu a existat un moment anume în care să îmi dau seama că folclorul este pentru mine. Crescând cu muzica în jurul meu, totul mi se părea firesc și natural. Mai târziu, odată cu trecerea anilor, am înțeles cu adevărat ce înseamnă să fii în slujba folclorului românesc. Atunci am început să studiez, să învăț cum să îmi valorific talentul primit de la Dumnezeu și să descopăr cât mai multe despre folclorul din zona mea.
Bunica mea mi-a lăsat moștenire multe costume populare și tot ea m-a învățat cum să le îmbrac corect și să le respect așa cum se cuvine. Ea a fost primul meu îndrumător în lumea folclorului, iar un îndrumător mai bun nici că aș fi putut avea.

,,Crescând cu muzica în jurul meu, totul mi se părea firesc și natural. Mai târziu, odată cu trecerea anilor, am înțeles cu adevărat ce înseamnă să fii în slujba folclorului românesc.”

 

Ce te-a învățat folclorul despre oameni, despre bucuriile lor și despre felul în care își poartă suferințele?

Prin cântecele populare am învățat că oamenii își poartă durerile și bucuriile mai mult în suflet decât în vorbe. Folclorul vorbește despre dor, iubire, despărțire, familie, credință și greutățile vieții, iar interpretând aceste cântece am ajuns să înțeleg mai bine emoțiile oamenilor și felul în care fiecare generație și-a dus povestea mai departe prin muzică.
Am învățat că suferința îi apropie pe oameni și că, de multe ori, un cântec poate spune ceea ce omul nu reușește să exprime altfel. De aceea cred că muzica populară are o putere aparte, îi face pe oameni să se regăsească, să își amintească de cei dragi și să simtă că nu sunt singuri în trăirile lor.
Pentru mine, fiecare cântec pe care îl interpretez poartă o parte din sufletul celor care l-au trăit înaintea noastră, iar responsabilitatea mea este să transmit mai departe acea emoție cât mai sincer.

,,…suferința îi apropie pe oameni și că, de multe ori, un cântec poate spune ceea ce omul nu reușește să exprime altfel.”

 

Care sunt valorile și credințele care te-au ajutat să mergi înainte în momentele de îndoială sau de cumpănă?

Dragostea pentru muzică și încrederea în Dumnezeu mi-au fost căpătâi.
Nu m-am văzut niciodată având o altă meserie sau profesând într-un alt domeniu. Chiar și în momentele în care nu eram sigură că acesta este drumul meu, am mers înainte fără să realizez că, de fapt, mă aflam pe calea cea bună.
Pe măsură ce înaintezi în viață, apar și incertitudini. Alături de lucrurile frumoase, întâlnești și momente neplăcute, care însă te formează și te învață să prețuiești mai mult binele. Din toate aceste încercări mi-am luat puterea și am reușit, de fiecare dată, să mă ridic după fiecare moment de cumpănă.

,,Dacă nu ar exista răul, nu am mai ști să prețuim binele.”

Privind în urmă, cine sunt oamenii care au lăsat cele mai importante urme în formarea ta ca artist și ca om?

Fără susținerea familiei, nu cred că aș fi reușit să pornesc pe acest drum. Părinții mei au fost lângă mine încă de la început, m-au ajutat și m-au încurajat să cânt și să ies în fața oamenilor pentru a le arăta dragostea mea pentru folclor. Sprijinul lor mi-a dat încrederea de care aveam nevoie pentru a merge mai departe.
Pe parcursul anilor, am avut norocul să întâlnesc oameni care au văzut în mine un potențial și au considerat că merit susținerea și îndrumarea lor. Profesorul meu de muzică din perioada liceului a fost cel care m-a încurajat să studiez muzica mai departe, iar mai târziu profesorii din cadrul Universității din Craiova, specializarea Muzică, mi-au fost alături și m-au îndrumat pe parcursul anilor de facultate. Un loc aparte îl are doamna profesor Emilia Drăgotoiu Nanu, care îmi este îndrumător și în prezent.
Au mai fost oameni care au trecut prin viața mea, iar de la fiecare am avut câte ceva de învățat. Nimic nu a fost nefolositor sau în zadar, pentru că fiecare experiență și fiecare om au contribuit, într-un fel sau altul, la omul care sunt astăzi.
Cred că Dumnezeu mi-a scos în cale oamenii potriviți, exact la momentul potrivit. Mai ales în perioadele în care curajul meu era aproape inexistent, am simțit că nu m-a lăsat niciodată să renunț la visul meu.

,,Fără susținerea familiei, nu cred că aș fi reușit să pornesc pe acest drum. Părinții mei au fost lângă mine încă de la început, m-au ajutat și m-au încurajat să cânt și să ies în fața oamenilor.”

 

Ce înseamnă pentru tine costumul popular și ce poveste spune el despre rădăcinile tale?

Costumul popular este bijuteria mea. Nu cred că există haine mai valoroase pentru sufletul meu decât portul tradițional. Atunci când îl îmbrac, mă simt cea mai frumoasă și îmi place să spun că este făcut să stea bine pe mine.
De mică l-am purtat cu drag și îmi amintesc cum făceam “parada modei” prin casă, mândră de fiecare piesă pe care o îmbrăcam. Bunica mea a fost cea care m-a învățat toată rânduiala atunci când vine vorba despre costumul popular și despre felul în care trebuie așezat fiecare element.
De la ciupagul cu mărgele, la vâlnicul cu flori mărunte, poalele cu colțișori și legătura prinsă după cap, toate spun o poveste. Ele vorbesc despre truda femeilor din Mehedinți, despre frumusețea și bogăția locului din care vin și despre respectul pentru tradiție păstrat din generație în generație.

,,Costumul popular este bijuteria mea.”

 

Cum te-au schimbat întâlnirea cu scena, concursurile și contactul direct cu publicul?

Consider că fiecare apariție mă învață câte ceva și mă ajută să mă maturizez. Festivalurile și concursurile au avut un rol foarte important în formarea mea, pentru că m-au ajutat să îmi depășesc emoțiile, care uneori erau mai degrabă neproductive. Am lucrat mult la acest aspect și în timp, am reușit să transform emoțiile în ceva bun, care să mă ajute pe scenă.
De fiecare dată plecam la drum spunându-mi să profit de fiecare moment, să cunosc colegi de cântec, să întâlnesc artiști îndrăgiți, să mă bucur că pot urca pe o scenă adevărată alături de orchestre mari și să cânt așa cum știu eu mai bine și mai frumos. Acestea au fost începuturile mele, bucuriile mele și gândurile cu care porneam înaintea fiecărei participări la un festival.
Iar dacă, după toate acestea, juriul considera că merit să urc și pe podium, atunci simțeam că misiunea mea era îndeplinită pe deplin. Totuși, mai presus de orice premiu, dragostea publicului este cea care mă încălzește cel mai mult. Mereu m-am bucurat atunci când, după ce coboram de pe scenă, primeam cuvinte frumoase și aprecieri din partea oamenilor sau a membrilor juriului. Mă simt cu adevărat câștigată în acele momente, pentru că nimic nu se compară cu aprecierea sinceră a oamenilor care te ascultă.

Cum reușești să rămâi fidelă autenticității și valorilor cu care ai crescut?

Cred că pe mine mă ajută foarte mult locul din care mă trag. Nu m-am desprins niciodată de rădăcinile mele și cred cu tărie că ele mă ajută să rămân acolo, cu sufletul și cu cântecul. Pentru mine, a fi “modern” înseamnă să fii original și să îți păstrezi autenticitatea. Nu am fost niciodată un om al trendurilor, pentru că ceea ce mă caracterizează cel mai mult este firescul și sinceritatea cu care trăiesc folclorul.
Nu mă văd cântând altceva, pentru că în sufletul meu răsună muzica populară, așa cum am fost crescută în inima Mehedințiului. Am avut mereu oameni care m-au ghidat și mi-au arătat drumul bun, iar de-a lungul timpului mi-am ales drept exemple mari nume ale folclorului mehedințean, oameni care au păstrat curată și vie calea folclorului autentic.

,,Pentru mine, a fi “modern” înseamnă să fii original și să îți păstrezi autenticitatea.”

 

Există un cântec, o melodie sau o emoție pe care o porți mereu cu tine și care te întoarce la începuturile tale?

Sincer, toate cântecele pe care le interpretez au pentru mine o emoție aparte. Cred că de asta nici nu pot să aleg unul singur care să mă emoționeze de fiecare dată, pentru că fiecare piesă vine cu o stare, cu o amintire sau cu o parte din mine.
Dar dacă e ceva ce o să port mereu în suflet, sunt cântecele pe care le cântam cu tatăl meu când eram mică. Acolo cred că s-a născut, de fapt, legătura mea reală cu muzica. Momentele acelea au rămas foarte vii pentru mine și, indiferent unde o să ajung sau ce voi cânta mai departe, ele o să fie mereu parte din povestea mea.
Cred că atunci când cânt, emoția vine tocmai din lucrurile trăite, iar cele mai sincere emoții sunt cele care rămân din copilărie.

,,Dacă e ceva ce o să port mereu în suflet, sunt cântecele pe care le cântam cu tatăl meu când eram mică. Acolo cred că s-a născut, de fapt, legătura mea reală cu muzica.”

 

Dacă ar fi să descrii sufletul Mehedințiului prin muzică, cum l-ai descrie?

Cred că oamenii din Mehedinți poartă multă sinceritate și mult dor în suflet, iar lucrul ăsta se simte foarte bine în muzica locului. Sunt oameni simpli, legați foarte mult de familie, de tradiții și de locurile în care au crescut. Cred că poartă și o anumită liniște, dar în același timp și o putere aparte, pentru că viața la sat și locurile acestea i-au învățat să fie autentici și să trăiască totul foarte profund.
Mehedințiul este un județ aparte pentru că are de toate: munte, deal, câmpie și Dunărea care parcă le leagă pe toate. Și cred că diversitatea asta se reflectă foarte mult și în felul în care sună folclorul nostru. Sunt cântece mai liniștite și mai profunde, care parcă au ceva din calmul muntelui, dar și melodii pline de energie și joc, care duc cu gândul la câmpie și la bucuria oamenilor de la sate.
În cântecele din Mehedinți găsești foarte multe stări și emoții, de la sensibilitate și liniște până la veselie și energie. Cred că tocmai asta le face atât de frumoase, pentru că reușesc să surprindă foarte bine sufletul oamenilor de aici: cald, autentic și plin de viață.
Cred că tocmai emoția asta sinceră face ca folclorul nostru să ajungă atât de ușor la oameni. Nu este doar muzică, este felul oamenilor de aici de a-și pune sufletul în cântec.

,,Cred că oamenii din Mehedinți poartă multă sinceritate și mult dor în suflet, iar lucrul ăsta se simte foarte bine în muzica locului.”

 

Cine ești tu dincolo de scenă, de costume și de aplauze?

Sunt o fire liniștită, care iubește tot ce o înconjoară. Iubesc să stau în natură și să petrec timp de calitate cu oamenii dragi. Îmi place să revin mereu la locurile din copilărie, să mă încarc cu energie pentru ceea ce mă așteaptă în lumea largă.
Adesea îmi petrec timpul liber croșetând sau scriind versuri, inspirate din lumea satului, din natură și din tot ceea ce mă înconjoară.
Îmi doresc să rămân la fel de simplă și sinceră cum mă simt acum, pentru că asta mă caracterizează cel mai bine.
Cu dragostea pentru cântec în suflet și cu pofta de viață, îmi doresc să muncesc și să-mi construiesc în continuare, frumos, drumul cântecului popular.

,,Îmi place să revin mereu la locurile din copilărie, să mă încarc cu energie pentru ceea ce mă așteaptă în lumea largă.”

 

Ce i-ai spune unui copil care visează să urce pe scenă? Dar Denisei de acum zece ani?

Dacă un copil mi-ar cere sfatul, i-aș spune exact ce-mi spun eu mereu: “Să fii tu, cu emoțiile, stările și trăirile tale, pentru că atunci o să reușești, când ești “ca tine”. Adună tot ce porți în inimă și pune pe scenă să vadă lumea ce lumină zace în tine. Arată-le un suflet curat, care muncește și iubește ceea ce face. Fă-o pentru tine și pentru sufletul tău, ca apoi să ajungă emoția în fața publicului. Eu știu că poți și îmi doresc să crezi și tu asta! Crede în tine pentru că ai o menire pe acest pământ!”
Iar Denisei de acum 10 ani i-aș spune că este mult mai puternică decât crede, că poate mai mult decât și-ar fi imaginat vreodată și că drumul pe care l-a ales este exact cel care trebuie urmat.

,,Crede în tine pentru că ai o menire pe acest pământ!”

Diana Tișe reușește să păstreze vie legătura dintre tradiție și suflet. Tânără interpretă de muzică populară, crescută în spiritul valorilor autentice ale județului Mureș, Diana își poartă rădăcinile cu mândrie pe fiecare scenă pe care urcă. Dincolo de glasul său cald și de costumele încărcate de istorie, descoperim un om sensibil, dedicat și profund conectat la moștenirea culturală pe care o reprezintă. În dialogul care urmează, vă invităm să o cunoașteți pe Diana Tișe dincolo de luminile reflectoarelor.

Cine este Diana Tișe dincolo de scenă, de costume și de aplauze?

Dincolo de scenă, Diana este un om simplu, legat profund de rădăcini, de familie și de valorile cu care a crescut. Este un suflet sensibil, care trăiește fiecare emoție intens și care își găsește liniștea în lucrurile mici — acasă, în natură, în oameni dragi.

Ai crescut în Reghin, într-o zonă cu rădăcini folclorice puternice. Ce ai luat cel mai frumos din lumea satului și din oamenii locului?

Am luat autenticitatea oamenilor și bucuria lucrurilor simple. În sat am învățat ce înseamnă respectul, tradiția și legătura sinceră dintre oameni. Acolo am descoperit și dragostea pentru cântec — un cântec care vine din suflet, nu doar din voce.

,,În sat am învățat ce înseamnă respectul, tradiția și legătura sinceră dintre oameni.”

 

În multe dintre aparițiile tale vorbești cu drag despre familie. Cine au fost oamenii care au crezut în tine înainte ca publicul să te descopere?

Familia mea a fost sprijinul meu cel mai puternic. Părinții mei au fost cei care m-au încurajat să merg mai departe, iar bunicii mi-au insuflat dragostea pentru tradiție. Ei au crezut în mine chiar și atunci când eu aveam îndoieli.

Bunica ta îți coase costumele populare. Ce simți atunci când urci pe scenă purtând ceva făcut cu mâinile și sufletul ei?

Este o emoție greu de descris. Simt că port cu mine o parte din sufletul ei, din munca și dragostea ei. Costumul nu este doar un obiect — este o poveste, o moștenire vie.

Ai început să cânți foarte devreme și ai participat la zeci de festivaluri. Ce nu vede publicul din munca și sacrificiile unui tânăr artist?

Nu se văd orele de repetiții, sacrificiile, oboseala și momentele de nesiguranță. În spatele fiecărui zâmbet de pe scenă sunt ani de muncă și multă disciplină.

Care au fost cele mai grele momente din drumul tău artistic și ce te-a făcut să nu renunți?

Au fost momente de oboseală și de îndoială, dar dragostea pentru muzică și susținerea celor dragi m-au ajutat să merg mai departe. Cred că atunci când faci ceva din suflet, nu poți renunța cu adevărat.

,,Cred că atunci când faci ceva din suflet, nu poți renunța cu adevărat.”

 

Spui adesea că folclorul îți este aproape de suflet. Crezi că muzica populară poate vindeca sau apropia oamenii într-o lume tot mai grăbită?

Da, cu siguranță. Muzica populară are o putere aparte — te liniștește, te apropie de tine și de ceilalți. Este o formă de vindecare prin emoție și autenticitate.

Ai cântat atât în țară, cât și peste hotare. Cum reacționează românii din diaspora atunci când aud cântecul autentic de acasă?

Este o emoție aparte. De multe ori îi vezi cu lacrimi în ochi. Pentru ei, cântecul devine o punte spre casă, spre dorurile lor.

Există un cântec pe care îl interpretezi și care te emoționează de fiecare dată, indiferent de câte ori îl cânți?

Da, sunt cântece care ating o coardă sensibilă de fiecare dată. De obicei, cele legate de dor, de familie sau de copilărie.

În spatele unei voci frumoase stă multă disciplină. Cum arată, pentru tine, o zi de pregătire înaintea unui spectacol important?

Este o zi de concentrare și echilibru — repetiții, odihnă, grijă pentru voce și pentru starea interioară. Încerc să intru într-o stare de liniște și conectare.

Dacă ar fi să descrii județul Mureș printr-un cântec, ce stare sau ce imagine ai transmite oamenilor?

Ar fi un cântec cald, cu dor și liniște, cu imagini de dealuri line, oameni primitori și tradiții vii.

Ce îți dorești să simtă oamenii atunci când te ascultă cântând?

Să simtă emoție autentică. Să se regăsească, să își amintească de ceva drag, să plece mai liniștiți și mai conectați cu ei înșiși.

Diana, când privești spre viitor, care este visul pe care îl porți cel mai aproape de suflet — ca artist și ca om?

Să duc mai departe folclorul autentic și să rămân fidelă valorilor mele, atât ca artist, cât și ca om.

Există un moment de pe scenă care ți-a rămas întipărit în suflet și pe care nu îl vei uita niciodată?

Da, fără îndoială… cel mai puternic moment pentru mine a fost spectacolul meu aniversar din 16 noiembrie 2025, când am împlinit 18 ani.
A fost mai mult decât un simplu spectacol — a fost un vis pentru care am muncit un an întreg, cu multă emoție, implicare și suflet. Fiecare detaliu a însemnat ceva pentru mine.
Am avut bucuria și onoarea ca pe scenă să-mi fie alături mari artiști consacrați din toate zonele țării, oameni pe care i-am admirat mereu și de la care am avut atât de multe de învățat. Prezența lor a făcut ca acea seară să fie cu atât mai specială.
Un moment cu totul aparte a fost atunci când am interpretat melodia „Țucu-te, viață, te țuc”, o piesă la care am contribuit chiar eu, compunând linia melodică. A fost pentru prima dată când m-am regăsit atât de profund într-un cântec.
În acea seară, pe scenă, am simțit recunoștință, împlinire și o bucurie greu de pus în cuvinte. A fost momentul în care am realizat cu adevărat că sunt pe drumul meu.

Primul tău material discografic a fost lansat la doar 13 ani – CD-ul intitulat «Drag mi-i mie a cânta», realizat în colaborare cu Libris Brașov. Cât de important a fost acest moment pentru tine?

Într-o perioadă în care tradițiile par uneori uitate, ce crezi că poate face generația tânără pentru ca folclorul să rămână viu?

Să îl respecte, să îl înțeleagă și să îl transmită mai departe. Tradiția nu trebuie reinventată, ci trăită sincer.

Dacă ai putea transmite un singur mesaj copilului care ai fost la începutul drumului, ce i-ai spune astăzi?

Să aibă încredere și răbdare. Să nu renunțe la visul ei, chiar dacă drumul pare greu.

 

,,A fost momentul în care am realizat cu adevărat că sunt pe drumul meu.”

Crescută între farmecul satului argeșean și valorile autentice ale tradiției românești, Mihaela Băzăvan face parte din noua generație de interpreți care duc mai departe cântecul popular cu respect, sensibilitate și credință. Legată profund de rădăcinile sale muscelene, tânăra artistă își construiește drumul prin muncă, emoție și autenticitate, transformând fiecare apariție scenică într-o mărturisire sinceră despre iubirea pentru folclor și pentru valorile care definesc identitatea românească.

,,Satul unde am copilărit mi-a dăruit o deosebită moștenire sufleteasca.”

 

Mihaela, Argeșul este un ținut în care folclorul pare că se aude și în liniștea dealurilor. Cum ai descrie locul în care ai crescut și ce crezi că ai moștenit sufletește de la oamenii acestei zone?

Locul în care am crescut… este unul în care chiar poți auzi atât folclorul, în cea mai pură formă, dar și glasurile naturii, în liniștea dealurilor. Dacă îți iei un moment să asculți, poți sesiza gingașul ciripit al păsărilor, cântatul greierilor, zumzetul albinelor și, parcă, în acel moment, timpul se oprește în loc. Cu toate că am fost crescută atât la oraș, cât și la țară, sunt mult mai legată de cea de-a doua menționată, deoarece simt că acolo mă conectez mult mai bine cu rădăcinile mele. Satul unde am copilărit mi-a dăruit o deosebită moștenire sufletească, atât prin locurile de o frumusețe aparte, care m-au învățat să apreciez și să iubesc natura, dar și prin oamenii dragi, care au adus un aport la formarea mea și de la care am moștenit, cu siguranță, dragostea pentru folclor, pentru simplitate, pentru tradiții și iubirea pentru Dumnezeu.

,,Vibrația scenei, zâmbetele și aplauzele publicului, emoția pieselor, totul mă făcea să simt că nu aș mai vrea să se termine acel moment, ceea ce, pentru mine, a fost semnul că muzica face parte din toată ființa mea.”

În copilărie, înainte să existe scena și aplauzele, care au fost cântecele sau vocile care ți-au rămas în inimă? Cine a aprins în tine dragostea pentru muzica populară?

Dragostea pentru folclor mi-a fost aprinsă în suflet încă de la o vârstă fragedă. Familia mi-a povestit că, micuță fiind, dansam, așa cum puteam, pe orice cântec ce era difuzat pe Favorit TV, căci acest post era cel mai urmărit, iar când am mai crescut puțin, o puneam pe bunica să îmi cânte mai mereu. Doinele au fost, dintotdeauna, preferatele mele, iar bunica, cu al ei glas dulce, mi-a strecurat în suflet iubirea pentru muzică încă de atunci.

Există un moment anume în care ai simțit că muzica este un drum pe care vrei să mergi cu toată ființa ta?

Aș putea spune că momentul decisiv în care am știut că vreau să urmez calea aceasta a muzicii și, în mod special, cea a cântecului popular, a fost cel în care am avut oportunitatea de a urca pe o scenă foarte mare și de a fi acompaniată, pentru prima dată, de o orchestră. Acea clipă este greu de descris în cuvinte, fiindcă am trăit niște emoții atât de intense, de profunde, dar cu o bucurie incredibilă. Vibrația scenei, zâmbetele și aplauzele publicului, emoția pieselor, totul mă făcea să simt că nu aș mai vrea să se termine acel moment, ceea ce, pentru mine, a fost semnul că muzica face parte din toată ființa mea.

Drumul unui tânăr artist presupune multă muncă și multe renunțări. Ce sacrificii ai făcut până acum pentru a rămâne aproape de visul tău?

Oh, da, chiar așa este… Sunt mai multe lucruri la care am renunțat. Cel care îmi vine primul în minte este timpul (liber). Dar… nu aș putea spune că a fost un sacrificiu pentru mine. Atunci când iubești ceea ce faci, te dăruiești complet acelei chemări, fără să te gândești, atât de mult, la sacrificii. Consider că, pentru a ajunge acolo unde îți dorești, trebuie să depui mult efort și multă muncă, iar ulterior, vei simți și răsplata pe care o primești în urma “sacrificiilor” făcute.

,,Atunci când iubești ceea ce faci, te dăruiești complet acelei chemări, fără să te gândești, atât de mult, la sacrificii.”

 

Argeșul are o identitate folclorică aparte, profundă și caldă. Ce înseamnă pentru tine să reprezinți această zonă la festivaluri și pe scene din țară?

Argeșul meu drag are, într-adevăr, o identitate folclorică aparte, ce merită descoperită, conservată, promovată și respectată. Bineînțeles, orice zonă etnofolclorică a țării este inedită, specială și are specificul ei, însă, fiind o reprezentantă a zonei mele, pot spune că are o profunzime care merită mai multă apreciere. Ceea ce facem eu și alți colegi, reprezentând zona Argeș-Muscel la festivaluri și pe scene din țară, este o formă de respect și de promovare, ce este alimentată de dorința de a duce mai departe folclorul și tradițiile din regiune. Este zona mea de suflet, cea în care m-am născut, am copilărit, m-am format, pe care am dorit să o descopăr cât mai bine, iar faptul că o pot reprezenta este, pentru mine, o binecuvântare și o șansă de a arăta oamenilor splendoarea folclorului muscelean, atât prin portul popular, cât și prin cântecele interpretate cu mult patos. Este, cu siguranță, o zonă ce merită mult mai mult promovată, deoarece aduce, cu sine, un aport important la tezaurul viu al țării noastre.

,,…o binecuvântare și o șansă de a arăta oamenilor splendoarea folclorului muscelean, atât prin portul popular, cât și prin cântecele interpretate.”

 

Participarea la concursuri și festivaluri naționale vine cu emoții puternice. Cum arată, pentru tine, acele minute dinainte să intri pe scenă și să înceapă orchestra?

Oh! Cu siguranță, emoțiile care se produc înainte de a intra pe scenă sunt foarte puternice. Ar fi îngrijorător dacă nu ai avea emoții, deoarece acest lucru poate fi un semn că nu îți pasă de ceea ce faci. Dacă, într-adevăr, iubești ceea ce faci, este inevitabil să nu existe măcar o mică urmă de emoție, ce te face să simți totul la un nivel aparte de adrenalină. Pentru mine, minutele de dinainte de a intra pe scenă sunt rezervate pentru un moment de rugăciune către Bunul Dumnezeu și Maica Domnului, a căror prezență o simt, de nenumărate ori, că este cu mine. Prefer să stau în liniște, mai retrasă, rugându-mă ca totul să fie bine și ca emoția din glasul meu să fie transmisă publicului, în cea mai pură formă a ei. Ulterior, simt cum mă liniștesc și știu că sunt pregătită să intru pe scenă, având un scop cert de a bucura inimile oamenilor.

,,Pentru mine, minutele de dinainte de a intra pe scenă sunt rezervate pentru un moment de rugăciune către Bunul Dumnezeu.”

 

În spatele fiecărui tânăr interpret există oameni care îl țin în picioare atunci când obosește. Cine sunt oamenii fără de care Mihaela Băzăvan nu ar fi ajuns până aici?

Cred cu tărie că nu aș fi putut ajunge aici fără ajutorul lui Dumnezeu. El este Cel care îmi dă putere să merg mai departe, Cel care este lângă mine în fiecare secundă… Dar, cu siguranță, trebuie să îi menționez și pe părinții mei, fără de care nu aș fi putut ajunge unde sunt acum. Ei sunt cei care m-au susținut de micuță, au avut încredere în mine chiar și atunci când eu nu am avut, au mers și merg cu mine la aproape toate festivalurile și spectacolele la care cânt, și pentru asta le sunt pururea recunoscătoare! Știu că ei sunt cei pe care mă pot baza oricând și fără de care nu știu unde aș fi fost acum.

,,…părinții mei, fără de care nu aș fi putut ajunge unde sunt acum.”

 

Ai întâlnit, cu siguranță, artiști pe care îi admiri și din care ai învățat. Care sunt modelele tale și ce ai încercat să iei de la fiecare fără să îți pierzi propria identitate artistică?

Desigur, am mai mulți artiști pe care îi admir, îi apreciez, îi ascult cu mare drag, fie din zona mea sau chiar și din celelalte. Am întâlnit anumiți interpreți, chiar de curând, care m-au sfătuit și mi-au schimbat puțin viziunea asupra anumitor lucruri. Însă, cele mai bune modele sunt, cu certitudine, doamnele mele profesoare, pe care le consider o inspirație și ale căror sfaturi le apreciez enorm! Vor rămâne în inima mea pentru totdeauna, fiindcă dumnealor sunt cele care m-au format în ceea ce sunt acum. De la fiecare în parte am preluat, fie ambiția și motivația de a continua pe drumul meu, fie m-am inspirat din stilul lor de interpretare, de transmitere a emoțiilor, fie am căpătat dorința de a căuta să fiu într-o continuă dezvoltare, pentru a fi din ce în ce mai bună. Cu toate acestea, mereu mi-am dorit să îmi creez o identitate artistică unică, A MEA, fără să copiez pe cineva și, cred eu, până acum mi-a reușit!

Într-o lume în care totul se schimbă foarte repede, iar tradițiile par uneori uitate, de unde îți iei puterea să mergi mai departe cu autenticitate și răbdare?

Puterea de a merge mai departe cu autenticitate și răbdare, în această lume plină de schimbări, vine din dorința profundă de a păstra VIU tezaurul nostru folcloric, atât de bogat și de divers, de a nu destrăma tradițiile și, implicit, RĂDĂCINILE poporului nostru. Cu toate că în această lume, tradițiile par a fi uneori uitate, eu aleg să lupt pentru a duce mai departe folclorul. Aceasta este dorința mea și datorită ei am această putere de a continua drumul meu, cu toate că pentru mulți, sunt diferită. Nu urmăresc să mă iau după valorile superficiale ale acestei lumi, ci după valorile autentice, profunde și pline de credință. Sunt diferită pentru că aleg să cânt piese din folclorul autentic, în locul altor genuri, “mai la modă”? DA! ȘI MĂ BUCUR CĂ SUNT DIFERITĂ! Și oricât îmi va îngădui Bunul Dumnezeu pe acest pământ, voi continua să lupt și să merg mai departe, urmărind aceste valori morale și promovând AUTENTICUL!

,,Un artist are puterea de a uni oameni, suflete…”

 

Dincolo de voce și costum popular, ce simți că trebuie să transmită un interpret adevărat atunci când urcă pe scenă pentru a atinge sufletul publicului?

Eu simt că un interpret adevărat trebuie să transmită publicului, atunci când se află pe scenă, EMOȚIE prin cântec. Un artist trebuie să atingă sufletele oamenilor prin ceea ce transmite cu glasul său, cu sinceritate, cu dragoste și cu prezență. Un artist are puterea de a uni oameni, suflete… Să râdă împreună, să plângă împreună, să-și amintească, împreună, de rădăcinile lor. Așa că, dincolo de voce și costum popular, un interpret adevărat trebuie să transmită, neapărat, emoție celor care îl ascultă și să trezească, în aceștia, un sentiment înălțător. Așa știi că ai ajuns în sufletul ascultătorului și că acesta te va ține minte mult timp de acum încolo.

Dacă ar fi să alegi un singur cântec care te reprezintă cel mai bine în acest moment al vieții tale, care ar fi acela și ce poveste ascunde pentru tine?

În acest moment al vieții mele, simt, într-un mod cu totul deosebit, prezența Bunului Dumnezeu în viața mea și chemarea pe care o am de a cânta Lui, de a îi mulțumi pentru tot și pentru toate, acest lucru ducându-mă către mai multe pricesne. Nu aș alege una singură, pentru că toate îmi sunt dragi și interpretarea lor îmi aduce o împlinire sufletească greu de descris în cuvinte.

Ești parte din noua generație de artiști care duc mai departe folclorul românesc. Închide ochii pentru o clipă și scrie-i fetiței Mihaela, cea de acum 10 ani, un gând.

Oh, dar ce întrebare frumoasă și profundă! Aș avea atât de multe să îi spun fetiței Mihaela Andreea de acum 10 ani! Pentru început, aș lua-o în brațe tare, tare și i-aș spune că toate nopțile în care a visat cu ochii deschiși vor avea sens… Că va urca pe scenă cu emoție de fiecare dată, dar că oamenii vor simți adevărul din glasul ei. I-aș spune să nu renunțe niciodată la ceea ce simte atunci când cântă. Să aibă răbdare cu ea, pentru că toate emoțiile, toate lacrimile, toate rugăciunile și toate visurile ei o vor duce exact unde trebuie. Și să nu uite niciodată de rădăcinile ei, pentru că acolo își va găsi mereu puterea. I-aș transmite să își păstreze sufletul curat și iubirea pentru cântec. Într-o zi va înțelege că folclorul nu înseamnă doar muzică, ci acasă, familie și dor. Dar i-aș spune și să creadă mai mult în ea. Să nu se teamă că e diferită și să cânte mereu cu sufletul, pentru că exact asta o va face specială. I-aș mulțumi pentru că a avut un suflet pur, plin de speranță, un glas dornic de a fi șlefuit și descoperit, și o fire atât de ambițioasă și muncitoare! În final, aș mai strânge-o încă o dată în brațe, aș săruta-o pe frunte și i-aș spune că orice s-ar întâmpla, Dumnezeu ne este alături și cu voia Lui, vom ajunge acolo unde ne dorim! Să nu uite niciodată să spere, așa cum a făcut-o până atunci!

,,Și să nu uite niciodată de rădăcinile ei, pentru că acolo își va găsi mereu puterea. I-aș transmite să își păstreze sufletul curat și iubirea pentru cântec.”

Daria Moraru vine dintr-un colț liniștit al Prahovei, de unde vocea ei ajunge si se aude mult mai departe. Pentru tânăra artistă, muzica populară e o stare profundă de dor și sensibilitate, un mod de a fi care pornește din rădăcini, din familie și din respect pentru tradiție. Fiecare apariție pe scenă este o mărturie a muncii, a sacrificiilor și a emoțiilor trăite intens, iar autenticitatea este firul invizibil care o leagă de public. Daria ne transmite sentimente și valori care fac ca folclorul să rămână viu și relevant pentru generațiile de azi.

,,Cred că m-aș descrie printr-o stare de dor și sensibilitate.”

 

Daria, dacă ar fi să te descrii printr-un singur cântec sau o singură stare, care ar fi aceea și de ce?

Cred că m-aș descrie printr-o stare de dor și sensibilitate. Muzica populară are foarte multă emoție în ea, iar eu mă regăsesc în partea aceea sinceră și profundă. Dacă ar fi să aleg un cântec, ar fi unul care vorbește despre rădăcini, familie și suflet, pentru că asta încerc să transmit și eu atunci când cânt.

Cum arată locul din care vii și cât din Prahova se regăsește astăzi în omul și artista Daria Moraru?

Vin din Prahova, un loc frumos, liniștit și plin de tradiții. Cred că locul în care crești îți formează foarte mult felul de a fi. În mine se regăsesc valorile cu care am crescut: respectul pentru oameni, pentru tradiție și pentru muncă. Toate acestea mă însoțesc și astăzi, atât ca om, cât și ca artist.

,,Studiez canto de la vârsta de 9 ani și încă de atunci am simțit că scena este locul unde mă exprim cel mai sincer.”

Îți amintești primul moment în care ai simțit că muzica este parte din identitatea ta?

Da, foarte clar. Studiez canto de la vârsta de 9 ani și încă de atunci am simțit că scena este locul unde mă exprim cel mai sincer. Nu era doar un hobby sau o activitate după școală, ci ceva ce simțeam că face parte din mine. De fiecare dată când cântam, simțeam că mă regăsesc.

Cine a fost primul om care a crezut cu adevărat în vocea ta și ce impact a avut asupra drumului tău?

Primul profesor cu care am început canto a fost domnul Dănuț Andrei din Câmpina și pot spune că a avut un rol foarte important în începutul meu artistic. A fost omul care m-a încurajat și care mi-a oferit încredere în mine. Mai târziu, am continuat să mă dezvolt la Școala Populară de Arte din Ploiești, alături de domnul profesor Corneliu Irimia, iar acum studiez cu doamna profesoară Magda Suciu din Brașov. Fiecare dintre ei a contribuit la formarea mea și le sunt foarte recunoscătoare.

Există un sacrificiu pe care publicul nu îl vede atunci când privește un artist tânăr urcând pe scenă?

Da, cu siguranță. Publicul vede câteva minute pe scenă, dar în spate sunt foarte multe ore de muncă, repetiții, emoții și renunțări. Uneori sacrifici timp liber, ieșiri sau momente cu cei dragi pentru a evolua și pentru a deveni mai bun. Dar atunci când faci ceea ce iubești, toate aceste lucruri capătă sens.

,,Uneori sacrifici timp liber, ieșiri sau momente cu cei dragi pentru a evolua și pentru a deveni mai bun.”

Ai avut vreodată un moment în care ai vrut să renunți? Ce te-a făcut să continui?

Au existat momente mai grele, momente de oboseală sau nesiguranță, pentru că orice drum artistic vine și cu provocări. Dar de fiecare dată muzica a fost cea care m-a făcut să continui. Faptul că mă regăsesc în ceea ce fac și susținerea oamenilor apropiați mi-au dat puterea să merg mai departe.

Cum se schimbă Daria atunci când coboară de pe scenă și rămâne singură cu gândurile ei?

Pe scenă sunt foarte energică și emoționată în același timp, dar în afara scenei sunt un om liniștit și sensibil. Îmi place să analizez fiecare moment și mereu mă gândesc cum pot deveni mai bună. Cred că scena scoate o altă parte din mine, una mai puternică și mai curajoasă.

,,Cred că scena scoate o altă parte din mine, una mai puternică și mai curajoasă.”

 

Într-o lume în care mulți artiști simt presiunea de a „fi pe placul tuturor”, cât de greu este să rămâi autentică?

Este destul de greu, pentru că există foarte multă presiune și multe tendințe care apar constant. Dar cred că autenticitatea este ceea ce face un artist să fie cu adevărat apreciat în timp. Eu încerc să rămân aproape de ceea ce simt și de valorile mele, pentru că doar așa pot transmite ceva real oamenilor.

Ce te-a maturizat cel mai mult, atât ca om, cât și ca artist?

Experiențele trăite pe scenă și întâlnirile cu oamenii m-au maturizat foarte mult. Fiecare concurs, fiecare apariție și fiecare emoție m-au învățat ceva. Muzica m-a făcut mai disciplinată, mai responsabilă și mai atentă la oameni și la emoțiile lor.

,,Muzica m-a făcut mai disciplinată, mai responsabilă și mai atentă la oameni și la emoțiile lor.”

 

Ce îți dorești să simtă oamenii după ce te ascultă? Admirație, emoție, liniște, curaj?

Cel mai mult îmi doresc să simtă emoție. Dacă un om rămâne cu un sentiment frumos după ce mă ascultă, atunci înseamnă că am transmis ceva cu adevărat. Muzica are puterea de a apropia oamenii și de a le atinge sufletul, iar asta îmi doresc și eu să fac prin fiecare interpretare.

Cât de importantă este participarea la festivaluri locale și naționale?

Participarea la festivaluri este foarte importantă pentru un artist tânăr. Pe lângă experiența acumulată, ai ocazia să cunoști oameni noi, să înveți și să evoluezi. Fiecare festival vine cu emoții și lecții noi și consider că toate aceste experiențe contribuie la dezvoltarea mea artistică.

Dacă peste ani cineva ar scrie povestea Dariei Moraru într-o singură frază, cum ai vrea să sune aceasta?

„A cântat mereu cu sufletul și a rămas autentică indiferent de drum.”

Radu, când spui „acasă”, ce imagine îți vine prima dată în minte: oamenii, costumul popular, muzica, satul românesc, familia, orașul în care trăiești?

Acasă este locul unde se află tot ce iubesc: părinții, sora, bunicii și toate amintirile mele. Acasă este pământul pe care pășesc și roadele lui de care mă bucur. Sunt lucrurile vechi descoperite prin lăzile de zestre, prin șuri și grajduri. Acasă sunt bătrânii cu chipurile brăzdate de riduri și mâinile muncite de ani de trudă. Acasă este cântecul popular cu care am crescut, sunt oamenii și poveștile lor de la care am învățat foarte multe. Acasă este, de fapt, totul.

De curând, alături de sora mea, am lansat piesa „La casa unde am crescut”, iar primele versuri spun așa: „La casa unde am crescut, tot ce-o fost bun am avut, dragostea nu ne-o lipsit și credința ne-o-ntărit.”

 

Ai crescut într-o familie în care tradiția este trăită. Cum ți-a influențat copilăria această apropiere de patrimoniul cultural?

Da, așa este. De mic, părinții m-au crescut în spiritul tradițiilor și m-au învățat să respect și să prețuiesc moștenirea lăsată de înaintașii noștri. Cu multă muncă și suflet, am reușit să readucem la viață obiceiurile din Codlea și să păstrăm frumusețea lor vie.

Încă din copilărie am observat că, în familia mea, cei dragi purtau haine tradiționale, pe atunci eu le vedeam ca pe niște haine „țărănești”, fiind prea mic să înțeleg adevărata lor valoare. Pe mine și pe sora mea ne îmbrăcau în straie românești la fiecare sărbătoare importantă. Lumea ne admira, preotul ne lăuda, însă eram printre puținii copii care păstrau această tradiție. Părinții noștri erau mândri și ne încurajau mereu.

Mai târziu, am început să cântăm, iar lucrurile au prins și mai mult contur. Toate aceste experiențe m-au influențat profund, m-au învățat să fac diferența între autentic și superficial, să văd frumusețea adevărată și să apreciez valoarea tradițiilor noastre.

,,Lumea ne admira, preotul ne lăuda, însă eram printre puținii copii care păstrau această tradiție.”

 

Îți amintești primul moment în care ai îmbrăcat voit costumul popular? Cum te-ai simțit? A trezit ceva în tine?

Da. Îmi amintesc că de 1 Decembrie am vrut neapărat să merg la Alba Iulia. Mi-am îmbrăcat cămașa de moț pe care tata o avea din copilărie, am luat steagul în mână și deși ai mei erau înghețați de frig, eu nu voiam să mai plec de la paradă. Am stat la toată parada, apoi am luat Cetatea și muzeele la pas.

Îmi doream să fac poze cu fiecare bust pe care îl vedeam. Aveam doar 5 ani, iar fotografiile de atunci au rămas o mărturie a acelor momente. Eram foarte mândru că sunt român, simțeam că fac parte dintr-o poveste importantă și mă simțeam special. Țin minte și acum cum îmi bătea inima tare de emoție și bucurie.

Într-o generație atrasă tot mai mult de modern și rapid, de unde vine dorința ta de a rămâne atât de aproape de folclor și de rădăcini?

Într-o zi, într-o discuție cu mama despre folclorul de altădată, i-am spus că acest folclor autentic este ascultat de tot mai puțini oameni și pare să fie pe cale de dispariție. Am mâhnit-o, iar ea mi-a spus să am răbdare că voi crește și voi înțelege, că dacă și doar trei oameni dintr-o sală mă aplaudă, pentru aceia trebuie să cânt și să rămân eu însumi, vertical și neschimbat.

Astăzi îi dau dreptate. De-a lungul anilor, am reușit să adun în jurul meu un public minunat, care iubește autenticul, iar acum mă bucur sincer de sprijinul și susținerea lor necondiționată.

,,dacă și doar trei oameni dintr-o sală mă aplaudă, pentru aceia trebuie să cânt și să rămân eu însumi.”

Cât din omul Radu Adam se regăsește în cântecele pe care le interpretezi? Există o durere, o bucurie sau o lecție personală care îți schimbă felul în care cânți?

Mă regăsesc în tot ceea ce cânt, simt că fac parte din această poveste și duc cu bucurie cântecul mai departe, oriunde merg. Dacă o piesă nu îmi place, nu o interpretez, decât în cazul în care este dorința cuiva. Probabil nu reușesc să transmit aceeași trăire și emoție pe care le am atunci când cânt o melodie apropiată sufletului meu.

În ceea ce privește piesele din repertoriul propriu, sunt foarte exigent. Lucrez și rafinez materialul până ajunge exact așa cum îmi doresc și până mă regăsesc pe deplin în el.

Ai obținut premii și recunoaștere încă de tânăr. Cum reușește un artist să rămână sincer cu sine atunci când apar aplauzele și validarea publicului?

Da, am obținut premii încă de la o vârstă fragedă. Sunt foarte exigent cu mine însumi, iar în familia mea am crescut într-un spirit al sincerității. Nu ne-am menajat niciodată. Dacă mama îmi spunea „a fost bine” pentru a mă încuraja, peste câteva zile revenea și îmi arăta unde crede că mai pot îmbunătăți, iar tata nu m-a protejat de critici. Amândoi au știut mereu că pot mai mult.

Le sunt recunoscător celor care mă susțin și mă aplaudă, pentru că îmi oferă un sprijin emoțional și siguranța de a merge mai departe. Totuși, nu cred că aplauzele vin din politețe, ci din faptul că oamenii chiar simt și apreciază momentul pe care îl trăiesc pe scenă.

,,Sunt foarte exigent cu mine însumi.”

 

Ce înseamnă pentru tine Codlea? Este doar locul din care vii sau simți că ai și o responsabilitate față de comunitatea care te-a format?

Codlea înseamnă acasă, în primul rând, prin familia mea. De multe ori poți avea impresia că nu ești suficient apreciat chiar în locul în care ai crescut, însă noi am reușit să pornim numeroase proiecte în comunitate și să adunăm în jurul nostru oameni frumoși, care ni s-au alăturat cu drag.

Împreună am readus la viață obiceiuri uitate, precum legatul mestecenilor la porți în ajunul Sfântului Gheorghe, colindul specific „Dragu’ Sfinte Neculai” sau un vechi obicei asemănător unui „zorit” în ajunul Sfântului Ioan.

Colecția de costume și obiecte tradiționale a familiei Adam pare un adevărat act de salvare culturală. Ce ai descoperit despre oameni și despre trecut prin aceste obiecte? Ce anume din portul codlean îți este cel mai drag și de ce?

Colecția noastră adună piese și obiecte din toate colțurile țării și a început din pasiunea mamei, fiind apoi susținută, înțeleasă și îndrăgită de toți membrii familiei. De mici am colindat țara și am ascultat poveștile de viață ale oamenilor, fiecare lăsând în mine o impresie aparte.

Familia tatălui meu are rădăcini în Codlea. Păstrăm scrisoarea străbunicului trimisă de pe front, șerparul pe care bunicul și-a prins tricolorul desprins dintr-o decorație, batista cu care delegația din Codlea a mers pe Câmpia Libertății de la Blaj, baticul străbunicii, care a făcut parte din Consiliul Reuniunii Femeilor Române, precum și numeroase fotografii vechi.

De fiecare dată sunt foarte atent la detalii, mai ales când încerc să refac costumele tradiționale din Codlea de altădată. Colecția noastră, numită „Comoara de acasă”, cuprinde mii de piese și, în mod firesc, aceste căutări m-au făcut să-mi doresc ca imaginea mea să fie cât mai apropiată de acele vremuri.

Din aceste documente și obiecte am descoperit cât de simplu, frumos și așezat își trăiau oamenii viața, respectând cu strictețe rânduiala creștină.

,,Colecția noastră, numită „Comoara de acasă”, cuprinde mii de piese și, în mod firesc, aceste căutări m-au făcut să-mi doresc ca imaginea mea să fie cât mai apropiată de acele vremuri.”

Există un cântec pe care îl interpretezi și care te emoționează de fiecare dată, indiferent de câte ori îl cânți? De ce tocmai acela?

Sincer, nu există un singur cântec care să mă emoționeze de fiecare dată, însă cel mai mult simt cântecele patriotice. Ele au o încărcătură aparte, transmit dragostea de țară, respectul pentru neam și pentru valorile noastre, iar de fiecare dată când le interpretez retrăiesc emoții puternice.

În același timp, sunt foarte apropiat și de cântecele din Ardeal pentru că ele poartă mesajul, energia, bucuria și autenticitatea locurilor din care provin. Prin aceste melodii simt că mă conectez cel mai bine cu oamenii și cu rădăcinile mele.

Cum vezi viitorul folclorului? Crezi că tinerii mai pot fi apropiați de această lume sau e nevoie de o altă formă de a o transmite?

Cred că folclorul are în continuare un viitor, chiar dacă provocările sunt mari. În jurul meu am prieteni cu care pot cânta și juca, ceea ce îmi arată că această lume nu s-a pierdut. Este greu, dar nu imposibil, iar dacă suntem perseverenți putem merge mai departe. Chiar dacă numărul celor care ascultă acest gen de muzică pare să fie mai mic, nu trebuie să ne descurajăm.

Împreună cu sora mea, Lorena, care coordonează și corul de copii al bisericii, încercăm să adunăm în jurul nostru copii și tineri, pe care îi învățăm să cânte și să participe la diverse activități culturale. Cred că tocmai implicarea lor este cheia continuității.

Avem bucuria să colaborăm cu mai multe ansambluri din țară și să avem alături de noi doar colegi tineri care încă păstrează tradițiile și linia autentică, atât în joc, cât și în cântec. Sunt colegi sufletiști, bine pregătiți, care pun pasiune în tot ceea ce fac și contribuie la menținerea vie a folclorului românesc.

În plus, consider că folclorul trebuie adus mai aproape de generația tânără prin forme adaptate vremurilor de azi prin proiecte educaționale, evenimente interactive și chiar prin mediul online, fără a-i pierde însă autenticitatea. Esențial este să păstrăm sufletul tradiției, dar să o facem accesibilă și relevantă pentru cei de azi.

,,Esențial este să păstrăm sufletul tradiției, dar să o facem accesibilă și relevantă pentru cei de azi.”

 

Care a fost momentul în care ai simțit cel mai puternic că munca ta are sens? Un spectacol, o întâlnire, o reacție a publicului?

Au fost mai multe momente care m-au făcut să simt cu adevărat că munca mea are sens.

Unul dintre ele a fost în 2016, când am obținut Marele Premiu la Festivalul „Brașov Art Talent”, deși aveam doar 11 ani. De-a lungul timpului am obținut și alte premii și distincții importante, printre care „Crucea Șaguniană pentru Mireni”, oferită de Înaltpreasfințitul Laurențiu Streza, în 2024, ca membru al Coralei „Corona” a Inspectoratului de Jandarmi Brașov, dar și premiul pentru „Cel mai bun artist solo” la Gala Muzicii Brașovene, organizată de Radio România Brașov în anul 2026. A fost un moment special, pentru că am simțit că folclorul, într-o competiție cu multe genuri muzicale, a fost cu adevărat apreciat.

Pe drumul cântecului am pășit timid, sub îndrumarea domnului Costel Radu, coordonator al grupului „Florile Codlei” la acea vreme, cel care i-a convins pe părinții mei să mă înscrie la Școala Populară de Arte și Meserii „Tiberiu Brediceanu” din Brașov, unde l-am avut îndrumător pe domnul profesor George Muraru.

La început de drum am avut norocul să întâlnesc oameni deosebiți, care m-au susținut, m-au îndrumat și mi-au oferit încredere, printre ei fiind violonistul Daniel Iancu Ticușor și maestrul Nicolae Furdui Iancu. Un moment definitoriu a fost și întâlnirea cu maestrul Stelian Stoica în 2019, un om extraordinar care mi-a oferit încredere și sfaturi esențiale. Mă vedea ca pe un viitor bariton și spunea că am o voce care are multe de transmis. În același an am urcat pentru prima dată pe o scenă mare ca membru al Ansamblului Jidvei Romania, la Festivalul Național „Strugurele de Aur”, unde am interpretat și o piesă solo. A fost o experiență care mi-a deschis drumul spre Televiziunea Română.

De-a lungul timpului am fost sprijinit și de alți mentori valoroși, precum Lavinia Goste, Marius Zorilă, Mariana Anghel și doamna profesor Gabriela Iuga Șeicanu.

,,În același an am urcat pentru prima dată pe o scenă mare ca membru al Ansamblului Jidvei Romania, la Festivalul Național „Strugurele de Aur”, unde am interpretat și o piesă solo. A fost o experiență care mi-a deschis drumul spre Televiziunea Română.”

 

Dacă peste ani cineva ar deschide lada de zestre culturală lăsată de generația voastră, ce ai vrea să găsească acolo despre Radu Adam?

Mi-aș dori ca, atunci când cineva ar deschide acea ladă de zestre culturală, să găsească un om care a iubit folclorul cu sinceritate și l-a trăit cu respect și responsabilitate. Să se vadă munca, seriozitatea și dragostea pentru tradiție, dar și dorința de a duce mai departe ceea ce am primit de la înaintași.

Aș vrea să rămână în urmă imaginea unui om care a fost retras, serios și vertical, dar care a știut să transmită emoție prin ceea ce a făcut. Aș vrea ca oamenii să se bucure de interpretările mele și de mesajul pe care am încercat să-l duc mai departe.

Aș vrea să se vadă că noi, familia Adam, am mișcat lucrurile în comunitate, că am pus suflet și am contribuit la păstrarea și readucerea tradițiilor. Aș vrea să rămână un port popular nealterat, autentic, așa cum l-am moștenit și l-am iubit.

Mi-aș dori, de asemenea, să existe un muzeu la care lucrăm și în care să fie adunate toate resursele și poveștile noastre. Și, poate cel mai important, aș vrea ca tot ceea ce am făcut să fie văzut chiar și de cei care, la un moment dat, au ales să nu vadă.

Și nu în ultimul rând, mi-aș dori să rămân o emblemă a folclorului din Țara Bârsei.

„Cine e Iza? Uneori mă întreb și eu, având în vedere că am așa de multe valențe și nuanțe.”

Dacă ar fi să te definești dincolo de profesie, cine este Iza atunci când nu mai există scenă, rol sau public?

În ultimii 8 ani, de când m-am mutat înapoi la Brașov, o mare parte din viața mea a însemnat profesia, compania ARTIZ și toate evenimentele sau spectacolele avute. Mi-a luat destul de mult să „încep” să am și o viață personală, fiind foarte focusată pe proiecte și muncă. Cine e Iza? Uneori mă întreb și eu, având în vedere că am așa de multe valențe și nuanțe. Pot să spun că este o persoană, în primul și în primul rând, plină de energie și pasiune – Aries power. Și când spun energie, mă refer la ENERGIE. Sunt foarte activă și mă inspiră aproape orice văd și orice simt. Sunt o persoană sensibilă, deși nu pare la prima vedere, însă iubesc frumosul în toate formele lui. Îmi plac animalele și petrec mult timp cu ele. Îmi place să călătoresc, să descopăr lumea vastă în care ne aflăm și să o fac mai bună cu tot ce pot.

„Țin minte fraza: „Prin teatru devin cea mai bună versiune a mea”. Și chiar așa este. Teatrul îmi oferă șansa să fiu cine sunt cu adevărat, îmi acceptă toate luminile și umbrele, toate momentele de forță și de vulnerabilitate.”

Ai studiat în afara țării. Ce ți-a zdruncinat cel mai mult felul de a înțelege arta și pe tine însăți în acea perioadă?

Când am plecat la facultatea de teatru în Londra, credeam că am habar ce e arta. De fapt, știam foarte puțin. Nici măcar nu știam cât de mult nu știam. Am ales o facultate care avea un modul complex – actorie, regie, producție și business în artă. Am descoperit că sunt infinit de multe posibilități de expresie. Că nu ai cum să le știi pe toate și că fiecare artist e liber să aleagă ce vrea și ce i se potrivește. Iza de atunci era naivă și neîncrezătoare, nici măcar nu eram sigură că sunt o actriță bună. Până când am fost la un curs de method acting la Paris, cu oameni ce predau la Hollywood și care m-au învățat să intru atât de profund în natura umană, încât am învățat să plâng „la comandă”, dar nu fals, ci chiar să simt energia potrivită pentru a plânge natural. A fost pe cât de dur și dureros, pe atât de transformațional. Abia ani mai târziu, când chiar am reușit să fac asta și în fața unui public, la un spectacol de teatru, atunci am zis: wow, chiar pot. Parcă publicul nici nu respira și toată puterea stătea în lacrimile mele reale. Atunci am înțeles, cu adevărat, că sensibilitatea este o putere și că eu pot orice vreau să pot – inclusiv să fiu o actriță bună. Contează mult să crezi în arta ta și, implicit, în tine.

„Când am plecat la facultatea de teatru în Londra, credeam că am habar ce e arta. De fapt, știam foarte puțin. Nici măcar nu știam cât de mult nu știam.”

Astăzi nu ești doar actriță, ci și fondatoare de comunitate. Ce înseamnă pentru tine ARTIZ – mai mult spațiu artistic sau spațiu uman?

ARTIZ este marele meu mic imperiu în devenire. Este deja un stil de viață pentru mine de 8 ani și pentru oamenii care participă la experiențele propuse, pentru colaboratori și parteneri. Am inventat și reinventat multe idei, propuneri, gânduri și activități. Deși a început ca o companie pur de artă teatrală, în ani s-a transformat în mult mai mult de atât. Am plantat rădăcinile și am lăsat ARTIZ-ul să crească așa cum a vrut, cum a simțit și cum vrea și publicul.

În prezent am dezvoltat 3 laturi:

1. Educație prin teatru și cinematografie (cursuri, workshop-uri, team-buildinguri și proiecte internaționale Erasmus+)
2. Turism cultural (Dracula Events cu actori live în Castelul Bran, încă din 2018, este unul dintre proiectele noastre cele mai longevive și ongoing, tururi interactive cu personaje live în Brașovul medieval)
3. Entertainment – segmentul cel mai popular, care include producție de la A la Z de piese de teatru originale, filme de scurt și lung metraj, documentare și o gamă lungă de evenimente sociale: Speed Dating, networking events, social dinners, gale caritabile, petreceri tematice, creație de evenimente imersive în toate genurile și sub toate formele.

Cele 3 ramuri care au crescut sunt foarte complexe și am o libertate de creație fantastică, ceea ce îmi oferă multă satisfacție. La fiecare câteva luni vin cu noi idei și noi propuneri de proiecte. Caut oameni faini cu care să colaborez și alături de care să le aduc la realitate. Visul este să am un ARTIZ Mansion în care să unesc artiștii și creatorii de experiențe și să ducem arta și evenimentele la un nivel global.

„Visul este să am un ARTIZ Mansion în care să unesc artiștii și creatorii de experiențe și să ducem arta și evenimentele la un nivel global.”

 

Lucrezi constant cu oameni, mulți dintre ei tineri, în workshopuri și experiențe. Ce vezi că le lipsește cel mai mult generațiilor de azi?

Motivația și perseverența. Parcă nu au un foc care să ardă în ei suficient de tare, care să îi împingă să creadă că orice e posibil. Dacă mergi pe ceea ce te pasionează cu adevărat, studiezi și acționezi, nu are cum să nu funcționeze. Poate că îți trebuie și un gram de noroc, dar dacă îi dai înainte, orice s-ar întâmpla, tot ai șanse să îți iasă. Trebuie doar să crezi și să nu te dai bătut. Acțiunea face diferența.

„Trebuie doar să crezi și să nu te dai bătut. Acțiunea face diferența.”

Ai creat contexte în care oamenii se întâlnesc, se deschid, se descoperă. Ce te fascinează cel mai mult la transformările lor?

Faptul că s-au creat familii și inclusiv s-a dat viață unor noi suflete pentru că oamenii s-au întâlnit la evenimentele ARTIZ. Mulți și-au schimbat total viața prin noi proiecte profesionale sau relații personale.

„ARTIZ este marele meu mic imperiu în devenire. Este deja un stil de viață pentru mine de 8 ani și pentru oamenii care participă la experiențele propuse, pentru colaboratori și parteneri. Am inventat și reinventat multe idei, propuneri, gânduri și activități.”

 

Să construiești ceva de la zero a fost un risc? Cum vezi acum situația?

Oh, da, clar e un risc. Mai ales în primii ani când lucrurile și proiectele nu erau așa multe. M-am gândit de 1000 de ori să mă apuc și de altceva. Dar parcă ceva nu m-a lăsat efectiv să mă las și am crezut că va fi mai bine. Și chiar așa a fost, din ce în ce mai bine. După 3 ani pot să spun că am văzut o pantă în creștere, iar abia după 5 ani a început chiar să meargă bine. Acum pot doar să sper că această pantă în ascensiune continuă. Și să fac tot ce ține de mine să crească.

„Mi-ar plăcea să văd că artiștii se susțin mai mult, că se ajută, că sunt prezenți la evenimentele altora, că pot să colaboreze mult mai mult decât o fac deja.”

 

Cum vezi Brașovul astăzi din punct de vedere cultural? Este un loc care hrănește artiști sau unul în care trebuie să lupți constant să exiști?

Este o luptă să reziști și să exiști. Doar din artă nu supraviețuiești. E nevoie să fii atât de creativ și maleabil și să combini arta cu tot felul de alte experiențe, asta dacă nu ai o căruță de bani în spate sau deja un nume mare. Mi-ar plăcea să văd că artiștii se susțin mai mult, că se ajută, că sunt prezenți la evenimentele altora, că pot să colaboreze mult mai mult decât o fac deja. Avem nevoie să facem lucruri mai mult împreună, doar așa putem fi mai puternici. Și avem nevoie de un public mai prezent care să consume mai multă artă și cultură. Trăim într-o lume destul de individualistă, cu microcercuri, dar uneori un simplu share pe social media ajută enorm.

„Și avem nevoie de un public mai prezent care să consume mai multă artă și cultură.”

 

Cum arată pentru tine succesul astăzi – și cât de diferit este față de cum îl vedeai la început?

Astăzi înseamnă să am libertatea de a crea și de a organiza ce simt că este nevoie să transmit în lume și să pot să trăiesc doar din asta, fără să fie nevoie să am surse extra de venit. La început credeam că vreau să fac doar teatru, astăzi vreau mult mai mult. Vreau o lume mai bună, mai implicată în comunitate, mai prezentă în viață. Vreau ca artiștii să fie liberi și să aibă puterea și circumstanțele potrivite să ofere, dar să și primească pe măsură. Suntem atât de obișnuiți să dăm tot din noi și avem nevoie să fim și noi ocrotiți și sprijiniți. Așa că m-am decis să susțin mișcarea artistică și orice creator — dacă vine la mine, îi ofer resurse și sprijin ca să construim o idee împreună. Succesul înseamnă să ai libertatea să faci ce îți place și să fii plătit bine pentru asta, iar ulterior să-i ajuți și pe alții să facă asta. Chiar sunt în căutare de oameni buni cu care să cresc comunitatea ARTIZ și să dăm naștere unor proiecte creative, de impact și de succes.

„Succesul înseamnă să ai libertatea să faci ce îți place și să fii plătit bine pentru asta, iar ulterior să-i ajuți și pe alții să facă asta.”

 

Ce întrebare despre tine nu ți-a pus nimeni niciodată, dar ai fi vrut să ți se pună?

Care ar fi rolul pe care ai vrea sa îl joci și cu care ai putea sa câștigi un Oscar?

„Chiar sunt în căutare de oameni buni cu care să cresc comunitatea ARTIZ și să dăm naștere unor proiecte creative, de impact și de succes.”

Pe 23 aprilie, lumea celebrează Ziua Mondială a Cărții și a Dreptului de Autor, instituită de UNESCO în 1995 pentru a promova lectura, industria editorială și protejarea drepturilor de autor. În România, aceeași dată marchează și Ziua Bibliotecarului, o suprapunere simbolică ce aduce în prim-plan nu doar cartea ca obiect cultural, ci și infrastructura umană și instituțională care face posibil accesul la ea.

În literatura de specialitate, biblioteca este definită nu doar ca depozit de documente, ci ca serviciu public de acces la informație, esențial pentru funcționarea unei societăți democratice. Din această perspectivă, rolul bibliotecilor depășește funcția tradițională de împrumut de carte, extinzându-se spre:

• facilitarea alfabetizării informaționale;
• reducerea inegalităților de acces la educație;
• susținerea învățării pe tot parcursul vieții;
• crearea de spații comunitare.

În mod particular, în mediul rural din România, biblioteca rămâne adesea singura instituție culturală funcțională, iar închiderea acesteia echivalează cu o retragere aproape totală a statului din sfera accesului la cultură.

„Am deschis șapte biblioteci în șase ani. Între timp, alte sute s-au închis”

Pe 23 aprilie, de Ziua Mondială a Cărții și a Dreptului de Autor, oamenii vorbesc despre cărți. Despre autori. Despre lectură. Eu mă gândesc, de fiecare dată, la uși. La uși închise și la uși pe care am încercat să le deschid. Pentru că, în ultimii șapte ani, eu cu 6 oameni celulă am deschis șapte biblioteci.

Nu sună spectaculos. Nici nu este, dacă te uiți doar la cifre.
Dar dacă te uiți mai atent la celelalte cifre, începe să capete sens.

Cărți pentru Biblioteca Jibert – fondator pr. Iulian Vincențiu Ungureanu

Cum începe, de fapt, o bibliotecă?

Prima bibliotecă nu a început cu un proiect sau cu o strategie. Nici măcar cu un buget. A început cu cărți adunate. Donate. Cerute. La mine în sat. În Dăișoara. Brașov.

Există cred eu pe lume, oameni care cred, oameni care simt exact ce te aștepți tu să simtă atunci cînd strigi. Și cealaltă categorie, bineînțeles. Cei ce nu vor să audă. Sunt oameni care trimit volume fără să știe exact unde vor ajunge, și cineva care le duce mai departe. Așa am adunat peste 60 000 de volume de carte. Așa a apărut, o rețea informală de biblioteci rurale, construită pas cu pas. Cu oameni. Pentru oameni.

Există sau nu există un loc pentru carte aici?

Și unii ar spune că pentru ce atâta agitație. Pentru ce atâta muncă că oricum nimeni nu mai citește. Pentru cine? De ce? Ce câștigi din toate astea? Duci cărți folosite. Vechi. Uzate. Copii vor cărți noi. Cu desene. Cartonate. Colorate. Scumpe. Așa îmi spunea cineva la o întâlnire în cadrul unei seri tematice despre lectură și bibliotecile din România la una dintre cele mai cunoscute librării din București. Că nu este folositor să iau saci cu carte veche din casele oamenilor și să o pun pe raft drept care nouă.

Copii care nu au o carte acasă pentru că nimeni nu le-o cumpără, sau aceia care nu au de unde să o împrumute pentru că mediul în care trăiesc nu le permite accesul la un astfel de spațiu – își doresc o carte. Nici verde. Nici albastră. Nici roșie. Nici cartonată. Nici cu desene mari. Sau mici. Ăși doresc doar o carte. Pe care să o țină în mână și să o răsfoiască. Să extragă o informație din ea. Să învețe ceva. Și în definitiv, dacă vrei să înveți sau să citești ceva, ai nevoie de o carte. Nu de o carte nouă.

Între deschidere și dispariție

Problema nu este că nu se mai fac biblioteci. Problema este că dispar mai repede decât apar.

Datele oficiale arată că:

• în România există aproximativ 8.100 de biblioteci (2024);
• dintre acestea, doar circa 1.758 sunt biblioteci publice;
• iar aproape 1.500 sunt în mediul rural.

Dar mai important decât fotografia de moment este evoluția:

• după 1990, peste 8.000 de biblioteci au fost închise;
• în ultimii 7 ani, aproximativ 1.460 au dispărut;
• între 2020 și 2023, alte 566 de biblioteci au fost închise, dintre care 181 publice, majoritatea din comune.

Asta înseamnă că fiecare bibliotecă nouă apare într-un sistem care, per ansamblu, se contractă. Și asta este trist.

Biblioteca Cumpărătura – jud. Suceava – fondatori prof. înv. primar Angela și pr. Mihai Brahariu

Ce înseamnă o bibliotecă într-un sat?

Diferența dintre urban și rural nu este doar una de infrastructură, ci de opțiuni. În oraș, dacă nu mergi la bibliotecă, ai alternative: librării, evenimente, acces digital stabil. În multe sate, biblioteca este singura opțiune. Sau un Cămin Cultural. Mort, de altfel. Ușile i se deschid doar la 3 evenimente pe an. Și acelea nu sunt pentru copii și nici pentru publicul larg. Sunt private.

Din experiența directă, rolul ei se extinde rapid dincolo de carte:

• loc pentru teme
• acces la calculatoare și internet
• spațiu de întâlnire
• uneori primul contact real cu lectura.

În mintea mea aceste biblioteci mi-am dorit să  funcționeze ca mici hub-uri culturale rurale: să se  organizeaze proiecții, discuții, activități educaționale, iar copiii care nu au acces la tehnologie să folosească resursele de acolo. Și exact asta se întâmplă.

23 aprilie rămâne o zi simbolică. Dar dincolo de simbol, realitatea este una foarte concretă:

Rețeaua de biblioteci din România scade, iar cele mai afectate sunt exact comunitățile care au cea mai mare nevoie de ele.

Într-o eră marcată de tehnologie și producție rapidă, câțiva meșteșugari rămân veritabile piese de legătură între trecut și prezent. Moise Theodor Drăghici este unul dintre aceștia, un artist al lutului care îmbină tradiția cu inovația într-un mod unic. Drăghici nu este doar un olar, ci un povestitor al materialului primordial, ce modelează lutul cu aceeași grijă cu care un creator își dăruiește sufletul unei lucrări. „Lutul m-a disciplinat”, mărturisește el, și în această frază se ascunde esența unui drum ce a început în copilărie, în jocurile simple cu lutul din natură, și care s-a transformat într-o carieră dedicată păstrării și reînnoirii unui meșteșug străvechi.

Revenirea la Rupea, locul copilăriei, a fost o alegere de a transforma tradiția într-un viitor sustenabil. Întoarcerea la „cetatea de lut” este o alegere care împletește dorința de a păstra meșteșugul și legătura cu comunitatea locală, alături de pasiunea de a adresa provocările unui viitor care se schimbă rapid.

În atelierul său, la Cetatea Rupea, el continuă să apere autenticitatea ceramicii tradiționale, explicând cu răbdare și dedicație procesul olăritului. Asemenea unui alchimist al timpului, el transformă fiecare bulgăre de lut într-o piesă unică, purtând în sine energia pământului și a tradiției ancestrale. Prin intermediul fiecărei lucrări, aduce în fața publicului o lume de simboluri, povești vechi și noi, iar în fiecare vas creat se regăsește un veritabil „mesaj al timpului”, care leagă trecutul de prezent și de viitor.

Pentru Moise Theodor Drăghici, lutul este mai mult decât materialul din care creează obiecte de artizanat: el este o formă de comunicare și o reflectare a naturii însăși, o punte între oameni, locuri și epoci. În fiecare dintre piesele sale, tradiția se îmbină cu inovația, iar mesajul său pentru viitoarele generații este clar: „Fă ce îți place și pune suflet în ceea ce faci!”

„Sunt atât de legat de această meserie, încât n-aș putea spune că exist dincolo de ea.”

 

Cine este Drăghici Moise Theodor, dincolo de lut și de roata olarului?

Sunt atât de legat de această meserie, încât n-aș putea spune că exist dincolo de ea. Având o legătură atât de profundă cu lutul, aș putea spune că acesta m-a disciplinat, m-a învățat să fiu mai meticulos, perseverent și un om pasionat. Acestea sunt și caracteristicile de bază de care are nevoie un om pentru a practica această meserie.

„Pentru mine Rupea a fost locul aproape perfect unde să-mi petrec copilăria, cu o natură și istorie care să te ajute să-ți dezvolți imaginația.”

 

De unde vii și ce înseamnă pentru tine Rupea, locul în care te-ai întors să creezi?

Pentru că până la 35 mi-am petrecut viața în mai multe locuri, n-aș putea spune că provin de undeva sau să mă simt legat de un loc anume. Timp de patru ani am locuit în Italia, nouă ani în Cluj-Napoca, dar cel mai mult timp l-am petrecut la Rupea. Pentru mine Rupea a fost locul aproape perfect unde să-mi petrec copilăria, cu o natură și istorie care să te ajute să-ți dezvolți imaginația. Dar mai târziu a devenit aproape un loc de coșmar sau poate asta l-a făcut perioada de tranziție a anilor 2000, mai exact un morman de fiare vechi și o Cetate în ruină (renovată ulterior). Este locul în care, de când mă știu, s-a bătut monedă foarte mult pe vorbele „aici nu se poate face” și „de aici trebuie să plecați”. Cred că micile orășele din România au fost cel mai afectate de perioada comunistă, dar și de căderea comunismului, iar acea depresie instalată atunci se simte destul de profund și în zilele noastre. Dar am realizat că este foarte dificil să schimbi o mentalitate colectivă și am ales să mă schimb pe mine mai întâi și să caut lucrurile pe care le pot face individual.

„Am realizat că este foarte dificil să schimbi o mentalitate colectivă și am ales să mă schimb pe mine mai întâi și să caut lucrurile pe care le pot face individual.”

Cu ce te ocupi astăzi și cum ai descrie meseria ta unui om care nu a văzut niciodată un olar la lucru?

Mă ocup cu ceramica și olărit, am un mic stand la Cetatea Rupea unde fac demonstrații de olărit, uneori ateliere și le povestesc turiștilor procesul de fabricație al unui vas, istoria ceramicii sau diferite curiozități din lumea ceramicii. Îmi place să descriu ceramica ca arta care se apropie cel mai mult de fenomenele naturii, atât prin modul de lucru, dar și prin rezultatul final. Câteva exemple pentru această corelare ar fi: temperaturile din interiorul unui cuptor sunt asemănătoare cu cele ale unui vulcan, iar atunci când creezi un vas la roata olarului, prin presiunea aplicată, moleculele de siliciu, alumină și apă se poziționează în așa fel, încât vasul, chiar dacă este foarte moale, nu colapsează; pentru asta ne ajută foarte mult și forța centrifugă și inerția roții olarului, fenomene care se întâlnesc în întregul Univers. În final avem procesul de vitrifiere, fenomen pe care îl găsim și în mod natural în geologia pământului.

„Mă ocup cu ceramica și olărit, am un mic stand la Cetatea Rupea unde fac demonstrații de olărit, uneori ateliere și le povestesc turiștilor procesul de fabricație al unui vas, istoria ceramicii sau diferite curiozități din lumea ceramicii.”

 

Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru lut? Îți mai amintești primele momente din copilărie în care ai simțit această atracție?

În prima fază am început să modelez plastilină, asta în jurul vârstei de 3-4 ani. O explicație pentru asta ar fi că mi se păreau mult mai interesante personajele pe care le cream din imaginație, deoarece le puteam pune în diferite poziții și erau mai mobile decât jucăriile din plastic. Dar primul contact cu lutul a fost puțin mai târziu, pe la 7-8 ani, când afară la joacă aveam diferite jocuri cu lutul, cum ar fi pusul unei bile de lut pe vârful unui băț; astfel, când făceai vânt bățului, lutul se desprindea și zbura.

Un alt joc pe care mi-l amintesc este că trebuia să modelezi ca un bol, iar când trânteai bolul de pământ, acesta pocnea. Scopul jocului era ca următorul trebuia să-ți lovească vasul, iar dacă reușea, îți lua bucata de lut; în finalul jocului, cel care avea bucata cea mai mare era câștigător. Mai târziu, pe la vârsta de 12-13 ani, când jocul cu plastilina era depășit pentru vârsta aceea, atunci am descoperit cu adevărat modelajul în lut. Explicația pentru care am continuat să fac asta este că simțeam că mă relaxează și, cel mai important, ce m-a făcut să continui a fost entuziasmul celor din jur și aprecierile primite pentru ceea ce cream.

Ce te-a determinat, la 25 de ani, să intri pentru prima dată într-un atelier de ceramică? A fost întâmplare sau chemare?

Aș zice mai degrabă că ce cauți, aia vei găsi. Dar cel mai mult ce m-a atras în direcția aceea a fost curiozitatea de a descoperi și a învăța cu adevărat această meserie.

„De la vârsta de 21 de ani până la 25 am încercat diferite meșteșuguri, cum ar fi modelarea metalelor sau cioplitul în lemn, dar neavând o bază în spate mi-a fost destul de greu să le învăț; așa am revenit la modelarea lutului, unde eram cât de cât familiarizat din copilărie cu acesta, mi-a fost mult mai facil să învăț această meserie.”

Când ai înțeles că olăritul nu mai este doar o pasiune, ci un drum de viață?

După ceva timp petrecut în câmpul muncii, mi-am dat seama că nu sunt pe drumul cel bun și am început să caut ceva ce-mi place cu adevărat să fac. De la vârsta de 21 de ani până la 25 am încercat diferite meșteșuguri, cum ar fi modelarea metalelor sau cioplitul în lemn, dar neavând o bază în spate mi-a fost destul de greu să le învăț; așa am revenit la modelarea lutului, unde eram cât de cât familiarizat din copilărie cu acesta, mi-a fost mult mai facil să învăț această meserie.

Dar aș putea spune că a fost și o chestiune de nevoie. Neavând studii sau calificări în alte domenii, a trebuit să aleg între a face munci brute pe bani puțini sau de a învăța olăritul. Totuși, pot spune că norocul a fost că am găsit un teren fertil și o piață de desfacere în dezvoltare. După anul 2010, în România au început din ce în ce mai mult să fie căutate lucruri făcute de mână, iar acesta a fost un moment potrivit pentru a începe un meșteșug.

„Fiind un meșteșugar care nu provine dintr-o familie unde meșteșugul s-a transmis de la o generație la alta, a trebuit să-mi creez poveștile și să caut diferite surse de inspirație, dar asta mi-a și oferit o libertate în exprimare.”

Revenirea în Rupea, acasă, a fost o alegere emoțională sau una asumată cultural — de a duce mai departe tradiția locului?

Unul din motivele pentru care m-am întors la Rupea a fost pentru a-mi ușura munca și a reduce cheltuielile. Este destul de complicat de a practica olăritul și ceramica într-un oraș mare, începând de la găsirea unui spațiu potrivit, până la costurile mai ridicate la chirii. Dar ce m-a motivat cel mai mult să revin la Rupea a fost turismul de la Cetate. Chiar dacă din punct de vedere financiar este mai puțin profitabil decât un târg dintr-un oraș mare, sunt recunoscător că acest loc îmi dă o anumită libertate și independență, iar asta m-a făcut să-mi dezvolt și să-mi perfecționez și mai bine abilitățile.

„Cred că sentimentul și entuziasmul pe care ți le dă cuptorul sunt asemănătoare cu cele ale unui copil care abia așteaptă să deschidă cadourile. Pentru mine a fost momentul în care mi-am dat seama că nu mă voi mai despărți niciodată de această muncă.”

Cum a fost momentul în care ai aprins pentru prima dată propriul cuptor de ars ceramică? Ți-ai dat seama atunci că începe o nouă etapă a vieții tale?

Cred că sentimentul și entuziasmul pe care ți le dă cuptorul sunt asemănătoare cu cele ale unui copil care abia așteaptă să deschidă cadourile. Pentru mine a fost momentul în care mi-am dat seama că nu mă voi mai despărți niciodată de această muncă. Aici trebuie să menționez și motivul pentru care este așa de important cuptorul, acesta fiind momentul în care ceramistul va vedea rezultatul finit al obiectului, după 3-4 săptămâni de lucru sau uneori poate două luni, iar în acest punct orice eroare poate ruina tot efortul depus atâta timp.

„Ce nu știu foarte mulți este că în zona Rupea, pe lângă o istorie bogată, avem și un patrimoniu geologic bogat, cum ar fi complexul geologic Racoș, micro-canionul Hoghiz, iar Cetatea Rupea este construită pe un fost con vulcanic. Și acestea sunt unele din temele și sursele de inspirație care ajung să fie reprezentate pe vasele create de mine.”

Ce poveste se ascunde în spatele obiectelor pe care le creezi? Sunt inspirate din trecut, din prezent sau dintr-un timp doar al tău?

Fiind un meșteșugar care nu provine dintr-o familie unde meșteșugul s-a transmis de la o generație la alta, a trebuit să-mi creez poveștile și să caut diferite surse de inspirație, dar asta mi-a și oferit o libertate în exprimare. În prima fază am mers într-o direcție mai tradițională, cel puțin în privința modului de a decora. Dar asta se leagă și de faptul că în acea perioadă de învățare eram la cursurile de la școala populară, unde în primul an se studiază ceramica culturilor vechi (Cucuteni, Vădăstra, Hamangia, Gumelnița). Metoda de a decora a acestor culturi este destul de asemănătoare cu ce știm azi din etnografie ca tradițional. Aici mă refer la aplicarea angobelor (lut alb sau lut colorat cu diferiți pigmenți) și decoratul cu aceasta, sgraffito (prin zgâriere) sau prin adăugare de lut pentru a obține diferite reliefuri. Mai târziu am început să aplic metode mai neconvenționale în decorarea vaselor. Ca exemple: utilizarea căldurii soarelui pentru a obține diferite texturi, amestecuri de glazură cu diferite tipuri de nisipuri sau substanțe cum ar fi cuprul, oxidul de magneziu, pilitura de fier.

Ce nu știu foarte mulți este că în zona Rupea, pe lângă o istorie bogată, avem și un patrimoniu geologic bogat, cum ar fi complexul geologic Racoș, micro-canionul Hoghiz, iar Cetatea Rupea este construită pe un fost con vulcanic. Și acestea sunt unele din temele și sursele de inspirație care ajung să fie reprezentate pe vasele create de mine. Dar indiferent de metoda de a decora, modul de a construi vase a rămas același: roata olarului mecanică, cu sucitorul, prin scobire sau metoda columbienilor (șnur).

„La baza oricărei forme complexe stau lucruri simple.”

Tehnica șnurului este una veche, ancestrală. Ce te atrage la această metodă și ce simți că aduce ea în plus lucrărilor tale?

Chiar dacă în ultima perioadă nu prea am mai utilizat această metodă de a construi vase, mă ajută foarte mult atunci când fac ateliere de olărit. Fiind o metodă mult mai ușoară decât cea a olăritului pe roată, unde e nevoie de luni de zile de practică, această metodă este ușor de deprins indiferent de vârstă; astfel, în câteva minute înveți să-ți construiești propriul vas.

Deși în prima fază pare o banalitate, pe mine m-a făcut să înțeleg că la baza oricărei forme complexe stau lucruri simple, iar până nu le înțelegem pe cele simple, nu le putem înțelege nici pe cele complicate. Cred că întreaga omenire este legată de aceste metode vechi de a face vase. Creierul uman este foarte legat de gătit; oamenii de știință spun că prin procesul termic nutrienții ajung mult mai ușor la creier, astfel, de-al lungul timpului, omul a ajuns o ființă superioară ca inteligență față de restul speciilor. Probabil o mică contribuție a adus-o și omul preistoric care a descoperit aceste metode de a construi vase acum 25-30 mii de ani, până atunci neavând oale și recipiente de gătit. Metodele de gătit în vase de lut au fost cele mai populare până prin secolul 17, când treptat au fost înlocuite pe scară largă de cele din metal.

Există o lucrare care te reprezintă cel mai bine până acum? Care este povestea ei?

Cel mai mult mă reprezintă vasul clopot. Este un vas de dimensiuni mai mari, cam de 40 cm diametru, cu formă de bol mai alungit, care datorită tensiunii care se creează la pereți atunci când este lovit, scoate un sunet de clopot. În prima fază am crezut că îmi aparține această invenție. Dar ulterior, după câteva cercetări, am găsit informații care zic că acest tip de vase s-au mai găsit în peșteri din Austria. Scopul utilizării acestui vas de către omul preistoric era de a-și speria prădătorii.

Acest vas mi-a deschis un nou univers în lumea ceramicii, cel al instrumentelor din ceramică: ocarine, fluiere, udu drum (tobă din lut), instrumente care imită zurgălăii, darabuka din lut (darabană, instrument din lut cu membrană din piele; acest instrument a fost găsit și pe teritoriul României, în Dobrogea, sec. 19, informație din cartea „Olăritul, meșteșug și artă”). Toate acestea au pus în lucru un album foto-muzical pe care sper să-l pot lansa în acest an, intitulat „Sunetul lutului”.

„Vasul de lut l-a ajutat pe om să-și gătească mâncarea; arderea lutului în groapă și construirea vaselor de lut prin diferite metode au fost unele dintre cele mai importante tehnologii de atunci.”

Cum vezi locul meșteșugului tradițional într-o lume dominată de producție rapidă și tehnologie?

Sunt de părere că tehnologia este aliatul suprem al oamenilor! După cum am spus mai sus, vasul de lut l-a ajutat pe om să-și gătească mâncarea; arderea lutului în groapă și construirea vaselor de lut prin diferite metode au fost unele dintre cele mai importante tehnologii de atunci. Ulterior, acestea au fost înlocuite de roata olarului, cuptorul mai sofisticat din cărămidă și descoperirea glazurilor (smalț). În vremurile noastre, acestea sunt înlocuite de cuptoare electrice și roți electrice care îi ușurează enorm de mult munca meșterului, iar acesta, datorită acestor îmbunătățiri, este ajutat să poată fi cât de cât competitiv marilor fabrici de ceramică, care la rândul lor au înlocuit satele de olari.

Aici trebuie să pornim de la adevăruri, iar unul dintre ele este că satul de olari nu ar fi putut face față cererii masive de pe piață; acesta este unul dintre motivele pentru care a fost înlocuit de procesul industrial. Un alt aspect este calitatea care, în unele cazuri, într-o fabrică de ceramică este mult mai precisă decât cea a unui meșter, unde el trebuie să le facă pe toate, de la prepararea lutului până la testarea glazurilor — roluri care într-o fabrică industrială sunt preluate de niște ingineri. Consider că pentru o evoluție cât mai sănătoasă este necesară nevoia de oameni cât mai creativi, fie ei ingineri sau meșteșugari. Ca să ne dăm seama de dimensiunea lucrurilor și a faptelor, hai să ne gândim că de la primele statuete din lut create de om și arse în groapa de foc, ceramica a ajuns în zilele noastre în spațiu. Azi, navele care ajung acolo sus sunt făcute dintr-o anumită ceramică ce nu permite radiațiilor să pătrundă în capsulă. Tot acest proces lung de zeci de mii de ani a fost posibil pentru că acei oameni ai preistoriei au pus atunci lutul în foc.

„Cel mai mult mă reprezintă vasul clopot. Este un vas de dimensiuni mai mari, cam de 40 cm diametru, cu formă de bol mai alungit, care datorită tensiunii care se creează la pereți atunci când este lovit, scoate un sunet de clopot.”

Care crezi că este rolul instituțiilor de cultură în păstrarea și promovarea olăritului tradițional și cât de accesibile sunt, în realitate, târgurile și evenimentele dedicate meșteșugarilor? Cum a fost experiența ta în acest context?

Principala mea interacțiune cu o instituție de cultură este Școala Populară de Arte și Meserii. Pentru mine, asta a fost o șansă de a avea o calificare legală în domeniul ceramicii. Cred că acesta este un aspect foarte important pentru cei care vor să înceapă ceva în domeniile tradiționale; cred că aceasta este o informație care ar trebui mult mai bine promovată, pentru a ajunge la cât mai multe persoane.

În județul Brașov, pot spune că am găsit deschidere din partea instituțiilor, dar cred că la nivel național s-ar putea face puțin mai mult în privința drepturilor meșteșugarilor și a unei legislații mai bine puse la punct. Dar nu cred că este doar vina instituțiilor în tot ceea ce este negativ azi în domeniile meșteșugărești; o vină cred că o au și cursul și formarea pe care a luat-o populația din România, de la instaurarea comunismului și până astăzi. Acum cred că trebuie analizat ce s-a întâmplat și ce se întâmplă în prezent. În perioada comunistă, probabil, a fost momentul decisiv când s-a întrerupt tradiția; din câte știm, unul din motive este că acel tip de sistem nu permitea întreprinderi și inițiative private sau individuale. Astfel, cred că mulți au renunțat să mai practice aceste meserii, fie olari, pielari, fierari etc.

Iar sărăcia și inflația anilor ’90 nu erau oportune pentru a te apuca de așa ceva. Dar, începând cu anii 2010, artizanii au început să renască și mă bucur tare mult că am luat parte la acest curent. Cel puțin despre ceramică pot spune că a ajuns să fie ca un trend. Mai nou, tot mai multe ateliere au luat avânt în orașe ca București, Cluj-Napoca, Sibiu, Brașov. Doar în orașul Brașov am numărat douăsprezece ateliere, iar de la Sighișoara până la Rupea, până acum câțiva ani nu exista niciun atelier, iar acum sunt trei ateliere de olărit. De aici, totul depinde de instituții: cum vor asimila tot acest val și ce vor face pentru a-l duce cât mai departe.

În privința târgurilor, nu aș putea spune că am o părere bine formată. Pentru că mare parte a veniturilor sunt de la Cetatea Rupea, online (mai ales în perioada de mărțișor) și colaborări cu magazine, nu sunt nevoit să merg la târguri. Dar din experiența avută cu târgurile din Brașov, pot spune că cele organizate de autorități și instituții sunt destul de accesibile, nu cu costuri foarte mari. Dar asta depinde de durată și perioadă. De exemplu, Târgul de Crăciun este inaccesibil pentru mine; fiind un târg pe termen lung, costurile ajung destul de mari, în plus, pentru un meșter venit din afară se mai adaugă și cheltuieli de transport sau cazare. Mai sunt târgurile organizate de privați, unde taxele ajung destul de ridicate, dar de-al lungul timpului nu am fost nevoit să aplic la ele. Un sfat și o sugestie pentru cine vrea să se apuce de un meșteșug este să încerce să-și facă propriul magazin, mai ales într-un oraș turistic ca Brașov.

„În mare parte mă puteți găsi la Cetatea Rupea aproape în fiecare sâmbătă și duminică, în curtea cetății. Iar în online, pe paginile de Facebook și Instagram, pe numele Drăghici Moise Theodor.”

Unde te pot găsi cei care vor să-ți descopere lucrările — fizic și online? Cum pot intra în contact cu universul tău artistic?

În mare parte mă puteți găsi la Cetatea Rupea aproape în fiecare sâmbătă și duminică, în curtea cetății. Iar în online, pe paginile de Facebook și Instagram, pe numele Drăghici Moise Theodor.

„Cred că sentimentul și entuziasmul pe care ți le dă cuptorul sunt asemănătoare cu cele ale unui copil care abia așteaptă să deschidă cadourile.”

Dacă ar fi să lași o amprentă peste timp prin ceea ce faci, care ai vrea să fie mesajul tău pentru generațiile care vor veni?

Unul dintre aspectele care mă îngrijorează la vremurile actuale este că foarte rar mai întâlnesc oameni care sunt pasionați și le place ceea ce fac. Ce aș vrea să transmit generațiilor viitoare este ca, indiferent de meseria pe care o vor alege, să o facă cu plăcere și să fie pasionați!

„Ce aș vrea să transmit generațiilor viitoare este ca, indiferent de meseria pe care o vor alege, să o facă cu plăcere și să fie pasionați!”

Orașul aleargă. Claxoane, vitrine cu ouă din plastic, oameni cu pași grăbiți și ochi plecați. Nimeni nu pare să-și amintească, nimeni nu știe că vine Paștele. Sau poate că știu, dar nu mai simt. Noi azi cumpărăm cozonaci din pungă, ne trezim în zgomotul sirenelor și ne grăbim fără să știm de ce.

La țară, la bunici, Săptămâna Mare avea altă inimă.

— „Hai, mamă, scoate toate pernele afară!”, striga bunica de pe prispă, cu basmaua legată strâns peste păr și mânecile suflecate până la coate. Scutura casa până la temelii, iar praful din covoare părea să poarte cu el iarna întreagă. — „Gata, am închis soba!”, anunța ea zâmbind spre bunicul. — „Ei, dacă s-a închis soba, vine primăvara”, răspundea el, trăgând grebla prin iarba abia ieșită.

Mirosea a pământ reavăn, a flori de corcoduș și a pâine coaptă pe vatră. Pomii se vopseau cu var, gardurile se îndreptau, ulița se mătura. Nu era vorba doar de curățenie, era așteptare. Satul întreg îmbrăca straie de sărbătoare nu doar pentru Paște, ci pentru copiii mari, plecați la oraș. Bunica număra zilele pe degete, parcă numărând anii de dor, nu timpul: „Scurtă vacanță le mai dau și anul ăsta… Da’ tot vin. Știu eu că vin.”

Sărbătorile la sat au și vor avea mereu un alt suflu. Sunt mai calde, cu mai multă emoție, cu multă așezare și ordine; toate își au rostul lor și toate se fac după aceste rosturi. În zilele din Săptămâna Mare, osteneala-i mai mare pentru trup decât pentru suflet, de cele mai multe ori. În toate casele-i strădanie: cozonaci, lipie (lichie), ouă roșii în foi de ceapă… dar seara se încheie cu hrana pentru suflet, la slujbă.

Nu e sărbătoare acasă dacă nu ai pe masă pâine de casă, coaptă în cuptorul cu lemne — cuptor pe care mulți dintre săteni l-au stricat din nefolosință. Dar, în acele câteva case care încă îl mai au, se adună câte două-trei borese și coc. Se întâlnesc dimineața devreme la plămădit și, până după-amiază, treaba e gata și pita e bătută. Se plămădește până „curge apa din tavan”, se spune rugăciune, iar chistornicul pe prescură se pune doar de către baba din sat. Cuptorul se tămâiază înainte de coacere, căci în Miercurea Mare s-au copt pitele care, în Joia Mare, vor fi duse la biserică, unde vor sta până sâmbătă, când se vor tăia și așeza peste vin, pentru că, în noaptea Învierii, vor deveni Paștile cu vin pe care le vom lua la casele noastre.

Este o trăire a acestor evenimente care se derulează în Săptămâna Mare. Am crescut cu ele de când cocea bunica și cresc cu ele și acum, bucurându-mă mai tare și lăsând câte o fotografie pentru vremurile în care și la Dăișoara va fi ca la orașe. Fără cuptoare. Fără pită de casă. Fără bunici și mătuși care să aibă răbdarea să mai coacă. Fără miros de cozonac pe uliță, fără gustul cald de lipiu. Fără pita bătută și coaja aleasă din care făceam cafea.

Poate că ar trebui să mergem mai încet zilele astea. Să lăsăm metroul și să ne pierdem prin parcuri, să ne zâmbim unii altora complici, așa cum o făceam când eram mici.

— „Câte zile mai sunt?” — „Patru”, șoptește o voce în gând. Patru, până se întorc copiii ACASĂ.

Hai să-i spunem și orașului că vin Paștile. Cu pași mai lenți. Cu miros de copaci în suflet. Cu ochii ridicați din telefoane. Hai să-i amintim că dorul face curățenie mai temeinică decât orice mătură. Că nu praful de pe rafturi contează, ci cel de pe drumul parcurs până la cei dragi. Dorul e cel care primenește cu adevărat ungherele sufletului, care spală oboseala și așază pe masa vieții cea mai albă față de masă. Pentru că, în final, Paștile nu sunt despre destinație, ci despre întoarcere. Despre clipa aceea în care, după ce ai bătut pământul în lung și-n lat, pui mâna pe clanța veche și simți că, în sfârșit, ai ajuns unde trebuia să fii.

Orașul e trist doar pentru că a uitat să aștepte. Să respire. Să simtă. Hai să-l învățăm noi că, dincolo de betoane, viața miroase a cozonac cald și a iertare.

Paști fericite!

Într-o lume care se grăbește și se pierde în viteză, Dorica Albu își găsește echilibrul în simplitate, în legătura cu natura și în actul de a crea. Pictor, meșteșugar, mamă și soție, Dorica este un om al cărui suflet răsare din fiecare lucrare. Își trăiește arta ca pe o terapie, un mod de a opri timpul și de a aduce liniște în jurul său. Fiecare obiect realizat de ea poartă cu sine o poveste, o amprentă personală, o fărâmă din tradițiile și culorile natale care se oglindesc în fiecare floare stilizată sau în fiecare linie pe lemn.

În interviul ce urmează, vom descoperi tehnica și meșteșugul care o definesc pe Dorica, dar și acele momente din viața sa ce au conturat-o ca artist. Vom afla despre rădăcinile ei adânc înfipte în peisajul românesc și despre cum a învățat să picteze, pas cu pas, urmând o cale personală, marcată de răbdare, încercări și învățăminte tăcute. Arta sa este un amestec de moștenire și căutare, de tradiție și inovație, în care fiecare lucrare este o poveste spusă cu pensula, un mod de a aduce în prezent frumusețea și autenticitatea unui trecut care merită trăit zi de zi.

Dorica Albu pictează și oferă lumii o parte din „acasă” și din liniștea pe care le găsește în grădina sa, în mirosul de iarbă proaspăt cosită și în gustul simplei bucurii a unui obiect creat cu rost.

Dacă am da la o parte straturile de vopsea și lac, cine rămâne acolo? Cine este Dorica Albu atunci când nu creează, privită prin lentila simplității?

Dacă dăm la o parte straturile exterioare, rămâne o femeie care iubește frumosul în cea mai pură formă a sa. Sunt o mama, o soție și un om care crede că simplitatea este cea mai înaltă formă de rafinament. Dorica privită prin lentila simplității este un suflet care își găsește liniștea în grădină, în mirosul de iarbă proaspăt cosită și în bucuria lucrurilor mici făcute cu rost.

„Sunt o mama, o soție și un om care crede că simplitatea este cea mai înaltă formă de rafinament.”

 

Dacă ați închide ochii și v-ați întoarce în timp, ce miros sau ce imagine din casa părintească vă duce cu gândul la lemn? A existat un obiect anume, o persoană dragă sau un moment magic care v-a „șoptit” că la un momendat în viață, vă veți apuca de pictat?

Dacă închid ochii simt mirosul de lemn uscat a lăzii de zestre a bunicii, care mi se părea un tărâm magic. Toate lucrurile din ea erau așezate ordonat, cu mare grijă și păstrate impecabil de-a lungul anilor. Cred că dorința de a picta a fost o sămânță plantată de mult, care a așteptat anotimpul potrivit în viața mea pentru a înflori.

Se spune că artistul poartă în el pământul în care s-a născut. Cum se oglindește zona dumneavoastră natală în culorile și motivele de pe obiecte? Sunt ele o moștenire a sângelui sau o căutare personală?

Arta mea este un amestec între moștenirea sângelui și o căutare personală a echilibrului. Culorile vibrante, roșul aprins pe care îl folosesc des, amintește de pasiunea și vitalitatea neamului nostru. Este o oglindire a peisajelor românești, unde cerul se întâlnește cu florile de câmp. Nu reproduc tipare rigide, ci le trec prin filtrul sufletului meu.

„Cred că dorința de a picta a fost o sămânță plantată de mult, care a așteptat anotimpul potrivit în viața mea pentru a înflori.”

 

Fiecare floare sau linie pictată este, de fapt, un cuvânt. Ce povestesc simbolurile și tradițiile locale pe care le așezați pe lemn? Există vreun model care „vă strigă” mai des, de care nu vă puteți despărți?

Fiecare punct și fiecare linie sunt un dialog. Margaretele și lalelele stilizate pe care le pictez vorbesc despre puritate și renaștere. Modelul care „mă strigă” este cel al florilor care pornesc dintr-un centru comun – îmi amintește de familie, de rădăcini. Prin ideea de „grădină pe lemn”, simt că aduc natura în interiorul caselor.

„Culorile vibrante, roșul aprins pe care îl folosesc des, amintește de pasiunea și vitalitatea neamului nostru.”

Cum ați deprins acest meșteșug? A fost o taină furată de la strămoși, o căutare solitară printre încercări și erori, sau o ucenicie sub îndrumarea unui alt meșter?

Deprinderea meșteșugului a fost o ucenicie solitară, născută dintr-o nevoie interioară de a exprima frumosul. Am învățat prin încercări, greșeli și multă răbdare, iar fiecare obiect pictat mi-a fost profesor. Am „furat” cu ochii de la meșterii mari, dar am lăsat mâna să-și găsească propriul ritm și propria identitate.

„Modelul care „mă strigă” este cel al florilor care pornesc dintr-un centru comun – îmi amintește de familie, de rădăcini.”

 

Trăim într-o eră a plasticului și a vitezei. Pentru dumneavoastră, ce reprezintă actul de a lucra manual? Este o formă de rezistență, o terapie sau un mod de a opri timpul în loc?

Într-o eră a vitezei, actul de a picta manual este, pentru mine, o formă de rugăciune și terapie. Este modul meu de a opri timpul. Nu poți grăbi uscarea vopselei și nici nu poți picta un motiv floral cu grabă. Obiectele mele au „amprentă”, nu sunt serii industriale trase la indigo.

„Am învățat prin încercări, greșeli și multă răbdare, iar fiecare obiect pictat mi-a fost profesor.”

Cum arată o zi de lucru în universul dumneavoastră? Există un anumit ritual – poate o cafea, o muzică anume sau o liniște deplină – care vă pregătește sufletul înainte ca pensula să atingă lemnul?

Ziua mea începe sub semnul liniștii. Îmi place să îmi pregătesc spațiul, să am ordine în pensule și culori. Uneori, o muzică discretă de fundal mă ajută să intru în acea stare de flux unde timpul dispare.

„Într-o eră a vitezei, actul de a picta manual este, pentru mine, o formă de rugăciune și terapie. Este modul meu de a opri timpul.”

 

Dacă ar fi să salvați o singură lucrare creată de dumneavoastră, care ar fi aceea? Ce poveste ascunde ea și de ce vă este atât de dragă?

Să salvez o lucrare?

Clar aș opri cutia albastră cu flori de camp. Ea reprezintă cerul și florile din grădină. Mi-e dragă pentru ca îmi aduce aminte de copilărie. Este ”confirmarea” că sunt pe drumul cel bun. Ea ascunde emoția începutului și teama că „nu voi putea”, transformată în bucuria că „am reușit”.

„Este ”confirmarea” că sunt pe drumul cel bun. Ea ascunde emoția începutului și teama că „nu voi putea”, transformată în bucuria că „am reușit”.”

Ce simte Dorica Albu atunci când vede un străin atingându-i lucrările? Ce emoție sperați să plece în lume odată cu obiectele care vă părăsesc atelierul?

Când văd un străin atingându-mi lucrările, simt o vulnerabilitate caldă. Sper ca în momentul în care cineva ține în mână o cutie pictată de mine, să simtă o fărâmă din liniștea pe care am avut-o eu când am creat-o. Îmi doresc ca aceste obiecte să ducă în lume un mesaj de „acasă”, de tihnă și de autenticitate.

Mai avem nevoie de meșteșugari într-o lume industrializată? Cum vedeți misiunea dumneavoastră în păstrarea identității noastre culturale?

Într-o lume industrializată, noi, meșteșugarii, suntem „paznicii memoriei”. Misiunea mea nu este doar de a vinde obiecte, ci de a reaminti oamenilor că avem o identitate culturală bogată care merită să fie trăită zi de zi, nu doar văzută în muzee.

„Într-o lume industrializată, noi, meșteșugarii, suntem „paznicii memoriei”.”

Ce le-ați spune celor care simt acea „furnicătură” în degete, dorința de a crea ceva cu mâinile lor, dar se tem să înceapă?

Celor care simt acea „furnicătură”, le-aș spune un singur lucru: Începeți! Nu așteptați să aveți pensulele perfecte sau talentul deplin. Arta se învață făcând. Lăsați-vă sufletul să greșească, pentru că din acele „greșeli” se naște adesea originalitatea.

Pentru cititorii care vor să aducă o fărâmă din arta dumneavoastră în casele lor, unde vă pot găsi și cum pot intra în contact cu lumea Doricăi Albu?

Lumea Tradițional Wood Art (Lemn cu suflet) este deschisă tuturor pe pagina mea de social media (Facebook), unde postez lucrările mele. Vă aștept acolo să povestim și să aducem împreună puțină culoare în viața de zi cu zi.

„Vreau să demonstrez că tradiția poate fi extrem de modernă și elegantă în același timp.”

 

Ce planuri aveți pentru perioada următoare? Există vreun obiect nou sau o tehnică pe care abia așteptați să o încercați și să o arătați lumii?

Abia aștept să explorez mai mult zona lăzilor de zestre de mici dimensiuni și să integrez elemente noi. Vreau să demonstrez că tradiția poate fi extrem de modernă și elegantă în același timp.

Tradițional Wood Art – este deschisă tuturor pe pagina mea de social media (Facebook).

Înainte de a o cunoaște pe Lore, este important să înțelegem că, mai presus de autoare și poetă, există un om care poartă cu sine amintirea unui copil. Un copil care visa, nu la un viitor mare, ci la o viață trăită în simplitate și armonie. Acea inocență profundă, cultivată la marginea lumii, se regăsește astăzi în fiecare cuvânt pe care îl scrie, în fiecare gest de empatie pe care îl face și în fiecare pas pe care îl dă în natură. Scrisul ei, pentru Lore, este o formă de respirație, un act terapeutic în fața haosului interior, dar și o cale prin care rămâne conectată la acea fărâmă de lumină din copilărie, la acea visare care nu cere nici validare, nici perfecțiune, doar simțire.

La fel ca în multe povești de viață, drumul său nu a fost liniar, iar fiecare etapă – filologia, pedagogia, catedra – a fost o cameră a aceleași case, un spațiu în care a învățat despre cuvinte, despre oameni și despre limitele lor. A renunțat la iluzia înțelegerii absolute a lumii și s-a împăcat cu fragilitatea umană, învățând să privească cu răbdare și empatie și cu un sens mai profund al existenței. În mijlocul acestei călătorii, scrisul s-a transformat dintr-un simplu refugiu într-o oglindă fără menajamente, în care și-a regăsit fragilitatea și vulnerabilitatea. Așa cum ea însăși a spus, fragilitatea împărtășită nu rupe, ci apropie. Și, în această apropiere, Lore a înțeles că a fi deschis față de sine și față de ceilalți nu este un semn de slăbiciune, ci de curaj. Iar poeziile ei nu sunt doar cuvinte, ci o formă de a-și regăsi respirația într-o lume în care, uneori, tăcerea și cuvintele nu sunt niciodată suficiente.

 Cartea sa, un testament al iubirii, pierderii și reîntoarcerii spre sine, este o invitație la introspecție, la a învăța din pierderi și la a înțelege că, dincolo de tot ce ne separă, există o viață interioară care merită ascultată. Lore, să-ncepem!

„Copilul din Sibiu s-a format la sat, în alt colț al țării. Petrecând adesea timpul pe câmp, visa la o lume simplă, respirată în ritmul naturii, fără grabă și fără zgomot.”

 

Înainte să existe autoarea Lore, a existat copilul din Sibiu.
Ce visa acel copil când se uita pe fereastră și cât din visul lui mai respiră astăzi în tine, chiar dacă lumea te-a purtat în alte direcții?

Copilul din Sibiu s-a format la sat, în alt colț al țării. Petrecând adesea timpul pe câmp, visa la o lume simplă, respirată în ritmul naturii, fără grabă și fără zgomot. Cu animăluțele drept prieteni de nădejde, cu fructe și legume la discreție, cu frumusețea florilor, a fluturilor, a zumzetului de albine și a susurului apei. Nu visa la ce va deveni, ci la a simți lumea mereu așa: vie și frumoasă.
Pierderea fratelui la o vârstă fragedă, și el în sine, m-au învățat că empatia și grija față de celălalt cântăresc mai mult decât propria suferință. Așa că, privind pe fereastră, copilul Lore visa la simplitate și armonie. Iar visul de a fi profesoară s-a născut tot din această nevoie: de a transmite nu doar cunoștințe, ci repere pentru a te integra în lume cu sens și umanitate.

Copilul acela încă respiră în mine, sub alte forme. Prin vorbele bune pe care le mai am pentru ceilalți, prin încurajări, prin perspectivele pe care încerc să le ofer asupra lucrurilor. Prin scris, prin tăcerea onestă atunci când cuvintele ar răni, prin retrageri necesare pentru reîncărcare, prin drumeții în natură. Prin refuzul de a mă dezumaniza ca să fiu „funcțională” sau dorită. Prin încercarea de a salva nu lumea, ci măcar o fărâmă de lumină din ea. Prin reechilibrul pe care mi-l caut după fiecare destabilizare.

Scrisul și felul meu de a fi sunt căile prin care rămân conectată la acel copil și la visul lui, chiar și acum.

„Privind pe fereastră, copilul Lore visa la simplitate și armonie.”

Filologia, pedagogia, catedra – etape ca niște camere diferite ale aceleiași case.
Ce ai găsit în fiecare și ce a trebuit să lași în urmă ca să poți merge mai departe?

Aș începe prin a spune că, sub o altă formă, locuiesc în aceeași casă.
Filologia este camera în care am descoperit pasiunea pentru cuvinte, pentru nuanțe, sensuri și profunzimile de dincolo de ele. Este una dintre camerele pe care le vizitez și astăzi, continuând să citesc atât din plăcere, cât și din angajamentul pregătirii unei teze de doctorat. N-am lăsat în urmă decât iluzia că aș putea înțelege și explica totul dincolo de cuvinte.
Pedagogia este camera în care înveți să privești omul din fața ta și să accepți că fiecare are ritmul și drumul lui. M-a învățat răbdarea, empatia și înțelegerea faptului că, deși ne dorim uneori aceleași lucruri, modalitățile și posibilitățile diferă de la o persoană la alta. Am lăsat în urmă responsabilitatea excesivă pentru ceilalți, învățând că poți conduce procesul de învățare fără a-l forța, mergând alături sau lăsând viața însăși să fie lecție.
Catedra a fost camera responsabilității. Mai mult decât atât, a fost un loc al întâlnirii și al implicării, al prezenței reale pentru celălalt. M-a învățat că nu tot ceea ce oferi este primit așa cum ți-ai dori sau se întoarce așa cum te-ai aștepta. Am lăsat în urmă o parte din mine, pentru a putea merge mai departe fără a mă pierde.

„Pedagogia m-a învățat răbdarea, empatia și înțelegerea faptului că, deși ne dorim uneori aceleași lucruri, modalitățile și posibilitățile diferă de la o persoană la alta.”

 

La ce moment din viața ta ai înțeles că a te arăta fragil nu înseamnă a te rupe, ci a te deschide – ca o rană care începe, în sfârșit, să se vindece?

Am înțeles acest lucru în momentul desprinderii de un om drag sufletului meu, alături de care am crescut și cu care am împărțit și bune, și rele. A fost momentul în care mecanismele de autocontrol și nevoia de a părea întreagă au cedat.
Atunci, viața mi-a scos în cale un om care m-a întors spre mine, altfel. Mi-a vorbit, prin exemple concrete, despre cât de fragilă este viața și despre cum ea poate continua, totuși, în ciuda rupturilor.
Așa mi-am acceptat rana, durerea și vulnerabilitatea. Și am înțeles că fragilitatea împărtășită nu rupe, ci apropie.

„Fragilitatea împărtășită nu rupe, ci apropie.”

Spui că ai început să scrii ca terapie. Îți amintești textul care a fost începutul a tot ce urma să fie?

Sincer, nu. Nu îmi amintesc care a fost primul text. Scriam încă din adolescență, în jurnale, probabil tot ca formă de terapie. Dacă ne referim la acest volum, știu doar că simțeam mult prea mult. În mine era haos, deși, la exterior, viața își urma cursul firesc.
Am ales poezia dintr-o nevoie foarte concretă: aceea de a comprima, de a aduna, de a păstra doar esența. Scrisul a devenit o formă de a nu mă pierde în gânduri și simțiri, de a le ține aproape fără să mă risipească.
Abia mai târziu am înțeles că acest gest era, de fapt, o formă de reechilibrare interioară. Poezia a fost felul meu de a da formă haosului și de a-mi regăsi respirația atunci când simțeam că mă sufoc.

„Poezia a fost felul meu de a da formă haosului și de a-mi regăsi respirația atunci când simțeam că mă sufoc.”

 

Ai făcut un salt aparent imposibil: de la catedră la cifre, de la metaforă la rigoare financiară. Cum coexistă în tine poetul și omul structurilor exacte? Se ceartă sau se țin în echilibru?

Nu cred că e vorba de un salt imposibil, ci mai degrabă de o schimbare de peisaj. Cele două roluri coexistă firesc, pentru că sunt, în fond, două fețe ale aceleiași monede.
Sunt un om organizat, analitic, rațional, cu picioarele pe pământ, obișnuit să lucreze cu dosare, cifre și criterii, să evalueze, să compare și să ia decizii argumentate.
Punctul comun dintre omul structurilor exacte și poet este ordinea, doar limbajul diferă. Unul ordonează lumea exterioară, celălalt pe cea interioară.

Cartea ta e dedicată celor care transformă „nu pot” în „se poate”. Care a fost acel „nu pot” care te-a ținut pe loc cel mai mult și ce a trebuit să pierzi ca să-l depășești?

„Nu pot”-ul care m-a ținut pe loc cel mai mult nu a fost unul interior, ci acel „nu poți” care ți se repetă suficient de mult încât ajungi să-l crezi. Un „nu poți” rostit în numele binelui, al normalității, al așteptărilor altora, dar care nu mai avea nicio legătură cu ceea ce simțeam sau eram eu.
Mult timp am confundat adaptarea cu renunțarea și validarea cu valoarea. Am ajuns să cred că trebuie să cer permisiune pentru alegeri care mă priveau exclusiv și să port roluri care mă îndepărtau de mine.
Ca să depășesc acest „nu pot”, a trebuit să pierd aprobarea. Să dezamăgesc, să stric așteptări și să accept că uneori a fi fidelă ție înseamnă să superi. Așa cum spunea cineva, am înțeles și eu apoi că nimeni nu are dreptul să-ți spună că nu ești bun la ceva și că valoarea nu vine din afară, ci din felul în care te vezi tu.
În momentul în care am ales întoarcerea spre mine, „nu pot” s-a transformat firesc în „se poate”. Nu ca un act de revoltă, ci ca un act de adevăr.

„Nu pot”-ul care m-a ținut pe loc cel mai mult nu a fost unul interior, ci acel „nu poți” care ți se repetă suficient de mult încât ajungi să-l crezi.”

Vorbești despre pierderi care se transformă în câștig. Ce pierdere te-a rescris cel mai profund, chiar dacă la început a părut o prăbușire?

Pierderea care m-a rescris cel mai profund a fost pierderea echilibrului pe care credeam că îl am. La un moment dat, prea multe repere au căzut aproape simultan, iar ceea ce părea stabil s-a dărâmat. A fost o prăbușire reală, pentru că mi-am dat seama că mă sprijineam pe cârje emoționale: oameni, roluri, relații, certitudini care țineau loc de echilibru, dar nu îl construiau cu adevărat.
Din acest gol s-a născut nevoia de reechilibrare. Am fost nevoită să renunț la aceste cârje, oricât de sigure păreau, și să învăț să stau, să merg pe propriile picioare. A fost dureros, pentru că a trebuit să fiu atentă la fiecare slăbiciune.
Ce a părut prăbușire însă, a fost de fapt, începutul unei rescrieri. Reechilibrare înseamnă nu să nu cazi, ci să ai curajul de a te reașeza, de a te centra după fiecare destabilizare.

„Am fost nevoită să renunț la aceste cârje, oricât de sigure păreau, și să învăț să stau, să merg pe propriile picioare.”

 

Pentru tine, scrisul e mai aproape de o plută de salvare sau de o oglindă fără menajamente?
Te-a salvat vreodată adevărul scris, chiar și atunci când a durut?

Pentru mine, scrisul a fost felul de a respira atunci când simțeam că nu mai am aer. Nu neapărat o plută de salvare, pentru că m-a scufundat de multe ori în stări și gânduri incomode. Dar tocmai asta m-a ajutat să mă văd, să mă înțeleg și să pot spune: asta sunt.
Adevărul scris a durut uneori, dar m-a ținut lucidă. Îmi place să cred că atunci când se face frig în mine, aprind câte o metaforă, câte un gând, ca să-mi țină de cald.
Scrisul nu e doar terapie pentru mine, ci și un univers compensatoriu, un spațiu în care pot rămâne întreagă, chiar și atunci când realul apasă.

„Adevărul scris a durut uneori, dar m-a ținut lucidă. Îmi place să cred că atunci când se face frig în mine, aprind câte o metaforă, câte un gând, ca să-mi țină de cald.”

Ce se întâmplă în tine după ce publici un text foarte intim? E mai mult eliberare sau frica aceea subtilă că ai lăsat lumea să te vadă fără armură?

E o întrebare dificilă. Știu că există păreri de genul „iar suferă” sau „vrea atenție”, dar există și oameni care înțeleg ce e dincolo de cuvinte și care apreciază atât actul creativ, cât și munca interioară din spatele lui. Cineva drag mie spunea că volumul meu e crossfit în versuri — și mi-a plăcut mult această imagine.
Eliberarea o simt atunci când scriu, nu atunci când public. Publicarea a fost, în cazul acestui volum, mai degrabă o întâmplare: un gest de recunoștință pentru omul care m-a ajutat să mă întorc spre mine.
Știu că vulnerabilitatea atrage și atacuri, și interpretări grăbite. Dar nu mi-e frică să mă dezbrac de emoții și de sentimente. Asta ne face umani. Sunt o persoană transparentă, chiar dacă îmi păstrez și spațiile mele de tăcere. Nu vorbesc mult, decât atunci când sunt în largul meu. Mai degrabă ascult.
A publica fără armură nu e o formă de slăbiciune pentru mine, ci o asumare.

Ai ales poezia într-o epocă grăbită, care scrollează mai mult decât simte. De ce poezia? Ce poate ea spune despre tine – și despre noi – ce nu ar putea spune nimic altceva?

Întrebarea e foarte bine construită, tocmai pentru că în ea se află deja și răspunsul. Am ales poezia într-o epocă grăbită pentru că nu se scrollează și nu se consumă dintr-o privire. Ea cere oprire, prezență și disponibilitatea de a te conecta cu textul și de a-l simți.
Poezia spune despre mine că sunt vie, că simt și că îmi doresc să rămân în contact cu asta. E respirație, e timp cu mine, e esențializare și conștientizare. E locul în care mă descarc și mă încarc în același timp.
Despre noi spune că, dincolo de măști și de ritmul alert al vieții, există încă o viață interioară care merită ascultată. Nu suntem doar ceea ce arătăm sau ceea ce facem, ci și ceea ce simțim.
Asta pot spune, fiecare în felul ei, toate belles arts. Poezia e doar limbajul care mi-e mie cel mai aproape.

„Dincolo de măști și de ritmul alert al vieții, există încă o viață interioară care merită ascultată.”

Dacă un cititor ar închide cartea ta în tăcere, fără să spună nimic… Ce ai spera, în adânc, că s-a mișcat în el?

Mi-aș dori ca cititorul să închidă cartea în tăcere, să nu spună nimic și să rămână puțin cu el. Aș spera să fi înțeles că, deși nu e totul roz, fiecare are în sine resorturile necesare pentru a se reechilibra după fiecare neliniște.
Aș vrea să rămână în el gândul că pe acest drum nu suntem singuri, mai ales atunci când ne avem pe noi înșine. Că există mereu și alți participanți la trafic, cu propriile grăbiri, frici și fragilități, și că felul în care îi întâlnim contează.
Dacă după carte rămâne mai multă grijă, atât pentru tine, pentru ritmul tău, cât și pentru cei din jur, atunci ceva s-a mișcat cu adevărat. Reechilibrare nu e despre a-ti umfla cauciucurile ca să ajungi undeva, ci despre felul în care mergi.

Dacă acest volum ar fi o conversație între tine și tine, care e adevărul pe care nu ai mai putut să-l eviți și a trebuit, în sfârșit, să-l spui?

Adevărul pe care nu am mai putut să-l evit și pe care a trebuit să mi-l spun, în primul rând mie, a fost că nu pot continua trăind pe pilot automat. Că nu pot să mă adaptez la nesfârșit, să port roluri, să rezist din inerție și să numesc asta echilibru.
Am acceptat că e în regulă să obosești, să te oprești și chiar să schimbi direcția. Am înțeles că a rămâne fidelă mie nu înseamnă eșec sau slăbiciune, ci onestitate. Și că reechilibrarea nu vine din a rula mai departe ignorând condițiile meteo, ci din a te asculta.
Acesta a fost adevărul: că nu trebuie să fiu tot timpul puternică pentru a fi întreagă. Și că, uneori, adevărul spus cu blândețe vindecă.

„Adevărul pe care nu am mai putut să-l evit și pe care a trebuit să mi-l spun, în primul rând mie, a fost că nu pot să mă adaptez la nesfârșit, să port roluri, să rezist din inerție și să numesc asta echilibru.”

 

Lore, lasă-ne în scris aici câteva versuri care ți-au rămas adânc în inimă, chiar și peste ani. De unde au pornit? Ce sentimente te încearcă acum când le rememorezi?

Știu că fiecare cititor rămâne cu alte versuri, dar cele care mi-au rămas mie în inimă sunt: „Mă cauterizezi./Privirea, vocea,/zâmbetul, liniștea./Toate acestea o fac” și imaginea sufletului care „a dat pe-afară,/n-a putut nici măcar frâna de mână s-o tragă”, pe care l-am privit apoi „dezvelindu-se de straiele uzate”.
Aceste versuri au pornit dintr-o întâlnire autentică, una care a produs în mine catharsisul. „Straiele uzate” sunt mecanismele de apărare pe care le îmbrăcăm ca să funcționăm, sunt bagajele emoționale care atârnă greu, sunt visurile spulberate pe care le purtăm cu noi.
Când le recitesc acum, simt recunoștință. Și îmi dau seama că, dincolo de cuvinte, ceea ce a rămas cel mai mult este liniștea dintre noi, una la care mă mai întorc uneori.

„Sunt mecanismele de apărare pe care le îmbrăcăm ca să funcționăm, sunt bagajele emoționale care atârnă greu, sunt visurile spulberate pe care le purtăm cu noi.”

Cine este Lore atunci când nu scrie, nu explică, nu demonstrează nimic? Ce parte din tine rămâne invizibilă, chiar și pentru cei care cred că te cunosc?

Un om simplu, care observă și știe multe. Care ascultă mai mult decât vorbește și își găsește bucuria în lucruri mărunte: în natură, în sport, în munte, în tăceri care nu cer să fie justificate.
Retragerea și conectarea profundă cu mine sunt părțile care rămân invizibile pentru ceilalți. Sunt momentele în care nu-mi doresc să fiu văzută, simțită sau interpretată, ci doar prezentă. Acolo unde nu e nevoie de explicații. Iar asta se întâmplă în general, așa cum îmi spunea prietena mea dragă, atunci când îmi fac sufletul țăndări doar pentru că simt și apăs pedala de accelerație, deși știu că drumul va duce în prăpastie.
Cei care cred că mă cunosc văd doar ceea ce las să se vadă. Versiunea mea recompusă și pusă la loc. În adânc rămâne o parte care se deschide rar și doar acolo unde e siguranță. Îmi place să cred că aceasta e forma mea de eleganță: nu una care se etalează, ci una care ține emoțiile lipite de suflet, fără să a le lăsa să cadă în avalanșă pe jos sau în brațe la întâmplare.

„În adânc rămâne o parte care se deschide rar și doar acolo unde e siguranță. Îmi place să cred că aceasta e forma mea de eleganță: nu una care se etalează, ci una care ține emoțiile lipite de suflet.”

Dacă această carte ar fi o urmă lăsată de tine în lume, ce ai vrea să spună despre felul în care ai iubit, ai pierdut și ai continuat?

Dacă această carte ar fi o urmă lăsată de mine în lume, mi-aș dori să spună că am iubit autentic și empatic. Că am lăsat lucrurile să curgă firesc, dar nu înainte de a fi tras de ele, de a fi luptat și de a fi mutat munții din loc atunci când mi-am dorit cu adevărat ceva. Firescul nu a fost abandon, ci un punct la care am ajuns abia după ce am înțeles că nu mai am resurse emoționale pentru doi și nici nu pot controla ceea ce se întâmplă.
Mi-aș dori să spună că orice pierdere poate fi transformată în câștig, dacă schimbi unghiul din care privești lucrurile. Că, din toate pierderile, m-am câștigat pe mine. Iar iubirea, într-un fel neașteptat, s-a întors spre mine.
Și aș vrea să spună că am continuat pentru că am înțeles că viața vine în valuri și că, așa cum spunea aceeași prietenă dragă, atitudinea e totul. Să simți viața și să te bucuri de ea așa cum e, nu e slăbiciune, ci o formă de respect față de acest dar.

„Să simți viața și să te bucuri de ea așa cum e, nu e slăbiciune, ci o formă de respect față de acest dar.”

Mărțișorul – un simbol cultural românesc devenit Patrimoniu Imaterial al Umanității

Mărțișorul este astăzi una dintre cele mai iubite tradiții românești, o sărbătoare ce marchează începutul primăverii, dar și o legătură profundă cu istoria, credințele și obiceiurile strămoșești. Practica de a oferi și purta mărțișoare, acest simbol al reînnoirii vieții și al echilibrului dintre forțele naturii, este o adevărată emblemă a culturii românești, dar și a altor culturi din sud-estul Europei.

Originile acestei tradiții se regăsesc în vechile credințe și obiceiuri ale geto-dacilor și romanilor, fiind asociate cu ideea de regenerare, protecție și armonie între polaritățile naturii – iarnă și vară, frig și căldură, viață și moarte. De-a lungul secolelor, mărțișorul a evoluat de la un obiect ritualic, purtat pentru protecție, la o podoabă purtată în piept sau la mână, un simbol al frumuseții și al purității.

Inițial, mărțișorul era o amuletă ce conținea un șnur alb și roșu, cu rolul de a proteja purtătorul de forțele malefice, de boli și de deochi. În unele regiuni ale României, acest șnur era legat nu doar la gâtul copiilor sau al adulților, ci și de ușile și feroneriile caselor, sau chiar de coarnele vitelor, pentru a alunga spiritele rele și a proteja gospodăria. Tradiția se continua până la 9 martie, sau chiar mai târziu, în funcție de zonă, atunci când mărțișorul era purtat până la înflorirea primelor flori de primăvară sau până la întoarcerea berzelor. Dar mărțișorul nu este doar un simbol al primăverii și al protecției. Este și o celebrare a legăturii dintre om și natură, o sărbătoare a reînnoirii și a echilibrului. Roșul și albul șnurului mărțișorului simbolizează, în mod subtil, polaritățile universului: viață și moarte, soare și lună, bine și rău. Această dualitate, transpusă în fiecare obiect tradițional, exprimă o filozofie a echilibrului perfect între forțele naturii, iar mărțișorul devine astfel un simbol al armoniei universale.

Mărțișorul în Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanității

Un moment de referință pentru tradiția mărțișorului a avut loc pe 6 decembrie 2017, când Comitetul Interguvernamental al UNESCO pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a votat înscrierea „Practicilor culturale asociate zilei de 1 Martie (Mărțișorul)” în Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității. Această decizie a venit în urma unui demers multinațional coordonat de România, în colaborare cu Republica Moldova, Macedonia și Bulgaria. A fost un proces deosebit de complex, care a necesitat contribuția unei echipe de specialiști din domeniu, cercetători, autori și autorități guvernamentale din cele patru țări.

Din partea României, grupul de lucru a fost coordonat de doamna academician Sabina Ispas, director al Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române și președinte al Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, la aceea vreme. Acest proiect a fost susținut activ de cercetători de renume precum Ioana Fruntelată, Doina Ișfănoni și Iulia Wisosenschi, care au adus expertiză și autoritate în promovarea valorii universale a acestei tradiții.

Înscrierea Mărțișorului pe lista UNESCO reprezintă un succes major pentru cultura românească, dar și pentru întreaga regiune a sud-estului Europei, care își găsește identitatea comună în tradiții ce leagă națiuni diverse. Aceasta nu este doar o recunoaștere a valorii Mărțișorului ca simbol cultural, ci și un mod prin care tradițiile noastre pot fi împărtășite cu lumea întreagă, contribuind la diversitatea culturală globală.

O sărbătoare ce depășește granițele

Deși Mărțișorul este cel mai cunoscut în România și Republica Moldova, tradiția este împărtășită și în alte părți ale lumii, precum Macedonia și Bulgaria. În fiecare dintre aceste culturi, mărțișorul are o semnificație aparte, dar elementele comune sunt clare: șnurul roșu și alb, simbolul protecției și al reunirii la frigul iernii, și, de asemenea, dorința de prosperitate și frumusețe.

Pentru români, mărțișorul este legat de ritualuri de primăvară și de întoarcerea ciclică a naturii. Mărțișoarele sunt oferite, de obicei, femeilor și fetelor, dar ele sunt purtate și pentru a atrage noroc și a alunga ghinionul. În unele zone, obiceiul de a arunca mărțișorul la întoarcerea berzelor este o practică simbolică prin care purtătorul își dorește un an cu un ten mai curat și mai luminos.

Suzana și Daciana Vlad, cunoscute drept „Gemenele folclorului maramureșean”, sunt mai mult decât două voci care cântă împreună: sunt un singur glas care poartă satul, credința și rânduiala Maramureșului dincolo de timp. Născute și crescute în ritmul horilor, al bisericii de lemn și al portului purtat cu respect, cele două surori au transformat folclorul într-o misiune de viață.

Legătura lor cu cântecul s-a născut firesc, în familie, și s-a consolidat prin muncă, disciplină și credință. Deși au ales drumuri academice diferite – muzica și etnologia – arta și știința se întâlnesc în activitatea lor într-un mod profund: dau glas tradiției și totodată îi descifrează sensurile, iar împreună o transmit mai departe cu responsabilitate și adevăr.

Cântecele vechi sunt cântate cu respect, iar cele aduse în „straie noi” își păstrează inima neatinsă. Pentru Suzana și Daciana, modernul ajută tradiția să ajungă la inimile generațiilor tinere, ceea ce sincer vă spun, e mare lucru și de mare nevoie astăzi.

Aceeași viziune se regăsește și în proiectul „Albastru Rural”, unde simbolurile satului, inspirate de albastrul de Săpânța, devin limbaj artistic contemporan – o chemare de „a înflori acolo unde ai fost sădit”.Cu peste două decenii de activitate, albume, turnee și proiecte culturale, Suzana și Daciana Vlad rămân fidele unui legământ simplu și profund: acela de a duce Maramureșul mai departe, cusut în suflet, ca o cămașă care nu se dezbracă niciodată.

Suzana, Daciana, vă mulțumesc că ați acceptat invitația mea de a croi această poveste.

Să-ncepem!

„Suntem fetele satului care au crescut cu horile în casă, cu glasul mamei și al bunicilor răsunând în prag.”

 

Mă bucur tare mult să putem împleti o poveste, o țesătură de amintiri, emoții și visuri. Suzana, Daciana, cine sunt ,,gemenele folclorului maramureșean”? Ce luați cu voi de acasă când plecați prin lume?

Bună să vă fie inima tuturor!!

Noi „Gemenele folclorului maramureșean” suntem două surori legate nu doar prin sânge, ci prin cântec, prin rădăcini și prin port. Suntem fetele satului care au crescut cu horile în casă, cu glasul mamei și al bunicilor răsunând în prag, cu portul îmbrăcat cu respect, nu cu grabă.
Când plecăm prin lume, nu plecăm niciodată singure. Luăm cu noi „acasă”: satul nostru, mirosul de fân cosit, liniștea bisericii, glasul bunicilor și credința că tradiția nu se pierde cât timp este dusă mai departe cu inimă curată. Oriunde ajungem, Maramureșul merge cu noi, cusut în suflet, ca o cămașă care nu se dezbracă niciodată.

„Noi, „Gemenele folclorului maramureșean” suntem două surori legate nu doar prin sânge, ci prin cântec, prin rădăcini și prin port.”

 

În Maramureș, pruncii cresc printre clopote de biserici, strigături de joc și miros de fân cosit. Dacă ați închide ochii, ce chip al copilăriei ar veni întâi spre voi?

Dacă am închide ochii, primul chip al copilăriei care vine spre noi este biserica veche de lemn „Sfântul Nicolae”, așezată chiar lângă casa noastră. Pentru familia noastră a fost un stâlp, un loc de sprijin și de rânduială. Acolo am ascultat primele pricesne, acolo am învățat ce înseamnă tăcerea, rugăciunea și respectul. Duminica nu exista alt drum, pașii noștri știau singuri cărarea spre biserică.
Astăzi, biserica poate fi vizitată, dar slujba se mai ține doar în Vinerea Mare, la Prohodul Domnului. Și poate tocmai de aceea emoția e și mai adâncă, pentru că acel loc adună în el toată copilăria noastră, toate rugăciunile spuse și nespuse, și le păstrează, tăcut, așa cum numai lemnul vechi știe să păstreze sufletul unui sat.

V-ați născut împreună și ați crescut împreună. Când ați simțit că glasurile voastre nu mai sunt două, ci unul singur care povestește Maramureșul?

La început, „glasul nostru împreună” a fost o dorință a părinților. Aveam doar 7 ani când am pornit pe drumul cântecului, fără să știm unde duce. Nici noi, nici părinții noștri nu aveam planuri mari, era doar bucuria de a cânta, curată, ca în casa părintească.
Crescând împreună, am repetat, am urcat pe scene, ne-am emoționat și ne-am sprijinit una pe alta. Așa am simțit într-o zi, că nu mai suntem două voci separate, ci un singur glas care spune aceeași poveste, povestea Maramureșului.
Drumul nu știm unde ne va duce, dar știm cine ne poartă pașii. Dumnezeu a avut un plan, iar noi am ales să-l urmăm cu încredere, pas cu pas, așa cum am fost crescute: cu credință, cu muncă și cu drag de cântec.

„Drumul nu știm unde ne va duce, dar știm cine ne poartă pașii. Dumnezeu a avut un plan, iar noi am ales să-l urmăm cu încredere, pas cu pas, așa cum am fost crescute: cu credință, cu muncă și cu drag de cântec.”

 

Ați ales drumuri diferite, dar surori de destin: muzica și etnologia. Cum se împletește știința cu arta în inima voastră?

Deși am ales drumuri diferite din punct de vedere al studiilor, nu ne-am despărțit niciodată cu adevărat. Muzica și etnologia pornesc din aceeași rădăcină: dragostea pentru sat, pentru om și pentru ceea ce ne definește. Amândouă trăim folclorul prin glas, îl cercetăm, îl ascultăm și îl înțelegem în profunzime, completându-ne atât de frumos prin informațiile acumulate de-a lungul anilor.
Știința ne ajută să știm de ce se cântă așa, iar arta ne lasă să simțim cum se cântă. Ele nu se contrazic, ci se completează. Așa se împletesc în inima noastră, firesc, ca două fire din aceeași țesătură.

„tot ce este autentic, firesc și spus din suflet nu piere niciodată, doar își găsește alte glasuri prin care să trăiască mai departe.”

 

„Cântecul este cartea de identitate a unui neam”, spunea Anton Pann. Ce file ați descoperit în această carte și pe care le purtați cel mai aproape de suflet?

În cartea aceasta a neamului, am descoperit file vechi, îngălbenite de timp, dar vii prin oamenii care le-au purtat mai departe. De mai bine de zece ani ne compunem singure repertoriul, cu grijă și cu răspundere, dar cântecele culese din popor sau cele lăsate moștenire de interpreți care au dat rost și nume Maramureșului vor rămâne mereu lipite de inima noastră.
Sunt cântece care nu ne aparțin, ci ne-au fost încredințate. Le cântăm cu respect, așa cum le-am primit, pentru că ele au trecut prin zeci, poate sute de ani, fără să-și piardă adevărul. Iar asta ne învață ceva simplu: tot ce este autentic, firesc și spus din suflet nu piere niciodată, doar își găsește alte glasuri prin care să trăiască mai departe.

Fiecare artist are un dascăl care i-a schimbat viața. Cine v-a dăruit lumina primului pas sigur?

Aici aș vrea să răspund eu, Suzana.
Primul meu pas sigur a fost luminat de profesoara Rodica Gheorghiu, de la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighetul Marmației. A crezut în mine într-un moment fragil, când visul conservatorului a apărut târziu și fără pregătirea „corectă”, deoarece nu eram la un liceu cu profil, dar aveam multă dorință. Timp de trei luni, aproape zi de zi, m-a pregătit cu o generozitate rară, fără să ceară nimic în schimb, decât să nu renunț. Într-o perioadă dureroasă pentru familia noastră, după pierderea tatălui, a înțeles cât de mult însemna muzica pentru mine și a ales să creadă în visul meu chiar și atunci când era greu. Îi port o recunoștință profundă pentru lumina și încrederea dăruite atunci, când aveam cea mai mare nevoie de ele.

Un alt reper esențial în formarea noastră este profesorul Ioan Bocșa, omul căruia îi datorez, în mare parte, ceea ce noi suntem azi. Timp de zece ani am făcut parte din Ansamblul „Icoane”, unde, dincolo de rigoare, tradiție și informații prețioase, am primit o lecție mult mai rară: ce înseamnă să fii OM.
Prin exemplu, nu prin cuvinte mari, ne-a format caractere, nu doar artiști, iar această moștenire ne însoțește și astăzi.

„Generațiile se schimbă, la fel și nevoile lor, iar muzica trebuie să poată vorbi pe limba timpului în care trăim.”

 

Cântați folclor curat, dar și cântece aduse în straie noi. Cum păstrați firul roșu al autenticului când înnodați tradiția cu modernul?

Firul roșu al autenticului îl păstrăm prin respect. Respect pentru cântecul vechi și pentru oamenii care l-au trăit înaintea noastră. Când îl aducem în „straie noi”, nu îi schimbăm inima, ci doar îi dăm o altă respirație, ca să poată ajunge și la generațiile de azi. Modernul, pentru noi, nu vine să șteargă tradiția, ci să o poarte mai departe, cu aceeași emoție, dar într-un limbaj pe care prezentul îl poate înțelege.
Generațiile se schimbă, la fel și nevoile lor, iar muzica trebuie să poată vorbi pe limba timpului în care trăim. Atât timp cât nu știrbim din frumusețea Maramureșului și tot ceea ce facem este gândit cu înțelepciune, simțim că suntem pe drumul bun. Prin fiecare proiect ne dorim să apropiem tinerii de folclor, să le arătăm că tradiția nu este ceva prăfuit, ci vie, profundă și actuală. Atunci știm că misiunea noastră este împlinită.

„Dacă viața noastră ar fi un cântec, ne-am opri la „Gemenele-am fo’ și-om si”. Este mai mult decât un cântec, este cartea noastră de vizită, o poveste izvorâtă din inimile noastre.”

 

Dacă viața voastră ar fi un cântec care curge printre dealuri și ulițe de Maramureș, care ar fi melodia lui? Și ce refren ar reveni mereu, ca o inimă care bate peste toate poveștile voastre?

Dacă viața noastră ar fi un cântec, ne-am opri la „Gemenele-am fo’ și-om si”. Este mai mult decât un cântec, este cartea noastră de vizită, o poveste izvorâtă din inimile noastre. În el ne regăsim drumul, legătura dintre noi, rădăcinile și rostul nostru. Refrenul revine ca o inimă care bate mereu la fel, amintindu-ne cine am fost, cine suntem și cine vom rămâne, indiferent de poveștile pe care le vom aduna pe cale.

Când ați dus cântecul din sat pe scenă, ce ați simțit în privirea oamenilor rămași acasă? A fost mândrie, mirare sau o rugă tăcută să nu uitați niciodată de unde veniți?

În privirea celor rămași acasă am citit emoții diferite. În familie a fost multă mândrie și bucurie curată, o susținere care ne-a ținut drepte de la început. Dincolo de ea, au existat și priviri îndoielnice, poate oameni care nu au crezut în noi, nu știm dacă din cauza propriilor neîmpliniri sau pentru că atât au putut oferi în acel moment. Nu le purtăm reproș. Toate aceste reacții ne-au învățat însă același lucru: să nu uităm niciodată de unde venim și să lăsăm cântecul să vorbească, mai sincer decât orice explicație.

Îmi place tare mult o vorbă: ,,să înflorești acolo unde ai fost sădit” … Suzana, Daciana, albastrul de Săpânța a făcut din cimitir un poem viu. Cum ați reușit să transformați această culoare într-o poveste personală și într-o chemare artistică – ,,Albastru Rural”?

„Să înflorești acolo unde ai fost sădit” ne definește profund. Albastrul de Săpânța, a devenit pentru noi un limbaj. Din dorința de a vorbi generației de azi pe limba ei, s-a născut „Albastru Rural”, un proiect prin care am purtat rădăcinile într-o formă nouă, fără a le pierde sensul. Picturile din colecțiile noastre spun povești pe care unele le-am trăit chiar noi, altele le-au trăit moșii și strămoșii noștri.
Faptul că a ajuns la tineri ne spune că am reușit. Proiectul își are rădăcina și în cercetarea academică a Dacianei, din lucrarea ei de doctorat, publicată anul acesta, despre care vom vorbi mai pe larg la momentul lansării. Pentru noi, „Albastru Rural” rămâne o chemare: să fim fidele locului din care venim și să-l lăsăm să înflorească prin noi. Cei care ne poartă știm că simt la fel ca noi.
Vrem pe această cale, să îi anunțăm pe toți cei care vor citi acest interviu, că anul acesta venim cu o nouă colecție de hăinuțe pictate manual, „Albastru Rural”.

„Din dorința de a vorbi generației de azi pe limba ei, s-a născut „Albastru Rural”, un proiect prin care am purtat rădăcinile într-o formă nouă, fără a le pierde sensul. Picturile din colecțiile noastre spun povești pe care unele le-am trăit chiar noi, altele le-au trăit moșii și strămoșii noștri.”

 

În colecția voastră ați cusut haine cu povești. Ce vă inspiră și ce vă dă încredere să continuați?

Ne inspiră, înainte de toate, viața satului și copilăria noastră trăită la țară, obiceiurile, ritmurile simple, gesturile care dau sens fiecărei zile. Hainele noastre poartă aceste povești pictate cu grijă, din drag pentru locul binecuvântat din care venim, numit Maramureș și pentru oamenii care sunt și trăiesc ca noi. Încrederea de a continua ne vine din felul în care proiectul a fost primit încă din 2020, din susținerea oamenilor, din curiozitatea lor sinceră de a descoperi ce idei mai aducem. Atâta timp cât simțim această legătură vie, știm că drumul nostru merge mai departe.

„Pentru noi, „Albastru Rural” rămâne o chemare: să fim fidele locului din care venim și să-l lăsăm să înflorească prin noi.”

 

Casa bunicii – peste 100 de ani de viață între pereții ei. Cum a fost întâlnirea cu ea după ce a renăscut? Mai păstra mirosul lemnului ars și glasul copilăriei?

Da, mirosul lemnului ars și glasul copilăriei s-au păstrat cu sfințenie. Întâlnirea cu casa bunicii, după ce a renăscut, a fost mai degrabă o reîntâlnire cu noi înșine. Noi nu am schimbat sufletul ei, ci doar am făcut amintirile mai vii.
O parte dintre cei care au crescut între acei pereți nu mai sunt astăzi printre noi, dar memoria lor trăiește prin această căsuță. Prin astfel de case din Maramureș, rămâne mărturie că „maramureșeni am fost și-om fi pân’ la capătul lumii”.

Mulți duc satul spre oraș. Voi ați adus arta acasă, în sat. Cum vedeți satul românesc peste o generație – muzeu frumos sau loc viu, care respiră încă prin oameni?

Credem că satul românesc va rămâne viu atâta timp cât vor exista oameni care să vorbească despre el și, mai ales, să-l trăiască. Cât timp cineva va îmbrăca portul popular, o să horească horele, va merge la biserică și va păstra rânduiala, satul nu va deveni muzeu, ci va continua să respire prin oameni. Generația noastră are o misiune grea, dar frumoasă: să transmită mai departe acest drag de tradiție. Nu este totul pierdut, cu fiecare generație se vor găsi alte „strategii” prin care ceea ce este mai sfânt în poporul nostru va merge mai departe.
Credem în asta!!

„maramureșeni am fost și-om fi pân’ la capătul lumii”.

 

Nu demult ați bucurat sufletele oamenilor cu un frumos turneu de colinde și vreau să vorbim despre asta. Colindul e „liturgia casei”, cum spun etnologii. Cum îl simțiți voi: ca pe un ritual, ca pe o sărbătoare sau ca pe o rugă de lumină?

Am avut un turneu minunat intitulat „Sub fereastră la om bun”, în care ne-am întâlnit cu mii de oameni iubitori de colind. În cadrul turneului am lansat și albumul cu numărul 9, intitulat „Colindați, măi oameni buni”. A fost turneu aniversar pentru cei 20 de ani de carieră artistică. Pentru noi, colindul este o sărbătoare care împletește credința cu lumina. Deși unii etnologi spun că odată urcat pe scenă colindul își pierde din esență, noi nu vedem lucrurile așa. În vremurile pe care le trăim, dacă nu am duce colindul și acolo, tinerii ar uita încet să mai colinde. Fie că vorbim de cântece de Crăciun sau de colindele străbune, nu trebuie să pierdem bucuria pe care o aduc în sufletele oamenilor și sensul real al sărbătorii. În loc să ne cramponăm doar de reguli etnologice, căutăm căi să ținem tradiția aproape de inimile generațiilor tinere.

Există un colind care vă sfâșie de emoție de fiecare dată, chiar și după ce l-ați cântat de zeci de ori?

Nu știm dacă așteptai un alt răspuns, sau poate știai si tu că vom da acest răspuns, dar colindul care nouă ne aduce multă bucurie și emoție de fiecare dată este „Sub fereastră la om bun”.
A devenit unul dintre cele mai iubite colinde din România, nu o spunem noi, ci cifrele, dar mai ales publicul, care îl cântă împreună cu noi la fiecare recital. Chiar și după zeci de interpretări, fiecare moment este special, pentru că bucuria și emoția oamenilor care îl trăiesc împreună cu noi fac ca fiecare interpretare să fie unică. De aceea îl cântăm mereu cu aceeași dragoste și entuziasm.

„Colindul care nouă ne aduce multă bucurie și emoție de fiecare dată este „Sub fereastră la om bun”.
A devenit unul dintre cele mai iubite colinde din România, nu o spunem noi, ci cifrele, dar mai ales publicul, care îl cântă împreună cu noi la fiecare recital.”

 

În Maramureș, colindatul aduna oamenii și întărea legături. Ce ați vrea să ducă publicul acasă, după ce vă ascultă colindele?

Ne dorim ca publicul să ducă acasă mai mult decât muzică, să ducă bucuria sărbătorii Crăciunului, sentimentul de iubire și unitate. Să simtă că în colind există credință, dar și bunătate, acea bunătate care leagă oameni și inimile lor. Fiecare colind să fie o amintire vie că, dincolo de agitația zilnică, există momente în care ne oprim, ne privim în ochi și ne simțim împreună, parte din aceeași poveste frumoasă a vieții și a tradiției.

„Lucrăm la albumul nostru cu numărul 10, pe care ne dorim să-l lansăm de ziua noastră, în luna mai, și care se va numi „Suntem florile de Mai”.

 

Ce planuri aveți pentru acest an 2026?

Pentru 2026 ne-am concentrat în primul rând pe câteva proiecte dragi nouă. Lucrăm la albumul nostru cu numărul 10, pe care ne dorim să-l lansăm de ziua noastră, în luna mai, și care se va numi „Suntem florile de Mai”. Tot anul acesta după cum am mai spus și mai sus, revenim și cu o nouă colecție „Albastru Rural”, iar Daciana își va lansa cartea de doctorat.
În luna Martie, vom lansa o frumoasă priceasnă, compoziție proprie, pregătită special pentru postul Paștelui.
În prima parte a anului ne focusăm pe aceste proiecte, iar despre următoarele planuri și visuri vom vorbi la următorul interviu, vrem să păstrăm puțin mister și emoție pentru momentul potrivit.

„Când vorbim cu Dumnezeu, primul lucru pe care-l facem este să-i mulțumim. Pentru tot ceea ce trăim, pentru fiecare clipă a carierei noastre, pentru darurile primite și pentru oamenii minunați care ne-au însoțit pe drum.”

 

Ce îi șoptiți lui Dumnezeu când sunteți doar voi și gândurile voastre?

Când vorbim cu Dumnezeu, primul lucru pe care-l facem este să-i mulțumim. Pentru tot ceea ce trăim, pentru fiecare clipă a carierei noastre, pentru darurile primite și pentru oamenii minunați care ne-au însoțit pe drum.
Îi mulțumim în mod special pentru mama noastră, singurul om care a crezut în noi mereu și fără de care nu am fi ajuns aici. Îi mulțumim și pentru momentele grele, și pentru persoanele mai puțin omenoase, pentru că tocmai ele ne-au învățat cine suntem astăzi. Și în liniștea gândurilor noastre, Îi șoptim că ne dorim să fim demne de tot ce am primit și să răspândim mai departe iubire, credință și frumusețea rădăcinilor noastre.

„Îi mulțumim în mod special pentru mama noastră, singurul om care a crezut în noi mereu și fără de care nu am fi ajuns aici.”

 

Sunteți artă. Iar arta, necesită sacrificii, muncă și perseverență. Cum reușiți să vă păstrați echilibrul într-o lume care tremură?

Nu tot timpul este ușor, dar știm că avem un drum și am ajuns în punctul carierei în care înțelegem care ne este rostul. Nu ne mai împiedicăm de fiecare obstacol, așa cum făceam la începuturi, pentru că scopul nostru este clar: să lăsăm urme frumoase pe acest pământ. Arta ne definește și ne ghidează, iar echilibrul îl găsim în credință, în rădăcini și în ceea ce iubim să facem, zi de zi.

Ce v-a determinat să transformați dragostea pentru folclor și tradițiile maramureșene într-un proiect educațional precum tabăra „Albastru Rural” și ce impact vă doriți să aibă această experiență asupra participanților?

Pentru noi, tabăra Albastru Rural nu este doar un eveniment, ci o continuare firească a drumului pe care l-am început în folclor. Ne-am dorit să creăm un spațiu în care tradiția să nu fie doar cântată pe scenă, ci trăită cu adevărat. De aceea am gândit această experiență de cinci nopți, în regim all inclusive, astfel încât participanții – fie copii, fie adulți – să se bucure pe deplin de tot ceea ce înseamnă Maramureș autentic: cursuri de interpretare folclorică alături de noi, ateliere de olărit cu un artist popular local, o excursie la mănăstirea din Ieud și, la final, un mic recital al cursanților, încununat de diplome de participare. Ne dorim ca fiecare serie organizată din iunie până în septembrie să fie o punte între generații, un loc în care cântecul, meșteșugul și credința să se împletească firesc, iar cei care pleacă de aici să ducă mai departe, cu mândrie, frumusețea tradițiilor românești.

Până când ne vom întâlni, lăsați-ne un gând, poate pentru tinerii care cred ca cele mai mărețe realizări își au originea în visurile pe care Dumnezeu nu le-a sădit degeaba in inimile lor.

„Pentru tinerii care poartă în inimă visuri mari, le spunem să nu le neglijeze niciodată. Tot ce Dumnezeu a sădit în sufletul lor are un rost și merită răbdare, curaj și CREDINȚĂ.”

În inima Transilvaniei, satul Dăișoara se distinge nu doar prin peisajul său pitoresc, ci și printr-o tradiție culturală și folclorică de o valoare inestimabilă: jocul fecioresc. Așezarea, încărcată de istorie și povești ale haiducilor, a devenit un bastion al păstrării tradițiilor populare, iar dansul fecioresc este un element esențial al acestei moșteniri. Încă din vremuri demult apuse, dăișorenii au privit dansul nu doar ca pe o formă de divertisment, ci ca pe o autentică expresie culturală, care a evoluat, dar care și-a păstrat esența în cadrul comunității.

Dacă stăm să ascultăm povestea bătrânului, unuia dintre aceia care au trăit vremurile de, demult, cum am spune, am înțelege cum haiducii dăișoreni au reușit să creeze o artă din tradiția locului. Începuturile viitoarei formații de dansuri au debutat cu scurte reprezentații în fața prietenilor, sau persoanelor străine de aceste locuri. Era o bucurie și o delectare coregrafică pentru privitori.

Aceste elemente sacre s-au păstrat și astăzi în executarea jocului fecioresc datorită mediului de conservare al folclorului în această localitate cu o dezvoltare relativ izolată. Cum spuneam mai sus, ctitorii acestei așezări au fost țărani care au luat drumul pribegiei și al haiduciei, alegând un loc ferit de patrule ale jandarmilor și de oamenii grofilor care căutau iobagii fugiți de pe moșii. Așezarea era și este și astăzi la zece-cincisprezece kilometri de alte sate, total lipsită în trecut de drumuri de legătură și totodată bine ocrotită de perdeaua deasă a codrului care de-a lungul istoriei și-a îndeplinit funcția de ocrotitor al refugiului.

Fiecare dăișorean este un dansator iar sub acest aspect întreaga populație a satului poate fi împărțită în formații de egală valoare, scopul nefiind spectacolul coregrafic. Fondul nealterat al acestui dans și-a păstrat autenticul în perimetrul satului, fiind preluat de diverse ansambluri sau grupuri din localitățile vecine, dar asupra căruia au intervenit. Acest vechi dans al dăișorenilor a fost lipsit de intenția de a deveni spectacol. Dăișorenii nu executau jocul pentru a se distra sau pentru a-i distra pe alții, ei dansau sub impulsul nevoii de a se exprima, așa cum ciobanii încrustează țesături în nuiele sau cum aceiași ciobani cântă din fluier doar propriei singurătăți, așa și dăișorenii jucau pentru a se exprima pe ei. Dăișorenii executau și execută și astăzi jocul fecioresc cu seriozitate, iar jocul mare sau jocul din Doscior se scotea doar în duminicile sau în sărbătorile calendaristice, reflectând o tradiție a respectului primordialității condițiilor de viață, al necesităților practice cum este de exemplu interdicția de a se organiza joc în sat în perioada dintre prășit până la aducerea bucatelor în sat.

Jocul era scos de feciorii cei mari care chiuind și strigând de joc se îndreptau spre locul unde urma să fie jocul mare la care participa întreg satul. Până la sosirea fetelor se jucau numai jocuri bărbătești ca fecioreasca, sârba și brâul de Dăișoara care este diferit de brâul de Făgăraș. În acest scurt timp puteau intra în joc și începătorii. Fetele veneau spre locul de joc însoțite de mamele lor. Jocul se desfășura într-un cerc mare și începea întotdeauna cu fecioreasca. Tinerii intrau în joc pe rând în ordinea vârstei, începând cu cei mai în vârstă. Prima mișcare este o plimbare rară, lentă, în cerc. Ritmul se întețește treptat și câteva strigături au parcă menirea de a-l biciui. Dansul se iuțește și dansatorii execută pe rând, în centrul cercului, figuri individuale, ca și cum ar avea de dat o probă care să le legitimeze participarea la joc. Cea mai eclatantă dovadă a vigorii dansului este momentul în care feciorii scuipă în palme cu gestul familiar al modului în care încep orice muncă grea. Acest gest trădează multe subînțelesuri. Mai întâi este intenția dansatorului de a depăși acest moment dificil din punct de vedere execuțional, fiindcă se va spune și o strigătură –

,,Decât să nu știi juca

Mai bin să nu ști lucra

Că la joc te vede toți

Iar la lucru faci ce poți”

Izvoarele istorice ne spun că dansul avea un caracter de inițiere, ritualic fiind astfel descris de lexicograful bizantin Hesychios din Alexandria. Dansul se numea Salmoxis și era executat în cinstea marelui zeu. Xenophon, care în anul 399 î.e.n. după eșecul expediției lui Cyrus împotriva grecilor, rămâne două luni în Tracia, în slujba regelui Seuthes, descrie un dans războinic executat de tracii din oastea grecească și care se presupune că era prezentat la ospețele regale. Putem bănui că aceste dansuri care aveau inițial un caracter ritualic erau deosebit de expresive. Aristotel ne spune că ,,dansatorii prin ritmurile pe care le exprimă figurile de dans, imită caractere, pasiuni și acțiuni.” În ,,Dialogul despre dans ”, scris de Lucian din Samosata în secolul al II-lea e.n. se vorbește despre dansatorul-mim și se precizează că ,,dansatorul se cuvine să rămână lipit de realitate și să se identifice cu ceea ce interpretează”. Dina ceste rânduri pot deduce faptul că în Dăișoara, localitate înființată de haiduci, aceștia ca metodă de relaxare, de distragere, fiind mulți bărbați inițial (până ce așezarea a prin constur și s-au dezvoltat familii) au conceput acest dans poate ritualic, poate vindecător, poate doar ca motiv de bucurie sau de mișcare, jocul fecioresc. Joc în care fiecare în funcție de ocupația pe care o avea, striga în versuri diverse expresii care făceau parte din viața omului.

Spre exemplu

,,Șinc-o dată să-i dăm roată

Să se mire lumea toată.

Că astăzi la noi în sat

Multe, multe s-au schimbat.

Am făcut gospodărie

Și-am scăpat de sărăcie

Viața mi-e îmbelșugată,

Că suntem stăpâni pe soartă”

,,Cât e țara și Ardealul

Nu-i fecior ca dăișoreanul

Că-i înalt și subțirel

Parcă-i tras printr-un inel

Că se-mbracă românește

Și dansează feciorește”

,,Si-nc-odată să-i dăm roată

Să se mire lumea toată

Și-nc-odată tot așa

Să nu ne râză lumea”

,,Mă uitai din deal în luncă

Să văz mândra unde lucră

La amiazi unde mănâncă

Să mă duc să-i fac o umbră

Să n-o arză soarele

Că-i albă ca laptele

Să n-o arză sfântul Soare

Că-i frumoasă ca și-o floare. ”

,,Întoarce-te mândro-ntoarce

De trei ori cu fața-ncoace.

Întoacete mândo bine

Cu fața tot către mine. ”

,,Drag mi-i jocul românesc

Dar nu știu cum să-l pornesc

Că l-aș porni cât de bine

Dar râde lumea de mine

Râde lumea, râde țara

Râde mândrulița sara”

,,Frunză verde sălcioară,

Ăsta-i joc din Dăișoară

Se joacă de sărbători

De fete și de feciori”

,,Fost-am puiu pădurii

Și nu m-o mâncat lupii

Lupii mâncă oi și boi

Nu mâncă feciori ca noi

Lupii mâncă oi și vaci

Nu mâncă feciori săraci. ”

Gesturile din timpul jocului sugerează începutul unei sobre și importante ceremonii, gesturi care evident s-au pierdut prin veacuri și substanța a fost substituită de o nouă încărcătură de participare spirituală a dansatorilor, dar din ale căror mișcări s-au mai păstrat trăsături care sunt executate inconștient în virtutea forței de conservare a tradiției. Forma circulară de altfel este o trăsătură care ne duce cu gândul la schema roții solare care se află într-o continuă mișcare în sensul rotației pământului. În acest semn solar rotitor generațiile pătrund pe rând începând cu cele mai pline de vigoare. Pomponius Mela îi considera pe daci ,,partissimi ad mortem” – care credeau că existența se împlinește sub semnul solar ce îl sculptau pe pietrele altarelor și care nu își acopereau templele spre a putea privi spre lumină  și care trăgeau cu săgeți în norii ce acopereau fața zeului soare.  Dacă insula folclorică dăișoreană a conservat în dansul ei vestigiile unui rit îndepărtat, atunci acest rit este al vieții, al existenței concepute în continuă curgere prin succesiunea generațiilor, sub mărturia aceluiași soare care marchează neîntrerupta trecere a timpului. Învățarea jocului fecioresc în sat arată autenticul transmis generației de astăzi, față de cel învățat la ansamblu unde este stilizat pentru a putea fi pus în scenă.

În anul 2022, noiembrie, alături de Cristian Mușa, cercetator Dr. la Institutul de Etnografie si Folclor ,,C. Brăiloiu” București si membru al Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial și Andrada Iordache, am efectuat o cercetare de teren în localitățile Dăișoara, Dacia, Rupea și Crihalma, pentru monitorizarea și actualizarea localităților în care acest element de patrimoniu imaterial este viu și jucat în cadru natural.

Când Dumnezeu lucrează prin oameni, trebuie doar să observam. Să ascultam. Să primim. Recunoscător si împlinit că am reușit să vă arătăm o bucata din ceea ce este Dăisoara astăzi, si nu numai. Rupea. Dacia. Crihalma. Țara Cohalmului si oamenii ei care mișcă lucruri. Care joacă feciorește. Care strigă. Și care nu lasă jocul să moară.

Din 2024 – Prin Ordinul Ministrului Culturii privind constituirea grupurilor de monitorizare a elementelor înscrise în Patrimoniul Cultural Imaterial UNESCO ale României sunt onorat să fac parte din grupul de monitorizare multianuală a ,,Jocului Fecioresc”, iar pentru asta de fiecare dată când am ocazia înregistrez materialele care vor deveni arhivă. Sunt accesibilie pe pagina de facebook – „Dăișoara – tradiții locale” dar și pe canalul de YouTube, Florin Bucuțea.

„Frunză verde sălcioară,

Ăsta-i joc din Dăișoară

Se joacă de sărbători

De fete și de feciori”

În acest sat, dansul nu era un spectacol, ci o formă de manifestare a identității și apartenenței la un loc și o tradiție. Dansul fecioresc nu se desfășura pentru a impresiona privitorii, ci pentru a exprima sentimente, respect și mândrie locală. Jocurile de duminică sau șezătorile, prilejuri în care tinerii se adunau pentru a dansa și a învăța noile mișcări, erau ocazii de bucurie, dar și de învățătura neîntreruptă a tradiției din generație în generație. Astfel, jocul fecioresc a devenit o formă de artizanat spiritual, un legământ între trecut și viitor.

Acest dans are rădăcini adânci în istoria regiunii, fiind un simbol al celor care au ales să trăiască în izolare pentru a se proteja de autoritățile vremii. Fondatorii așezării de la Dăișoara au fost țărani care, în căutarea libertății, s-au adăpostit în pădurile ce înconjurau satul, în locuri departe de patrulele jandarmilor și de grofi. Astfel, tradițiile lor au rămas nealterate și s-au transmis, de-a lungul decadelor, fără influențe externe. În ciuda izolării, dansul fecioresc de la Dăișoara a rămas autentic, purtând în mișcările sale ritmuri și semnificații care se pierd în negura vremii.

Jocul fecioresc din Dăișoara este, în mod special, remarcabil datorită ritmurilor sale unice. Trecerea de la un ritm lent la unul accelerat, caracteristică acestui dans, nu este doar o trăsătură coregrafică, ci și o reflectare a unui timp istoric plin de schimbări și de ritmuri contrastante. Această schimbare de viteză simbolizează, în esență, evoluția vieții însăși: o existență plină de contraste, unde fiecare generație aduce cu ea o nouă viziune asupra lumii și a tradițiilor. În plus, un alt element distinctiv al dansului de la Dăișoara îl reprezintă gestul bărbătesc de a scuipa în palme înainte de a începe o figură de dans, un semn al pregătirii fizice și mentale pentru provocările viitoare.

Dansul, deși inițial bărbătesc, a evoluat și a înglobat și fetele în cadrul său. Feciorii din Dăișoara le-au introdus treptat pe fete în joc, adăugând noi mișcări și ritmuri specifice, precum purtata și învârtita. Acest ritual a evoluat, iar astăzi, în comunitate, fiecare tânăr este considerat un dansator, iar jocul nu mai este doar o activitate de divertisment, ci un mod de a transmite moștenirea culturală.

Tradiția strigăturilor locale este o altă caracteristică esențială a dansului fecioresc dăișorean. Aceste versuri, care sunt strigate pe parcursul dansului, sunt mai mult decât simple cuvinte. Ele sunt o formă de exprimare a gândurilor și sentimentelor tinerilor din sat și o metodă prin care se dezvăluie preferințele și aspirațiile lor.

Dansul din Dăișoara este, așadar, o formă de ritual social și cultural, care a evoluat de-a lungul secolelor, păstrându-și însă semnificațiile adânci. Fiecare figură de dans are o încărcătură simbolică ce reflectă respectul pentru tradițiile locale, dar și pentru natura umană. Chiar și astăzi, dansul fecioresc este un simbol al mândriei și al apartenenței la comunitatea dăișoreană. Este un mod prin care tineretul din sat continuă să-și exprime respectul pentru trecut și pentru învățăturile strămoșilor lor.

Astăzi, în ciuda globalizării și a schimbărilor rapide, jocul fecioresc din Dăișoara continuă să fie un simbol al continuității și al legăturii între generații. La fiecare eveniment cultural sau festivitate, acesta este primul dans care deschide programul, aducând cu el un val de energie și vitalitate care pune în valoare spiritul comunității. Este o tradiție vie, care se transmite de la o generație la alta, fiind păstrată cu mândrie de dăișoreni și apreciată de toți cei care au ocazia să o descopere.

Lucia este o voce care nu se ascunde niciodată în spatele convențiilor, dar nici nu se impune cu forța. Este un om cu o sensibilitate profundă, o sensibilitate pe care nu o expune oricum și oricând, dar pe care o lasă să prindă viață prin cuvinte. Am cunoscut-o de mai bine de 15 ani, timp în care am observat cum fiecare pas al ei este marcat de o tensiune între fragilitate și putere interioară. Atunci când scrie, se eliberează. Și nu scrie pentru a impresiona pe cineva, nici măcar pe sine. Scrisul este pentru ea o formă de purificare, de a face față „otrăvii” emoțiilor acumulate, o modalitate de a elibera ceea ce, altfel, ar putea deveni o povară pentru trupul și sufletul ei.

La fel cum poeziile ei sunt scrise dintr-o profundă vulnerabilitate, tot așa, Lucia este o femeie care a învățat să-și asume această latură a sa, chiar dacă multă vreme a încercat să o ascundă. Poezia ei e un act de sinceritate, un proces de traducere a unei emoții. Dincolo de cuvinte, însă, ceea ce o face cu adevărat remarcabilă este forța interioară de a nu renunța niciodată la visurile ei.

În acest interviu, veți înțelege mai multe despre Lucia, despre cum dragostea poate lăsa urme adânci și vindecătoare și despre cum, în ciuda tuturor îndoielilor, ea continuă să scrie și să-și urmeze visul cu aceeași determinare care o caracterizează. Și totodată, ne așteaptă la lansarea ei de carte, în 2026. Lucia, să-ncepem.

Cine este Lucia atunci când nu mai scrie nimic și nu mai impresionează pe nimeni — cine rămâne când se face liniște complet?

Au fost momente în trecut când nu știam să explic ce simt când scriu, nu știam de ce fac asta, nu știam nici din ce resursă îmi vine toată inspirația, pur și simplu o făceam. Cu timpul, am început să-mi pun întrebări pentru că voiam să aflu un răspuns și mi-a venit un singur cuvânt în minte – otravă. Da, știu că sună ciudat, doar că exact asta devin pentru mine emoțiile acumulate. Toate sentimentele, tot ce reprimi, tot ce nu scoți afară devine o otravă pentru corp.

Deci – când scriu eliberez, când scriu creez cu suferință și cu iubire în același timp. Nici azi nu am o definiție completă, dar Lucia care nu mai scrie nimic este captivă în ceva ce nu are nume momentan.

Nu am început să scriu ca să impresionez pe cineva, nici măcar pe mine, vine natural. Mă simt liberă când fac asta, iar faptul că sunt oameni care rezonează cu emoția mea, e doar un bonus.

„…otravă. Da, știu că sună ciudat, doar că exact asta devin pentru mine emoțiile acumulate.”

Ce ai studiat și cât din acel drum a fost alegerea ta sinceră și cât a fost încercarea de a te potrivi într-o lume care nu știe ce să facă cu sensibilitatea?

Am studiat Jurnalism și Comunicare la Universitatea din București. Am plecat din Brașov către haosul din capitală. Am plecat spre ce eram eu, pentru că exact asta eram – un haos.

La vremea aia vedeam sensibilitatea ca pe o slăbiciune. Nu voiam să vadă lumea că eu am emoții, cu atât mai mult, să vadă că o creație e rezultată din asta. Deși încă din copilărie am fost omul cuvintelor, nu am vrut să o accept și am respins partea asta din mine, de aici poate și confuzia mea – dorința să fac Jurnalism, să prezint știri, să mă vadă lumea la televizor.

Pe de altă parte, să știi că lumea știe foarte bine ce să facă cu sensibilitatea, fiecare o simte în toți porii, doar că o păstrează ascunsă pentru că nu mai știu către cine să și-o îndrepte pentru a se simți văzuți.

Asta a fost și frica mea de atunci, încercam să mă fac văzută, dar ignoram partea care îmi scotea autenticitatea afară.

Să scriu nu a fost o alegere, a fost un cadou, iar jurnalismul a fost doar hârtia ce l-a împachetat prea bine ca să-l văd mai devreme.

„…încercam să mă fac văzută, dar ignoram partea care îmi scotea autenticitatea afară.”

Când ai scris prima poezie care chiar te-a durut după ce ai terminat-o?

Am scris multe poezii, aveam multe notiție pe care astăzi îmi pare rău că le-am pierdut. Soră-mea zice că avem pe acasă un ”caiețel cu poezii” de când aveam vreo 10 ani. Trebuie să-l caut neapărat.

Totuși, o poezie care a ajuns foarte profund în sufletul meu a fost scrisă când eram într-o relație de destul de mult timp cu partenerul meu de atunci. Subiectul era despărțirea și deși nu aveam niciun gând să mă despart de persoana respectivă, sufletul meu scria sincer, iar când am terminat-o și am recitat-o ulterior, am plâns ca un copil.

Efectiv mi-am dat seama că trupul meu îmi dădea semne că ceva nu e în regulă înainte ca mintea mea să conștientizeze efectiv sentimentul.

„Scriu despre dragostea care lasă urme, dar care vindecă.”

Scrii despre dragoste — dar despre ce fel de dragoste, mai exact? Despre cea care vindecă sau despre cea care lasă urme?

Cred cu tărie că cele două sunt legate între ele. Scriu despre dragostea care lasă urme, dar care vindecă.

Există o poveste reală, un om real, o rană reală care a devenit sursa constantă a scrisului tău?

Oricum ar suna asta, cred că e prima dată când o spun – absolut toate poeziile mele sunt povești reale. Toate sunt simțite pe propria piele și pe propria inimă, doar că le mai șlefuiesc pe alocuri.

Imaginează-ți că toate amintirile ce m-au atins din punct de vedere emoțional sunt stocate în mintea mea ca în niște sertare în care găsești câte un dosar. În fiecare din ele găsești alte dosare, apoi alte dosare, etc.

Și ca să-ți răspund la întrebare, da, imaginează-ți că toate au câte un nume scris pe ele.

„…cred că e prima dată când o spun – absolut toate poeziile mele sunt povești reale. Toate sunt simțite pe propria piele și pe propria inimă.”

Cât din poezia ta este adevăr biografic și cât este ficțiune creată ca să îți protejezi inima?

Îți spun sincer că mi-aș dori ca scrierile mele să fie rezultatul imaginației, poate aș scrie mult mai mult, dar nu la fel de real.

În cazul meu, singurul rol pe care-l are imaginația e doar ca să-mi traducă emoțiile în cuvinte, astfel încât să găsesc o exemplificare palpabilă a unui feeling pe care l-am simțit la un moment dat.

Din păcate sau din fericire, nimic din ce am scris nu e ficțiune și nici nu cred că inima este făcută că să fie protejată. Oricât de clișeic ar suna, e făcută să simtă. Chiar dacă pe parcurs mai are nevoie de câte un plasture, nu ține de ceva ce avem mereu în control.

„Nu cred că inima este făcută că să fie protejată.”

Ți s-a întâmplat să regreți că ai publicat un poem, pentru că a dezvăluit prea mult din tine?

Nu am regretat absolut niciun poem postat, deși-mi asum că pot fi oameni din trecutul meu care mă urmăresc și azi. Părerea mea e că nimic nu e „prea mult” în artă.

Care este partea ta pe care o ascunzi cel mai bine în viața de zi cu zi, dar care se vede limpede în poezii?

Profunzimea e cea care se vede cel mai clar în creațiile mele. Ciudat e că nu-mi ascund partea asta niciodată, doar că ea nu simte să iasă când nu are loc.

Cumva, pare că și-a însușit propria conștiință și a învățat când e momentul să iasă la suprafață și cu cine. E foarte selectivă. Uneori nu iese nici cu mine, mai ales când mă simte absentă, e foarte orgolioasă. E funny că spun asta, dar realizez acum, în timp ce scriu.

Deși nu am văzut-o niciodată așa, are mult sens pentru mine.

Cum vezi poezia scrisă astăzi într-o lume a vitezei, a superficialului și a scroll-ului infinit? Mai are poezia puterea să oprească pe cineva din goană?

Oh, da, și încă cum, Florin! Și ți-o spune cineva care-și postează creațiile pe Tiktok. Ai zice că e o platformă potrivită pentru poezie? Nu cred. Nici eu nu am zis asta, au fost câțiva ani în care fix aspectul ăsta m-a oprit.

Evident că poezia are impact asupra unei nișe, ce-i drept, uneia foarte restrânse, ținând cont de faptul că nu aduce în viața unui om prea mult entertainment.

Nu aduce asta, dar aduce ceva ce umple un gol. Toți avem goluri care simt să fie umplute și spații ce simt să fie înțelese. Asta face poezia, nu vindecă, dar înțelege.

Ai fi surprins cum se opresc oamenii la un videoclip de al meu și-mi spun ”textul ăsta a venit la momentul potrivit”, ei poate sunt în metrou, poate sunt în pauza de masă, dar s-au oprit.

Dacă e ceva de care sunt sigură e că niciun om nu e superficial, mai ales dacă îl cunoști la un nivel profund. Fiecare are o parte care încă nu a fost ascultată și cred cu tărie că poeziile mele au puterea să ofere măcar senzația că ești văzut și că nu trăiești singur o emoție.

„Se formează o comunitate care își dorește să simtă în timp ce are piciorul pe accelerație.”

Crezi că publicul de azi mai are răbdare pentru emoție autentică sau trebuie „ambalată” ca să fie acceptată? De impactul pe social-media a poeziei recitate, ce ne poți spune?

Eu nu l-aș numi public, ci oameni care împărtășesc trăiri similare într-un mod diferit.

Cred că tocmai asta e și ideea. Mulți oameni nu au trăit niciodată sentimentul ca cineva poate avea răbdare cu ei, iar consecința tristă este că devin, la rândul lor, nerăbdători cu propria persoană.

Cred că exact asta e. Emoțiile și trăirile ambalate într-o poezie îî fac pe oameni să se oprească și să simtă.

Am plecat pe drumul ăsta spunându-mi mereu că poezia nu mai e de actualitate și că nu s-ar îmbina niciodată cu social-media, dar poftim, am găsit o modalitate să prindă glas (la propriu).

Nu am inovat eu poezia recitată, dar te asigur că în momentul în care îi este asociat un chip și o trăire, prinde o altă culoare, să spunem că devine o scriere „digerabilă” pentru vremurile astea grăbite.

Visul tău de a deveni o voce — la propriu, prin voice-over — prin muzică, prin scris, prin social-media, vine din dorința de a fi auzită mai mult decât ai fost până acum?

Nu sunt cu nimic mai bună sau diferită de cel de lângă mine, dar am realizat că pot ajuta oamenii să nu se simtă singuri în avalanșa de emoții ce-i cuprinde zilnic.

În anul 2022 am făcut un curs de voice-over pentru că cineva mi-a spus că am o voce bună pentru reclame sau audiobook-uri.

Apoi am scris câteva poezii care au ajuns să facă parte din câteva piese lansate pe youtube.

Toate încercările mele de a-mi face auzită vocea (și la propriu, și la figurat) au venit dintr-un spațiu care era mult prea aglomerat. Trebuia cumva să scot afară tot ce am strâns.

Trăim viața asta și strângem tot felul de trăiri, de sentimente, de iubire, de dezamăgiri, dar uităm că așa cum ne facem curat în casă, așa e nevoie să facem și cu sufletul. Pentru mine, toate sunt instrumente care mă ajută să mă eliberez. Evident că nu pot să le fac pe toate, momentan m-am oprit la poezie.

 

„Toate încercările mele de a-mi face auzită vocea au venit dintr-un spațiu care era mult prea aglomerat.”

Anul acesta îți lansezi prima carte. Ce emoții te încarcă și spune-mi, te rog, câtă muncă stă în spatele acestui vis devenit realitate.

Așa-mi doresc, Florin.

Recunosc că nu sunt nici pe aproape de a-i pune punct, mai am multe de scris și aspecte de finisat, însă emoția pe care o simt doar gândindu-mă că-mi voi ține în mână cartea, mă face să radiez.

Nu pot să descriu în cuvinte ce voi simți, mi-e greu, însă da, e puțină muncă în spate (puțin mai multă) pentru că vreau să-i dau o „culoare” cu totul specială și pentru asta, trebuie să gândesc câteva idei, să le pun pe foaie și să apelez la oameni care să mă ajute.

Pe lângă asta, va trebui să contactez și editura care-mi va prelua conținutul, deci este ceva activitate de împins la deal, dar nu pot decât să mă las cuprinsă de avalanșa aia de emoții ce o să vină când se va publica.

Apropo, te aștept la lansarea de carte!

Care este visul tău cel mai fragil — acel vis pe care încă îl rostești cu teamă, dar care te ține în mișcare în fiecare zi?

Să fiu liberă. La momentul ăsta mă simt captivă, cumva, încă în haos. De aici și dorința de a mă elibera cu atâta patos. Aici mă refer strict din punct de vedere profesional.

Îmi doresc să-mi dau voie să creez în adevăratul sens al cuvântului, spune-i carieră, dacă vrei.

Totuși, dacă mă întrebi la un nivel mai profund de atât, cred că fragilitatea se găsește în visul care mă plasează pe o scenă cu microfonul în față.

„Să fiu liberă. La momentul ăsta mă simt captivă, cumva, încă în haos. De aici și dorința de a mă elibera cu atâta patos.”

În momentele în care îndoiala devine mai puternică decât inspirația, ce te face să continui să scrii și să crezi în drumul tău?

Nu mi-e frică de nimic altceva în drumul ăsta cum mi-e frică de mine.

Sunt un om al schimbărilor, nu-mi place să stau prea mult într-un loc, nu-mi convine să mă plafonez și fac greșeala pe care o facem mulți, să ne plictisim de propriul farmec.

Nu am multe momente de îndoială, știu ce fac și de ce fac, dar recunosc că nu mereu sunt inspirată.

În momentele în care simt că nu mai am resurse sau că sunt copleșită, din contră, nu continui să scriu, mă opresc și-mi dau timp. Îmi ofer răbdare să mă regăsesc. Inspirația are și ea nevoie de odihnă.

„…greșeala pe care o facem mulți, să ne plictisim de propriul farmec.”

Dacă ar trebui să ne lași aici, la finalul interviului, câteva versuri care nu te-au părăsit niciodată — le-ai putea scrie acum pentru noi?

Fiecare dintre noi e construit din mii de uși

Unele cu lacăte din care ies scânteie

Altele în care poți intra doar dacă porți mănuși

Asta, bineînțeles, dacă găsești o cheie.

Unii suntem, poate, mai doritori și mai deschiși

Și lăsăm cheia chiar în ușă,

Dar celor cărora le este greu și sunt închiși

Găsești și acolo cheia, numai că-n cenușă.

Și-atunci când cortina se ridică, de eșec nimeni nu te ferește

Iar dacă ții neapărat să faci un act,

Joacă un rol în care exteriorul mereu îmbătrânește

În timp ce sufletul rămâne intact.

„Nu mi-e frică de nimic altceva în drumul ăsta cum mi-e frică de mine.”

„Cine nu știe ce este vecinătatea, nu știe ce este Transilvania.”
Johannes Halmen, preot al Bisericii Evanghelice din Saschiz

Transilvania nu poate fi înțeleasă doar prin monumente, biserici fortificate sau peisaje. Ea se explică, mai ales, prin formele sale de organizare comunitară, prin felul în care oamenii au știut să trăiască, să muncească și să se sprijine unii pe alții. Dintre acestea, vecinătatea – cunoscută în unele zone sub numele de nobărie, iar sărbătoarea ei sub numele de fosnich – este una dintre cele mai solide și mai expresive structuri sociale ale Transilvaniei istorice.

O organizare născută din nevoia de supraviețuire

Vecinătățile sunt o formă de organizare a vieții sociale elaborată în Evul Mediu occidental și adusă în Transilvania de coloniștii sași. Ulterior, ele au fost preluate, adaptate și trăite în moduri diferite de maghiari și români, supraviețuind până în zilele noastre sub diverse forme.

Încă de la fondarea localităților, exista preocuparea de a reduce distanța dintre gospodării. Apropierea fizică era esențială pentru reacția rapidă în fața pericolelor: invazii, incendii, calamități. Din această nevoie s-a născut comunitatea de întrajutorare, care, în timp, a căpătat roluri economice, administrative, religioase și morale.

Organizarea strictă a vecinătăților a fost o condiție esențială a muncii în comun, element indispensabil supraviețuirii. Așa cum se consemna în Constitution von Agnetheln ăncă din anul 1717:
„Unitatea îi apără pe oameni în caz de pericol, iar neînțelegerea le pricinuieste durere și dispariție.”

Vecinătatea – un contract social viu

Vecinătatea era garanția că nimeni nu rămâne singur. Dacă ți se întâmpla ceva, ceilalți interveneau. Era un adevărat contract social între vecini, asumat și respectat.

Toate lucrările comunale se realizau împreună: repararea acoperișurilor, săparea șanțurilor, ridicarea unei case, aducerea lemnelor din pădure pentru cei neputincioși. Un cuplu proaspăt căsătorit nu era lăsat singur: vecinătatea venea, ajuta la săpat fundația casei, iar la final munca era urmată de sărbătoare. Se muncea și se petrecea împreună.

În situații-limită – boală, necaz, moarte – vecinătatea prelua întreaga povară organizatorică. La o înmormântare, vecinii se ocupau de tot, pentru ca familia îndoliată să poată jeli. Solidaritatea nu era o opțiune, ci o obligație morală, consemnată an de an în registrele de vecinătate.

Ca într-o mare familie. Regulile sale erau stabilite după dictonul nescris „fă bine ca să-ți fie bine”.

Nobăr-fotărul și „primul smartphone din lume”

În fruntea vecinătății se afla nobăr-fotărul, conducătorul și organizatorul vieții comunitare. Rolul său nu era unul simbolic, ci profund practic: el stabilea ordinea lucrărilor, convoca adunările, media conflictele și se asigura că regulile vecinătății sunt respectate. În cercetarea de teren realizată la Cincu și Cincșor, alături de Uwe Constantin Boghian, acest rol apare constant în relatările informatorilor ca fiind „omul care ținea satul legat”.

Unul dintre cele mai sugestive instrumente ale acestei organizări era semnul vecinătății – o plăcuță de lemn care circula din gospodărie în gospodărie. La Cincu, din relatările culese pe teren, semnul nu era însoțit de explicații scrise: simpla lui prezență la poartă era suficientă pentru a transmite mesajul. Fie că era vorba despre o chemare la ședință, o muncă în comun sau un eveniment neprevăzut, obiectul funcționa ca un cod comunitar unanim înțeles.

La Cincșor, Uwe Boghian amintește faptul că semnul vecinătății impunea o reacție imediată: gospodarul era dator să-l ducă mai departe fără întârziere, refuzul sau neglijența fiind considerate abateri grave de la regulile nescrise ale comunității. În acest fel, circulația semnului nu transmitea doar informație, ci și responsabilitate.

Nu întâmplător, preotul Johannes Halmen de la Biserica Evanghelică fortificată din Saschiz numea acest sistem, cu umor, „primul smartphone din univers” inventat de sași. Dincolo de metaforă, cercetarea de teren confirmă eficiența acestui mijloc de comunicare: un obiect simplu, dar investit cu autoritate colectivă, capabil să mobilizeze rapid o întreagă comunitate. Semnul vecinătății nu era doar un mesaj, ci expresia concretă a unui acord social profund interiorizat.

Țihinul – chemarea la adunare

Această chemare purta un nume: Țihinul. Cu el, nobărul-fotăr mergea din poartă în poartă, invitând oamenii la adunarea generală a vecinătății. Întâlnirea începea cu o ședință: se discutau realizările anului trecut, se stabileau sarcinile pentru anul ce urma și se prezentau cheltuielile consemnate în registru.

Se spune că, înainte de fosnich sau nobărie, toți cei certați trebuiau să se împace. Comunitatea nu putea funcționa în dezbinare.

Fosnichul și nobăriile din Țara Cohalmului

În jurul datei de 24 ianuarie, în satele din zona Rupea aveau loc petreceri comunitare asemănătoare balurilor mascate ale sașilor și ungurilor. În unele localități, sărbătoarea poartă numele de Fosnich (în satele comunei Hoghiz), iar în altele este cunoscută drept Întâlnirea vecinătăților sau Nobării (Dăișoara, satele comunei Bunești).

Denumirea de Fosnich provine dintr-o veche sărbătoare săsească, preluată ulterior de comunitățile românești și încărcată, în timp, cu nuanțe patriotice legate de Ziua Unirii. Un exemplu elocvent cercetării mele, este Dăișoara, unde au existat și există patru nobării: de la deal, de din jos, de pe față și de pe dos. Fiecare își ținea ședința proprie, iar apoi urma întâlnirea generală, organizată la Căminul Cultural. Accesul era permis doar sătenilor. Fiecare venea cu un coș cu bucate și băutură, se juca, se dansa, se întărea comunitatea.

Această structură s-a păstrat până în prezent: nobăria având loc în data de 24 ianuarie 2026, la Căminul Cultural din sat, unde momentul principal al serii este „HORA UNIRII”.

Vecinătatea și identitatea săsească

Încă de pe vremea primilor coloniști care au migrat în Transilvania, sașii știau care este menirea lor – să apere teritoriul – și își cunoșteau drepturile, fiind subordonați direct regatului. De fiecare dată când era numit un nou rege, sașii organizau validarea legilor după care se ghida comunitatea, de către regatul aferent. Pe lângă cadrul legislativ diferit, sașii au avut șansa de a-și organiza structuri bisericești locale, fapt datorat distanței față de Esztergom, unde se afla episcopul cărora ei îi erau subordonați. Apoi, odată cu reformarea, sașii au văzut șansa de a-și crea o confesiune proprie.

„Foarte important de luat în considerare sunt școlile. Sașii spun că dacă nu avem școală, nu avem nimic. Încă dinainte de Reforma Protestantă, fiecare sat dispunea de câte o școală. Se preda bineînțeles în limba latină. Apoi sistemul școlar a fost modernizat la inițiativa lui Johannes Honterus. El a întemeiat în Brașov primul gimnaziu umanist și sistemul de învățământ propus de el a fost apoi preluat și de celelalte școli din Transilvania. Acestea erau susținute de biserică. Era o formă a comunității de a se organiza. Reacție la influența maghiară în statul austro-ungar, biserica a susținut și mai puternic aceste școli, care pe atunci funcționau ca școli private, această conjunctură permițându-le să își determine în mod independent conținutul de predare, în vreme ce în școlile de stat sistemul de învățământ tindea să urmărească maghiarizarea elevilor. Prin dezvoltarea și autonomia sistemului de învățământ și al bisericii, limba de predare putea fi germana. Biserica și școala ocrotesc astfel identitatea sașilor.”

Comunitatea era la rândul ei susținută printr-un sistem de organizare sătesc, specific, în cadrul căruia oamenii defineau reguli pentru a le respecta apoi. Acest sistem este numit vecinătăți. În cadrul vecinătăților (Nachbarschaften), oamenii, vecinii se ajutau în treburile gospodărești precum construcția unei case, a unei fântâni sau cu prilejul unui eveniment. În cazul unei înmormântări, de exemplu, se ocupau vecinii de toate aspectele organizatorice, iar membrii familiei afectate puteau jeli. În acest fel comunitatea se organiza într-un mod eficient și structurat.”

Placa sau tabla de vecinătate era un semn de comunitate folosit în tradițiile săsești din Transilvania. Acestea aveau rolul de a marca, comunica sau simboliza funcții sociale și organizaționale în cadrul comunității. Placa era circulată între membrii comunității și era folosită pentru a transmite un mesaj, un ordin sau anunțuri diverse în numele comunității sau al conducătorilor ei. Erau semne de comunicare colectivă în cadrul satului.

Mai mult decât o formă de organizare

Dincolo de reguli și structuri, vecinătatea răspundea unei nevoi profunde: nevoia de a fi și de a acționa împreună. Ea exprima solidaritatea, dar și eficiența. Era un mecanism social care transforma comunitatea într-un organism viu, capabil să facă față vieții în toate ipostazele ei.

Poate tocmai de aceea, vecinătatea rămâne una dintre cele mai autentice chei de lectură ale Transilvaniei. Nu ca nostalgie, ci ca model de coeziune, responsabilitate și umanitate.

Adunarea vecinătății „Oarda” – Dăișoara, jud. Brașov

Vecinătatea era garanția că tu nu ești singur niciodată și dacă ți se întamplă ceva, ceilalți sar să te ajute. Era un fel de contract social între vecini.

Nobăria în actualitate

Pe vremuri, adunarea nobarilor era una fixă și strict delimitată: participarea era permisă exclusiv membrilor satului, satenilor de drept, fără intervenția sau prezența persoanelor din afara comunității. Această rânduială reflecta o organizare internă bine definită, bazată pe apartenență, responsabilitate comună și respectarea tradițiilor moștenite. În acele timpuri, nobaria funcționa ca o structură închisă, menită să protejeze identitatea satului, valorile sale și modul de viață tradițional. Deciziile se luau în interiorul comunității, iar fosnichul devenea locul unde se întărea coeziunea dintre săteni și se transmiteau regulile nescrise din generație în generație. Odată cu trecerea vremurilor și cu schimbările sociale inevitabile, această organizare a cunoscut o adaptare firească. Depopularea satelor, mobilitatea crescută și deschiderea către alte comunități au dus la o redefinire a modului în care nobaria este trăită astăzi. În prezent, adunarea nu mai este rezervată strict doar satenilor, ci a devenit o invitație deschisă tuturor apropiaților satului — rude, prieteni sau persoane care simt o legătură autentică cu comunitatea și doresc să ia parte la această sărbătoare.

Această deschidere nu diminuează valoarea tradiției, ci, dimpotrivă, contribuie la păstrarea ei vie. În contextul în care numărul satenilor se împuținează, includerea altor persoane reprezintă o formă de continuitate și de adaptare la realitățile actuale. Nobaria rămâne astfel un simbol al identității locale, dar și o dovadă că tradițiile pot evolua fără a-și pierde esența, păstrând echilibrul dintre rânduiala de odinioară și nevoile prezentului.

Vă așteptăm în data de 24 ianuarie 2026!