Care este aportul teatrului în educarea tinerilor? Poate arta dramatică să responsabilizeze și să mobilizeze o comunitate? În ce mod contribuie arta la formarea unei percepții de ansamblu asupra lumii? Matricea Românească a invitat-o pe Mihaela Rădescu, actriță la Teatrul Mic și cofondatoare a Centrului de Teatru Educațional Replika, la un dialog despre pedagogia prin artă și impactul social. 

Pionierat în teatrul independent

Mihaela este brașoveancă și absolventă a Facultății de Teatru din Târgu Mureș. După o perioadă bună petrecută în peisajul teatral târgoviștean a decis să vină la București și să dea concurs pentru ocuparea unui post de actor. “Când am venit în Capitală, am avut imediat ce să joc datorită domnului Victor Ioan Frunză, care m-a distribuit în spectacolul Tamerlan cel Mare, montat la Teatrul Național din București. Am ajuns să pășesc pe aceeași scenă cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Florina Cercel, Leopoldina Bălănuță, Gheorghe Visu, a fost ca o a doua școală. Apoi am ajuns la Teatrul Mic datorită directorului de atunci, Dan Micu, și încurajată de doamna Leopoldina Bălănuță“, povestește Mihaela Rădescu.

Spectacolele pe care le-am făcut la Green au pornit de la teme care mă ardeau

În 1996, teatrul independent începea să-și facă loc în peisajul artistic din România. Mihaela și-a canalizat energia pentru susținerea acestei mișcări. “Este vorba de Teatrul Luni de la Green Hours, spectacolele produse acolo tratau teme care mă ardeau și despre care nu se vorbea. Apoi, regizorul Radu Apostol m-a invitat să colaborăm la spectacolul Ca pe tine însuți, iar experiențele acestui spectacol au constituit bazele asociației“, a spus Mihaela Rădescu.

Întâlnirea care a dat naștere unui proiect îndrăzneț

Legătura și determinarea de care erau mânați Mihaela, Radu, Viorel Cojanu și Mihaela Mihailov a dus la apariția Asociației Replika și a primului ei proiect, Familia Offline. “Timp de șase luni, împreună cu copiii de la Școala Generală nr. 55 am realizat ateliere de improvizație, jocuri de grup, iar textul piesei, ideile, structura personajelor sunt un rod al muncii colective. Spectacolul vorbește despre situația copiilor ai căror părinți sunt plecați peste hotare, iar maturizarea lor naște întrebări fundamentale“, povestește Mihaela.

Dacă genul de teatru care abordează teme grave este bine făcut, atunci îi poate da motive de gândire spectatorului

După succesul înregistrat cu Familia Offline, au urmat alte proiecte. “Noi avem spectacole pe teme acute, puternice, despre care lumea nu dorește să discute. Spre exemplu spectacolul Limite se adresează profesorilor și părinților, pentru că în el vorbim despre școala românească unde, în afară de factorii decizionali, profesorii și părinții sunt și ei segmente importante. Avem avantajul ca echipa Replika să fie una completă, avem regizor, dramaturg, scenograf, artist video, apoi actori. Am zis să împărtășim din experiența noastră tinerilor prin acordarea unor rezidențiate în care ei vin și lucrează gratis cu noi“, detaliază Mihaela Rădescu.

Adolescenții deschid ochii la lucrurile de care până atunci nu le păsa

Au urmat o serie de spectacole prin licee, biblioteci, în care tinerii au luat contact cu un anumit soi de teatru și cu o montare diferită. În urma acestor experiențe am vrut să aflu de la Mihaela Rădescu care sunt beneficiile educației prin teatru pentru un adolescent. “Sun lucruri care se acumulează, nu poți spune că dacă te duci odată la școală și prezinți un spectacol, acel copil va fi automat interesat de teatru. Ei trebuiesc obișnuiți cu participarea rațională, dar și empatică, atunci se va transforma ceva în copil, vor începe să gândească și să deschidă ochii la lucrurile de care inițial nu le păsa“, a zis Mihaela.

Orice act artistic care nu conține emoție nu cred că poate fi numit un act artistic autentic

După lungi peregrinări pe la Teatrul Foarte Mic și Teatrul de Comedie, Centrul de Teatru Educațional Replika are de cinci ani un sediu pe strada Lânăriei în care își așteaptă spectatorii. Intrarea este liberă, pentru că scopul celor implicați nu este profitul material ci educarea publicului. În spatele acestui demers stă o muncă titanică, fie că vorbim de obținerea finanțărilor sau de întreținerea spațiului. Însă Mihaela rămâne optimistă și îmi spune cu zâmbetul pe buze: “E un efort mare, dar nu vreau să mă vait. Trebuie să demonstrăm că se poate și așa, ne ajută sponsorii mici și așa mergem mai departe“.

Importanța conservării patrimoniului cultural spiritual și curajul unei persoane de a salva o biserică veche de peste 250 de ani, aceasta a fost tema expoziției de fotografie „Lacrimile Vinței“, pe care o găzduiește zilele acestea Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. Autoarea fotografiilor și a conceptului este Raluca Prelipceanu, iar curator este Rodica Marinescu. Expoziția documentar face parte din proiectul „Educația prin cultură” al Liceului, care are ca scop educarea privirii celor tineri.

Vința, o comunitate condamnată

Ideea expoziției a apărut atunci când Raluca Prelipceanu a aflat de drama comunității din satul Vința, de pe Valea Arieșului. În acest sat, în 1760, a fost construită o biserică zveltă. Concurența inevitabilă cu satele vecine a făcut ca biserica din Vința să fie înaltă și frumoasă, Pictura din interior a fost făcută în frescă de Simion Silaghi Sălăgeanu și a fost terminată în anul revoluției lui Tudor Vladimirescu.

Deși încărcată de istorie și de tradiție, biserica aceasta s-a văzut amenințată de unul dintre iazurile de decantare a sterilului provenit din exploatarea de cupru de la Roșia Poieni. Veche de 40 de ani, exploatarea de cupru a generat cantități imense de reziduuri, iar depozitarea lor în iazuri de decantare a dus la strămutarea integrală a unor localități. În Vința, sterilul ajunsese deja la câțiva metri de biserica veche de două secole și jumătate, iar frumusețea ei era condamnată să se piardă.

În 2018, Raluca Prelipceanu a fost cea care a inițiat o mișcare care a pus în contact energia Arhiepiscopiei Ortodoxe de la Alba Iulia, a Academiei Române, a companiei CupruMin și a Muzeului ASTRA din Sibiu. Rezultatul a fost salvarea, pe bucăți, a bisericii: fresca a fost extrasă și depozitată momentan la muzeul sibian, iar turla și pereții bisericii au fost demontați și urmează să fie remontați pe un amplasament în incinta generoasă a aceluiași muzeu ASTRA. Raluca Prelipceanu a făcut numeroase fotografii înainte de demontarea bisericii, iar ele au fost publicate în albumul „Liturghisiri în adâncuri”. Albumul a fost, de fapt, relansat cu prilejul evenimentului de la Liceul „Anastasia Popescu”, alături de monografia „Vința – radiografia unei comunități care dispare”.

Cine câștigă atunci când trecutul confruntă prezentul

Expoziția de la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” a reunit o parte dintre fotografiile cu biserica din Vința pe marginea iazului de steril. Sunt imagini în care biserica pare că are istoria în spate și un viitor înnegurat în față. Expoziția devine astfel o mărturie asupra faptului că memoria poate fi păstrată și că valorile vechi nu trebuie întotdeauna să se recunoască învinse în fața valorilor economice concrete și presante.

Prof. Monica Șerbănescu, declarație la eveniment: “Colaborarea noastră cu doamna Rodica Marinescu în cadrul acestui proiect presupune o secțiune de educație a privirii, care este o componentă foarte importantă pentru copii. Educația privirii presupune atenție, rost, gândire, reflecție. Prin expoziția aceasta, copiii înțeleg Vința din punct de vedere istoric, geografic, teologic, dar și din punctul de vederea al patrimoniului cultural. Timp de o lună, cei care vor privi expoziția vor avea o înțelegere în adâncime a faptului că avem un patrimoniu de o bogăție extraordinară și ține de noi dacă îl vom păstra sau nu“.

Raluca Prelipceanu, declarație la eveniment: „Pentru mine, totul a pornit ca o întâmplare, pentru că eu îmi doream să fac o expoziție cu bisericile de pe Valea Arieșului care aveau pictură veche, iar pe listă era și Vința. La început planul meu era să atrag atenția asupra situației în care se găsea biserica și speram că apoi cineva să se ocupe de salvarea ei, dar până la urmă a fost necesar să mă implic mai mult. Biserica reprezintă efortul unei comunități, iar ca să ridici o biserică acum aproximativ 250 de ani sub stăpânirea austriacă nu era deloc ușor”.

Cristina Ursu este trainer de peste opt ani și este specializată în public speaking, storytelling și orientare în carieră. Cu peste 100 de traininguri la activ, Cristina se ocupă cu organizarea TEDx Băneasa, iar pe lângă acestea conduce propriul business. Matricea Românească a provocat-o la un dialog despre mentoratul în business, formarea unui lider, și arta unui discurs public.

Calitatea umană, mai de preț decât un CV stufos

Dacă arunci un ochi pe CV-ul ei, o să rămâi surprins să descoperi câtă experiență a acumulat. Eu însă am vrut să pătrund în spatele acestui perete informativ și să văd cine este și cum gândește Cristina Ursu. “Să știi că primul cuvânt care mi-a venit în minte este om! Pentru că departe de tot CV-ul și experiența pe care le-am acumulat, pe mine ceea ce mă interesează din momentul în care am plecat din corporația în care m-am format ca trainer este să pot să răspund nevoii oamenilor cu care interacționez“, a spus Cristina Ursu pentru Matricea Românească.

Fie că e vorba de trainingurile pe care le țin, de sesiunile de coaching, de evenimentele pe care le fac, m-a interesat ca omul să plece cu ceva de acolo

 

Cristina ajunsese într-un moment în care orice training pe care îl ținea în corporație nu mai reprezenta deloc o provocare. “Fiind într-o corporație și ținând traininguri trebuie să te supui unor norme, unor cerințe, și atunci cunoscând foarte bine firma, profilul oamenilor care lucrau acolo și știind exact ce vrea compania, totul devenise ca un tipar. Atunci mi-am zis că eu pot mai mult, dar nu pot dacă nu plec de aici, pentru că dacă rămân aici și nevoia mea este satisfăcută, îmi este confortabil și călduț. Așa că de aici a început să se sădească sămânța unei firme pe cont propriu. Sigur, nu știam pe ce direcție o să merg, doar doream să fac training-uri pe cont propriu, să nu mai depind de o firmă, și așa am plecat din corporație“, povestește Cristina Ursu.

Cristina Ursu. Credit foto: Danmade

The Betterist și povești de la TEDx

Cristina a ținut câteva training-uri pe cont propriu și feedbackul a fost unul peste așteptări, așa a luat naștere The Betterist. “După ce i-am dat această identitate și am obținut forma legală am gândit deja primul eveniment. Se numește În Tandem. Am pornit de la faptul că de foarte multe ori auzi în jur zicale de genul ”puterea este la tine”, ”o să te descurci singur”, ”vei reuși singur”. Or, noi de fapt în viață nu suntem singuri, din clipa în care ne naștem cineva este acolo lângă noi, iar acest lucru se continuă pe tot parcursul vieții. Atunci am zis să sparg acest mit, și am dat primei ediții tema Relație și educație“, spune Cristina.

Or, noi de fapt în viață nu suntem singuri, din clipa în care ne naștem cineva este acolo lângă noi, iar acest lucru se continuă pe tot parcursul vieții

Pe lângă gestionarea propriului business, Cristina se ocupă și cu organizarea TEDx Băneasa. Am rugat-o să ne spună mai multe despre conceptul TEDx și diferența față de proiectul ei. “Următoarea ediție TEDx pe care o voi organiza pe trei octombrie are ca temă sloganul marinei Statelor Unite și anume, Improvise. Adapt. Overcome. TEDx caută mesajele, nu neapărat un nume de speaker, ci ideea pe care speakerul o promovează. Să nu vină omul la TEDx cu gândul că o să îi vorbească președintele unui țări și gata, nu, ci îmi vorbește președintele unei țări pentru că are o idee fascinantă prin care poate motiva și inspira oamenii”.

Cheia unui speech reușit este emoția

Am fost curios să aflu care este cheia unui discurs pentru ca acesta să fie catalogat drept unul complet. “Pentru mine cheia care deschide ușa este emoția. Când vin oamenii la cursurile mele de public speaking, în primul și în primul rând ce încerc să fac, dincolo de tehnici, de structuri și strategii, este să îi pun în contact cu emoția lor. Pentru că atunci când trăiești realmente povestea pe care o ai de spus, clar ea va ajunge la public într-un mod natural“, a spus Cristina Ursu.

Există oameni care au discursuri fascinate și pe care le poți urmări foarte bine, dar care nu conțin o poveste personală

Am vrut să aflu de la Cristina câteva sfaturi pentru o bună gestionare a momentelor de criză ce survin în urma unui eșec profesional. “În momentul în care te lovești de primul eșec, de prima barieră, sfatul meu este ca în acele momente să nu te gândești că acel lucru nu va funcționa deloc, ci doar la faptul că nu ai găsit calea potrivită prin care să faci să funcționeze acel lucru. În momente de eșec trebuie să gândești care sunt factorii problemei, evaluezi, iar apoi reimplementezi. Ce mi se pare foarte important e să îți dai seama ce vrei să faci, care e direcția pe care vrei să te duci, să ai determinarea și credința că ceea ce faci, faci bine și să dezvolți capacitatea de a nu lua eșecurile personal. E foarte important să nu te lași doborât de eșecuri pentru că din toate problemele prin care a-i trecut se va construi povestea pe care o poți spune oamenilor“, precizează Cristina.

Ipostazele antreprenorului și raportul față de profit

Am rugat-o pe tânăra antreprenoare să-mi spună câte ceva și despre relația dintre angajator și angajat. Care este cheia succesului în acest domeniu, în condițiile în care piața muncii de astăzi este marcată de lipsa forței de muncă și de fluctuațiile foarte mare de personal. Cristina are răspunsul pregătit: “Cred că totul se reduce la leadership. Iar ca să fii un bun lider, fie că vorbim de unul dintr-o corporație sau de un antreprenor care are oameni în subordine, trebuie să te conectezi cu oamenii. Trebuie să le înțelegi nevoile, să comunici cu ei, să le insufli motivația de care au nevoie ca să tragă împreună la aceeași barcă. Clar, un lider trebuie să fie un exemplu, însă evident că este și el vulnerabil, iar în momentul în care greșește, normal este să recunoască acest lucru și să ceară ajutorul“, spune Cristina.

Ca lider, trebuie să înțelegi nevoile angajaților tăi, să comunici cu ei și să le insufli motivația de care au nevoie

Antreprenoriatul este despre investiție, dar și despre profit. Merită însă să cauți profitul cu orice preț? Este aceasta o carte bună de jucat pentru un antreprenor, și în special pentru unul la început de drum? “Foarte posibil să nu reușești, iar în momentul în care faci un business strict în ideea aceasta vei fi văduvit de pasiune. Pentru că, indiferent ce vei oferi către consumatori, tu vei vedea doar banii care ți-ar putea intra. Dar oamenii nu cumpără doar produsul, pentru ei contează și cum îi faci să se simtă. Mi se pare foarte important ca ceea ce faci să faci cu pasiune, pentru că după aceea vor veni și banii“, spune cu multă convingere Cristina Ursu.

Totul a început ca o joacă! Nu a fost dragoste la prima vedere, ba chiar din contră. Matei s-a apucat de pian împins de la spate de părinții care doreau să-i ocupe timpul. Relația cu instrumentul s-a schimbat pe parcurs, iar astăzi tânărul din Focșani este elev în clasa a IX-a la Liceul ”George Enescu” din București. Matricea Românească vă spune povestea lui Matei Lăbunț, tânărului care face din pian o prelungire a sufletului său.

Totul a început ca o joacă

Matei își amintește că în copilărie era un puști pasionat de jocuri. Nu avea în gând o carieră muzicală, dar părinții au spus că trebuie să-și găsească un hobby. “Ai mei m-au dat la pian cu gândul că poate se prinde ceva de mine, să îmi ocup timpul. La început mi s-a părut un instrument greu și plictisitor, după vreo două săptămâni de pian am zis că nu merită și că eu o să renunț“, a spus Matei Lăbunț pentru Matricea Românească.

După vreo două săptămâni de pian am zis că nu merită și că eu o să renunț

În tot acest timp, profesoara observase potențialul tânărului și l-a întors din drum. “După vreo două luni a început să mă pasioneze, încât am început să caut singur piese mult mai grele decât eram în stare să cânt. Repetam acasă singur, apoi veneam la profesoara mea cu un repertoriu mai greu și la un an după aceea am avut prima apariție pe scenă: o audiție la Ateneul din Focșani“, spune Matei.

Cum i-a lăsat Ciprian Porumbescu pe greci cu gura căscată

Sigur că nu se gândea la o carieră de pianist era doar o pasiune. Ulterior a început să asculte foarte multă muzică clasică, atât de multă încât a decis că trebuie să treacă peste nivelul unei simple pasiuni. “În 2017 după ce am câștigat câteva concursuri prin țară, am fost în Grecia unde am avut un recital împreună cu corul Pastorala. Grecilor le-a plăcut foarte mult și am fost impresionat de publicul de acolo pentru că noi ca muzicieni simțim fiecare respirație, simțim când publicul e atent sau nu, e o transmisie de energie. Am transcris balada lui Ciprian Porumbescu pentru pian și am cântat-o în fața grecilor. Am fost foarte curios cum vor reacționa și din tot repertoriul pe care l-am pregătit cel mai mult le-a plăcut balada. Țin minte că după asta toți grecii se întrebau cine este Ciprian Porumbescu, pentru că nu auziseră de el“, a povestit Matei.

Eu în primul rând mă duc la un concurs ca să învăț, nu mă duc pentru premiu

Matei a participat la multe concursuri atât naționale cât și internaționale. A avut ocazia să cânte în fața unui public foarte divers, care simte în felul său vibrația muzicii clasice. Am fost curios să aflu care este filozofia sa atunci când merge la o competiție. “Toate concursurile au o anumită valoare. Eu în primul rând mă duc la un concurs ca să învăț, nu mă duc pentru premiu. Merg ca să învăț să cânt, să primesc opinii, să măsor nivelul. În Italia am fost la două concursuri, unul în Sicilia și celălalt în Milano. Când ești într-un concurs, ești mai mult tu cu juriul și vrei ca totul să fie perfect pentru ei“, spune Matei Lăbunț.

Relația cu instrumentul. Ce este un artist?

Am vorbit cu Matei despre raportul interpretului cu instrumentul și care este rețeta prin care cele două devin una. “Cred că Dumnezeu, ca să comunice cu noi, ne-a dat muzica, iar noi am dezvoltat-o mai departe. Noi comunicăm unii cu alții prin muzică, iar orice instrument muzical trebuie să devină o prelungire a instrumentistului. Se spune că vocea umană este instrumentul cel mai aproape de perfecțiune și că toate celelalte instrumente sunt imitații care încearcă să fie la fel de bune ca vocea umană. Eu cred că muzica ne ține în niște parametri, ne face să fim oameni, pornind de la psalmii lui David unde avem menționată harpa ca instrument“, spune Matei.

Noi comunicăm unii cu alții prin muzică, iar orice instrument muzical trebuie să devină o prelungire a instrumentistului

Poate unul din cele mai uzate cuvinte în zilele noastre este “artist”. L-am întrebat pe Matei Lăbunț ce reprezintă pentru el un artist adevărat. “Un artist nu poate fi orice om care scrie trei poezii și gata. Cred că e nevoie ca artistul să pătrundă într-o lume mai profundă, într-o lume metafizică. De obicei este o lume neînțeleasă, diferențiezi un artist prin comportamentul lui ciudat, sau prin tot felul de excentricități. Artistul e într-o lume în care se regăsește, el își creează viața după acea lume. Și e foarte important să păstreze un echilibru între acea lume și cea reală “.

Este muzica clasică pentru oricine?

Muzica de azi este atât de diversă și atât de multă, încât muzica clasică pare a rămâne cu o nișă foarte îngustă de public. Am vrut să aflu de la Matei dacă acest gen muzical este rezervat doar unei anumite categorii sociale. “Muzica clasică se adresează tuturor, depinde și ce oameni ai în jur, cât de mult pot înțelege, cum au fost educați, sunt mulți factori la mijloc. Când am fost premiat în anul 2018 de către Radio România Muzical, a fost organizat un concert la Mall ParkLake, doar cu muzică clasică. Am fost foarte surprins să văd cum a reacționat lumea la piesele celebre din repertoriul clasic, oamenilor chiar le plăcea și au spus că mai vor. Am reușit să conving oameni să meargă la concerte, oameni care nu aveau nicio treabă cu muzica clasică“, povestește Matei Lăbunț.

Cred că muzica lui Bach este cea mai aproape de Dumnezeu

Dar toate aceste reușite au în spate o doză mare de muncă. Programul de lucru al lui Matei este o adevărată asceză muzicală, în care sunt implicate deopotrivă mintea și sufletul. “E foarte important ca muzician să te dezvolți, să ai cunoștințe din toate domeniile ca să le poți aplica în muzică. Toată muzica are o poveste, trebuie să ai o cultură muzicală. Ca să trăiești intens ai nevoie de o înțelegere, o trăire. În timpul semestrului studiez cam patru ore, maxim am studiat vreo opt ore în continu. Însă contează mai mult cum studiezi decât timpul de studiu. Noi nu suntem făcuți pentru a cânta la un instrument, ci ne modelăm corpul și mâinile după acel instrument. Noi studiem ca să uităm de partea fizică, în timpul concertului trebuie să fim dincolo de partitură“, spune Matei Lăbunț.

Educația prin ochii lui Matei

Matei este un tânăr promițător de care cu siguranță vom mai auzi, fie pe scenele din țară fie pe cele din străinătate. La final de interviu când am vorbit despre studiu nu m-am putut abține să-l întreb cum i se pare viața de elev în România și ce crede despre sistemul educațional. “Sincer, cred că e arhaic, nu numai în muzică, dar și în alte domenii. Trebuie să faci așa cum ți se spune, memorezi, tocești și după aceea cânți. Aici nu mai putem vorbi de creativitate, ci de piedici. Muzica nu înseamnă a memora niște note, iar profesorii făcând parte din acest sistem sunt modelați de el. Dacă ei fac ceva greșit, nu este vina lor, ci a sistemului strâmb care își revarsă consecințele asupra lor“, conchide Matei Lăbunț.

Când era elev de liceu nici nu se gândea că va ajunge să lucreze într-un mediu universitar. Tot ce dorea era să se retragă într-o zonă de munte. Astăzi îl vezi cu timp și fără timp printre studenți, povestind cu ei, ajutându-i, totul într-un perpetuu exercițiu al iubirii. Vorbim despre întrebările și neliniștile tinerilor de azi cu părintele Victor Mihăilă, slujitor la paraclisul Universității de Științe Agronomice din București.

A dorit să devină pădurar, dar a ajuns preot

Născut în inima Capitalei, părintele Victor a dorit să evadeze de timpuriu din agitația metropolei. Se gândea să se ducă la munte și să devină pădurar, așa că a urmat Colegiul de Silvicultură la Brașov. Acolo i-a cunoscut pe tinerii din ASCOR și a început să participe la conferințele organizate cât și la pelerinaje. “Ulterior s-a deschis perspectiva mea către preoție. Am simțit în anul trei de silvicultură o chemare”, a spus părintele Victor pentru Matricea Românească.

Îmi dădeam seama că ar fi un mare lucru să lucrez cu tinerii, dar era ceva la care nu speram

După o pregătire asiduă, a intrat la Facultatea de Teologie din București și avea în minte ca după terminarea ei să se ducă preot la țară. “Îmi dădeam seama că ar fi un mare lucru să lucrez cu tinerii, dar era ceva la care nu speram, eu doream să mă duc la țară. În anul 2001, când aveam licența, s-a deschis o nouă perspectivă, biserica de aici începuse să se construiască, iar după ceva vreme am fost chemat să ocup acest post“, a zis părintele Victor Mihăilă.

Paraclisul Universității de Științe Agronomice din București, la care slujește părintele Victor Mihăilă

Dacă îi chemi pe tineri, ei vor veni

Începutul nu fost deloc ușor, părintele a gândit un plan prin care să strângă în jurul său cât mai mulți tineri. “Am început cu organizarea agapelor, care ne dau prilejul să petrecem un timp împreună după slujbă, când comunitatea este întreagă, menținem acest obicei de 18 ani. Apoi și am format un grup de voluntari care merg lună de lună și vizităm căminele de copii și bătrâni din județul Ilfov. Iar în cele din urmă nu am putut uita de dimensiunea pedagogică, așa că din anul 2000 organizăm săptămânal cateheze și seri de studiu biblic. Fiind un mediu studențesc, era suficient doar să propui tinerilor și ei veneau, dacă noi nu am fi propus, s-ar fi mulțumit doar cu slujba și atât. Biserica este în mod fundamental o școală, dacă lipsește educația atunci picăm în formalism și superstiție“, crede părintele Victor.

Biserica este în mod fundamental o școală, dacă lipsește educația atunci picăm în formalism

Și asta nu este totul, când oamenii sunt însetați vor mai mult. Așa că în centrul pastoral misionar ce se învecinează cu bisericuța de lemn a luat naștere un ciclu de conferințe care a adus în mijlocul comunității oameni de o aleasă pregătire spirituală și morală. “Până acum i-am avut în mijlocul nostru pe Mihai Neamțu, domnul doctor Pavel Chirilă, părintele Iustin Miron de la Mănăstirea Oașa, scriitorul Cristian Filip, apoi domnul doctor Constantinescu de la Spitalul Colțea care ne-a povestit despre cum a operat oameni împușcați în timpul Revoluției“, a zis părintele Victor Mihăilă.

Atitudinea în fața adicțiilor

Fie că vorbim de social media, de droguri, alcool, pornografie, tinerii sunt cei mai expuși. Am fost curios să aflu cum poate evita un tânăr aceste adicții. “Pe de o parte trebuie să cunoască consecințele nefaste ale dependenței și să adopte o atitudine responsabilă față de propria viață. E important pentru tineri să aibă o motivație, un scop în viață. Chiar dacă nu este un scop spiritual, dar să fie un proiect în care să se implice, iar atunci nu vor mai avea timp și nici resurse pe care să le risipească. De pildă poți să urmărești o performanță sportivă, sau profesională, acestea te vor duce către un stil de viață echilibrat și te vor capacita să lupți pentru scopul tău“, spune părintele.

E important pentru tineri să aibă o motivație, un scop în viață

Fiecare a auzit măcar odată în viață cuvintele “să faci ceea ce spune popa, nu ce face popa!“. De unde până unde s-a ajuns aici? “Cred că este și vina noastră a clericilor. Dacă vorba noastră nu va fi îmbrăcată de trăire, de viață, și ne vom mulțumi doar să cităm din ce spun marii duhovnici, atunci nu vom atrage tinerii. Ei simt treaba aceasta. Desigur, și predica are rostul ei, dar trebuie mai mult decât atât“, spune părintele.

Tinerii și credința

L-am întrebat pe părintele Victor cum ar trebui să vadă un tânăr relația cu biserica și implicit cu Iisus Hristos. “În Biserică tânărul ar trebui să vadă o cale de a se pregăti atât pentru viața aceasta, dar mai ales pentru viața veșnică. Să vadă în biserica o garanție a bunei cuviințe, a umanității noastre, a prietenei, a normalității, fiindcă după cum observați ritmul vieții este prea alert și inuman. Cât despre relația cu Hristos, ei trebuie să vadă în El cel mai bun prieten, după cum spune: voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ce vă poruncesc Eu. Hristos nu ne impune nimic, dar nu poți fi prieten cu cineva pe care nu îl cunoști“, a răspuns părintele Victor.

Sfinții contemporani spun des că fericit este acela care propovăduiește nu prin cuvânt, ci prin viața lui

Sentimentul de totală independență, gândul că ești centrul pământului și că nimeni nu are dreptul să îți spună ce să faci, reprezintă un pericol pentru oricine. Tinerii creștini resping autoritatea care le impune reguli, dar în acest context ce facem cu poruncile Bisericii? “Eu mă gândesc că putem compara poruncile Bisericii cu regulile de circulație, care includ foarte multe interdicții deoarece nu pot fi formulate altfel, dar cu toate acestea ne ajută să circulăm în siguranță și să nu vătămăm pe alții. De aceea și  Dumnezeu a pus poruncile ca niște reguli de circulație către viața veșnică“, concluzionează părintele Victor Mihăilă.

Când te întâlnești cu Gabriela și îi afli povestea, rămâi uimit. În spatele trupului firav de numai 16 ani se ascunde dubla campionă mondială și dubla vicecampioană la Kempo. Prin ceea ce face, Gabriela vrea să schimbe mentalitatea conform căreia fetele nu pot practica un asemenea sport. Matricea Românească a stat de vorba cu Mădălina Gabriela Stanciu despre depășirea propriilor limite și lupta până la sânge, într-un nou interviu din seria “Elite și proiecte”.

Primii pași pe tatami

Împinsă de la spate de mama sa, Gabriela a început să facă sport de la șase ani. “Prima oară mama m-a dus la handbal, dar mingea era mult prea mare pentru mâna mea, după aceea m-a dus la gimnastică, dar nu mi-a plăcut. Așa că a considerat că trebuie să mă ducă la un sport pe care l-a practicat și ea, mama făcuse karate la sala Rapid. Am făcut timp de un an karate până când sala a intrat în reparații, după aceea m-am dus la Wushu, la o sală de lupte din apropierea casei“, a povestit Gabriela pentru Matricea Românească.

În sportul acesta trebuie să ai multă tehnică, asta e baza. Iar apoi trebuie să vii cu mentalitate și calm

Gabriela a fost remarcată de antrenorii cu care se pregătea, iar aceștia au văzut potențialul ei. “Apoi am făcut Udao și la un moment dat am plecat cu antrenorul care se rupsese de clubul Udao. Am ajuns la clubul Combat Spirit, ulterior am ajuns la Clubul Arco Sport University, care mi-a dat șansa să mă duc la Campionatul European de Wushu din 2019. Acolo am luat locul trei“, a spus Gabriela.

Mama a făcut credit bancar pentru ca Gabriela să poată pleca în Rusia

În spatele palmaresului impresionant pe care îl deține se ascunde însă mult sacrificiu și o mamă care ar face orice pentru reușita propriului copil. Așa a fost anul trecut, când din pricina lipsurilor materiale mama Gabrielei a trebuit să facă împrumut la bancă. “În 2019, mama a făcut credit la bancă. În acel an, un domn îmi promisese că îmi dă banii pentru deplasarea în Rusia, dar cu două săptămâni înainte de plecare nu mai era de găsit. Atunci mama a decis să facă un credit la bancă. Nici cei de acolo nu voiau să ne dea creditul, însă până la urmă am reușit“, povestește Gabriela.

În 2019 mama a făcut credit la bancă pentru a mă deplasa în Rusia

Pentru a reuși în acest sport, nu este suficient să ai doar forță fizică, trebuie să vii și cu o mentalitate de fier în ring. Am fost curios să aflu care este filozofia sportivei, cum își tratează adversarii și cum îi abordează. “Sunt anumiți pași de vizualizare a adversarului. Prima oară îl caut pentru a-i studia tactica. Nu dau față în față cu adversarul înainte de meci, doar îl studiez,  nu încerc să-l intimidez sau să-l provoc. Însă la rândul meu am fost provocată și am fost descalificată. Se întâmpla prin anul 2015-2016, când adversara mea care mi-a fost și colegă îmi dădea mesaje de intimidare. Eu eram pe semicontact. Ea știa că atunci când mă enervez îmi pierd controlul. Și, într-adevăr, i-am dat o lovitură foarte puternică și m-au descalificat. Atunci am pierdut anumite calificări. În sportul acesta trebuie să ai multă tehnică, asta e baza, dar dacă ai tehnică, după asta trebuie să vii cu mentalitate și calm. E important să rămâi calm pentru a-i vedea mișcările adversarului“, dezvăluie Gabriela secretele tactice pe care le stăpânește.

Despre școală și cultura binelui

Gabriela nu este o fată de aur doar în ring, ci și în afara lui. Este în clasa a X-a, iar semestrul I l-a încheiat cu media 9,55. “Am reușit să le demonstrez profesorilor că dacă suntem sportivi, nu suntem automat și proști. M-am întâlnit cu această mentalitate, că dacă facem sport suntem lipsiți de inteligență. Dacă acești oameni nu au fost învățați să facă sport, vor să ne facă și pe noi să renunțăm, asta cred eu. Aș elimina această mentalitate a profesorilor, în care dacă nu înțelegi ceva ești scos la tablă și ți se dă un doi, asta nu e în regulă“, a zis Gabriela.

Eu am fost ajutată de către alții cu echipamente, așa că vreau să dau și eu mai departe

În ciuda programului destul de încărcat, Gabriela își face timp și pentru voluntariat. ”Am mers la o casă de copii din Șindrilița unde am descoperit mulți copii cărora le place sportul. Am fost acolo pentru a fi spiridușii Moșului, iar din bursa mea de la școală, care era oricum mică, am făcut câteva pachete pentru copiii de acolo. Vreau să ajut și să dau înapoi ceea ce am primit. Un proiect de suflet a fost către o fetiță de la mine de la sala de antrenament, pe nume Mădălina. Când am văzut-o, parcă mă vedeam pe mine în copilărie și i-am donat primul echipament, iar de fiecare dată când vine la antrenament mă văd exact cum eram eu în copilărie. Dacă eu am fost ajutată de către alții cu echipamente, de ce să nu dau și eu mai departe! Dacă le dai copiilor iubire de la început ei vor ști să dea mai departe și în felul acesta rămânem oameni“, spune cu multă convingere Gabriela.

Un campion gândește pe termen lung

Cu toate că are toate datele pentru a continua acest sport, Gabriela nu îl privește ca pe o meserie. “Pentru mine va rămâne o pasiune, după școală vreau să devin kinetoterapeut pentru copii și antrenoare. Am în plan să îmi iau diploma de arbitru, apoi pe cele de antrenor, și după asta să fac cursuri de kinetoterapie“, spune Gabriela.

Visul meu este să ajung la Olimpiada din 2024. Voi munci ca să fiu acolo

Iar viitorul sună provocator! Acum Gabriela face eforturi pentru a strânge suma necesară deplasării la Campionatul European din Rusia, unde va reprezenta România, iar în octombrie are în vedere particiaprea la Campionatul Mondial de Wushu din Maroc. Gabriela mulțumește oamenilor care o sprijină. Știe că singură nu poate să se lupte și încearcă prin tot ceea ce face să atragă lângă ea oameni care mai cred în excelență și muncă.

Nu m-am putut abține ca în final să nu o întreb care este cel mai îndrăzneț vis al ei pe plan sportiv.“Acum sportul pe care îl practic a devenit probă la Jocurile Olimpice, iar visul meu este să ajung la Olimpiada din 2024. Voi munci ca să fiu acolo”, privește încrezătoare spre viitor Gabriela.

Pentru Alexandru, o persoană ce se confruntă cu dificultăți reprezintă o provocare la bunătate. Nimic nu i se pare imposibil, dacă îți dorești cu adevărat, iar cel mai mare adversar al lui este timpul. Fie că se ocupă de propriul business sau este pe teren împărțind donații, Alexandru nu face deloc rabat de la crezul său: să îi respecți pe cei din jur așa cum te respecți pe tine. Matricea Românească vă spune povestea tânărului care schimbă inimile celor din jur într-un nou interviu din seria “Elite și proiecte“.

”Mai erau două persoane în mașina accidentată…”

De când se știe, Alexandru nu a fost indiferent la ceea ce se întâmplă în jurul său. De-a lungul timpului a încercat să se implice în orice fel de proiecte, cu dorința de a aduce schimbarea. A fost o pregătire îndelungată, dar a existat și un moment de declic. Își amintește și acum ziua aceea. “Într-o zi veneam de la țară și am trecut pe lângă un accident de circulație în zona Dâmboviței. Era februarie. Am oprit să văd ce se întâmplă. Toți oamenii se strânseseră grămadă lângă victimă, iar aceasta cu ultimele puteri a spus că mai sunt două persoane în mașină, un adult și un copil. În momentul acela, impulsionat fiind, am aruncat geaca de pe mine și am intervenit. Am reușit să rabatez scaunul și am scos copilul și pe tatăl lui, copilul a supraviețuit însă tatăl nu. A urmat impactul mediatic, am fost atunci și decorat de domnul Raed Arafat. Țin minte că la ceremonie în ziua aceea erau mulți prieteni și toți spuneau că acum e momentul să îmi fac o asociație”.

Am reușit să rabatez scaunul și am scos copilul și pe tatăl lui, copilul a supraviețuit însă tatăl nu

Momentul era favorabil pentru un astfel de proiect, dar Alexandru a calculat totul. “Am început să intru în contact cu familii, atât din București, cât și din Focșani și Buzău și m-am axat pe spațiul rural. Am zis să aleg această zonă pentru că în București erau deja multe organizații și asociații care ajutau, dar în mediul rural nu se prea duce multă lume. Astfel, Fabrica de fapte bune a apărut oficial în anul 2016“, a povestit Alexandru.

Un business cu latură filantropică

Alexandru a reușit cu timpul să îmbine cu succes latura filantropică cu cea antreprenorială. “Am o firmă de servicii de curățenie prin care încerc să implic persoane defavorizate sau persoane cu probleme în a se integra pe piața muncii“. Cu toate acestea primele încercări nu au ezitat să apară. “Toți cei pe care i-am implicat în proiect au fost foarte încântați, dar mulți nu se țineau de program. M-am dus către zona de curățat suprafețe tapițate, mochete, pardoseli, iar pentru aceasta aveam nevoie de o echipă formată din doi oameni“, a zis Alexandru Puiu.

Am o firmă de servicii de curățenie prin care încerc să implic persoane defavorizate

Au fost însă numeroase cazuri fericite: Alexandru povestește cu zâmbetul pe buze despre un băiat ieșit din sistemul de protecție al copilului, care prin muncă s-a integrat social perfect, iar acum este pe picioarele lui.

Se găsesc locuri și pentru noi angajați. “Avem acum o fată care acum e în plasament, care va termina clasa a XII-a și va trebui să plece de la familia care o are în grijă. Trebuie ajutată să se întrețină, deci se pare că voi avea în firmă și o persoană care să răspundă la telefon și să facă programări“, spune Alexandru.

Fapte bune made în Romania

Fabrica de fapte bune a început să crească de la an la an. L-am întrebat pe Alexandru cum au luat naștere primele proiecte. “Primul proiect a fost Curățenia ta de Crăciun, cadoul lor! și a fost organizat în cartierele din suburbiile Capitalei.

Când oamenii fac curat de Crăciun dau peste o grămadă de lucruri pe care nu le mai folosesc, iar pe cele reutilizabile am zis să ni le aducă pentru a le duce la sate. Din proiectul acesta s-au născut și caravanele. Am strâns vreo 7-8 mașini, iar din banii pe care i-am adunat am luat alimente“, își amintește Alexandru Puiu.

Să te gândești la cei din jurul tău așa cum te-ai gândi la tine

După aceasta, proiectele au venit ca de la sine, însoțite și de oameni dispuși să lucreze voluntar pentru implementarea lor. “Apoi a fost proiectul Ani de liceu, prin care oferim copiilor din Vrancea care sunt clasa a VII-a și chiar mai mari, o bursă prin care își acoperă costurile de transport, rechizite, haine. Alt proiect este Fabrica de case, inițial am început cu renovarea unei locuințe unde erau patru copii și doi adulți, toți locuiau într-o cameră, iar în cealaltă cameră țineau animalele. Am făcut subzidirea casei, am tencuit, am pus termopane și am transformat camera unde erau animalele într-o cameră de locuit. Ulterior s-au mai adăugat două case.”

”Nu pot uita de campania în parteneriat cu Metro prin care am oferit șapte mașini de spălat semiautomate familiilor sărace, pe lângă asta le-am adus un frigider și detergent pentru un an de zile. Și nu în ultimul rând avem proiectul Zâmbește sănătos în colaborare cu trei doctori stomatologi, prin care oferim consultații gratuite copiilor, dar și mici intervenții“, își amintește Alexandru.

Filozofia din spatele faptelor bune

Programele pe care Alexandru Puiu și fabricanții de fapte bune le pun la cale, vin să schimbe mentalități. Nu este vorba doar de rezolvarea unei nevoi de moment, ci au gândit totul în așa fel încât să schimbe viitorul celor mici. “Consider că adulții sunt mai greu de schimbat în comparație cu copiii. Tot ce facem noi se adresează familiilor cu copii, dar în ideea de a beneficia copilul. Adulților le punem două condiții: să-și dea copiii la școală și să fie curați. Nu vrem nu știu ce note, dar să meargă la școală și să fie curați. Anul acesta vrem să începem un proiect la Letca Nouă în județul Giurgiu. Am găsit acolo un director cu care colaborăm foarte bine și vrem să dotăm laboratorul de informatică cu calculatoare. Dorim să aducem zece calculatoare și în fiecare weekend să mobilizăm o echipă de voluntari care să lucreze cu copiii“, spune încrezător Alexandru Puiu.

Sunt peste tot, în metrou, în campusurile de sticlă și beton, la cafenele, mereu cu un laptop în față și cafea într-o cană încăpătoare. Corporatiștii. Zilele lor se consumă printre taskuri, call-uri și miting-uri. De multe ori s-a spus vorba aspră: corporația mănâncă suflete. Și, deși mulți ar părea că detestă viața din corporație, în același timp n-ar renunța la ea. Cum e viața de corporatist? Aceasta a fost tema discuției pe care am avut-o cu Narcisa Ilie, o tânără care și-a petrecut primii 13 ani din viața profesională într-o multinațională.

Viața din spatele geamurilor panoramice

Narcisa a intrat în lumea multinaționalelor imediat după primul an de facultate. A fost remarcată pentru language skills, știe la perfecție engleza, italiana și franceza, așa că job-ul într-o multinațională a venit firesc. “Primul meu job a fost într-o corporație italiană, lucram în domeniul financiar și ulterior am primit ca sarcină să mă ocup de clienți din diverse țări ale lumii. Ulterior ajunsesem să acopăr o mare parte din Europa și Africa“, a spus Narcisa Ilie pentru Matricea Românească.

E amuzant că, dacă te duci într-un alt departament, acronimele pe care le-ai învățat în departamentul tău au cu totul altă semnificație

În interiorul clădirilor de sticlă există un limbaj de sine stătător. “Acolo oamenii nu mai reușesc să vorbească într-o română obișnuită, e un mix de română și engleză, cu mulți termeni specifici fiecărui departament. E amuzant că dacă te duci într-un alt departament acronimele pe care le-ai învățat în departamentul tău au cu totul altă semnificație“, a povestit Narcisa.

Narcisa, alături de voluntarii de la Fabrica de Fapte Bune

Portul și graiul corporatist

Stilul de viață corporatist, privit de pe margine: viață de birou, pauze dese, salarizare peste media națională, sală de recreație, posibilități de avansare. E realitate sau e praf în ochi? “Oamenii din multinațională sunt atât de frumos îmbrăcați, dar la o privire mai atentă se vede la ei un soi de oboseală… Când coboară în lift, pe scări, în campus, mulți dintre ei sunt apăsați, stresați. Când îi văd acum, îmi aduc aminte de mine, mă consumam pentru lucruri mărunte și nu îmi dădeam seama. Am avansat mult și am ajuns astfel să lucrez foarte mult, maximul meu de lucru a fost de douăzeci de ore fără pauză“, își amintește Narcisa Ilie.

Corporatistul este recognoscibil după limbaj și după port

Disciplina, asta deprinzi în corporație. Dacă nu ai încă un stil de lucru organizat și ai nimerit în multinațională, va trebui să te disciplinezi rapid. Iar apoi vin împrumuturile culturale, inevitabile în urma contactului cu multitudinea de colegi și clienți din atâtea țări diferite. “Corporatistul este recognoscibil după limbaj și după port. Pentru el devine o rutină să frecventeze anumite magazine, să meargă în anumite pub-uri, iar după un an de zile începe să devină plictisit și nu îi mai convine nimic, ajunge să nu se mai bucure de ceea ce are“, spune Narcisa Ilie.

Voluntariatul e o formă de evadare

Da, voluntariat, dar când? După un program epuizant luni-vineri, odihna de weekend e esențială. În ciuda programului său infernal, Narcisa a refuzat să devină roboțel, așa că a făcut din voluntariat o cale de evadare din monotonia de la birou. “Fac voluntariat de când mă știu.  Am început cu liceul, unde după ore dădeam meditații colegilor la română, latină și alte materii. În facultate am făcut voluntariat cu câțiva copii care locuiau într-o casa de tip familial îi ajutam la teme, și extra le vorbeam despre mitologie, istorie, îi învățam engleză, franceză. După o perioadă am intrat într-un ONG care făcea activități în centrele de plasament. Mi-am propus ca prin acest voluntariat să nu mă opresc doar la a face lecții cu copiii, ci îmi doream să-i integrez în societate, pentru că ei rămân mereu cu acel stigmat de copii răi de la Centru“, a povestit Narcisa.

Ca voluntar, scopul tău nu este acela de a primi mulțumiri și recompense, ci să contribui la schimbarea vieții oamenilor

Prin intermediul firmei unde lucra la acea vreme, Narcisa a reușit să organizeze campanii back to school și a oferit rechizite pentru copiii de la sate. “Doream să mă asigur că tot ceea ce am strâns va fi livrat către copii. Așa l-am întâlnit pe Alexandru Puiu, care își deschisese un ONG.  Am dezvoltat cu el o colaborare ce durează până azi. Ca voluntar, scopul tău nu este acela de a primi mulțumiri și recompense, ci să contribui la schimbarea vieții oamenilor. În străinătate există o cultură a voluntariatului, ceea ce la noi din păcate lipsește“.

Viața după multinațională

Acum Narcisa a decis să privească de pe margine sfera corporatistă. Dar asta nu înseamnă că stă pe o insulă tropicală, într-un hamac în bătaia razelor de soare, nu e genul. Este încrezătoare în noul rol pe care și l-a asumat și este plină de energie atunci când vorbește despre locul ei de muncă actual: “M-am reorientat către un alt domeniu, iar acum lucrez în învățământul privat și sunt director de programe after school. Îi învăț pe copii atenția, observația și conștientizarea. I-am învățat să-și facă complimente unii altora, i-am învățat să se bucure de lucrurile mici“.

Frumusețea portului popular și arta iconografică și-au dat întâlnire zilele acestea la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din București.  Aici a avut loc în seara zilei de luni, 3 februarie, finisajul expoziției de pictură „Mir și borangic”, realizată de Camelia Ionescu-Popa. La eveniment au participat cadrele didactice ale liceului, elevi ai liceului însoțiți de familiile lor și jurnaliști.

Punctul de început este Crucea

Am stat de vorbă cu artista expozantă, Camelia Ionescu-Popa, și am întrebat-o cu ce încărcătură spirituală a venit această expoziție. „Această expoziție este în primul rând o căutare, este o cercetare pe care o întreprind ca artist plastic. Este un limbaj prin care pot deschide noi orizonturi compoziționale. Ia românească este un simbol ce valorifică ideea de cruce. Este crucea care s-a cusut fir cu fir în portul popular românesc, iar dacă privim cu atenție vom vedea același simbol și în icoană. Ia stă în strânsă legătură cu viața pământească a omului care a purtat-o, dar totul se învârte în jurul crucii, de aici am pornit expoziția”, a răspuns artista.

Expoziția a fost prezentată în mai multe locuri din România și Franța

Expoziția „Mir și borangic” are deja o istorie. Picturile Cameliei Ionescu-Popa au putut fi admirate și în vara anului trecut, la Galeria Romană din București. Ulterior, expoziția a fost montată în luna septembrie la  Muzeul Istoriei, Culturii și Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos, iar recent expoziția a fost prezentată la Paris.

Când nu e la spital cu cei mici, cutreieră magazinele căutând cadouri pentru ei. E toată un zâmbet, iar acest lucru îi molipsește și pe cei din jur. Fie că e la Spitalul ”Marie Curie”, Fundeni sau Institutul Oncologic, misiunea Alexandrei este clară: să readucă bucuria în viața copiilor care se luptă cu cancerul și leucemia.

Drumul unui corporatist către voluntariat

Alexandra a absolvit Facultatea de Istorie, iar apoi s-a angajat într-o multinațională. Nu crede că a fost un angajat model, ba din contră. “Am plecat pentru că am simțit că locul meu nu este acolo. Era o realitate în care nu mă regăseam, cred că după ce am plecat au dat petrecere“, mărturisește într-un hohot de râs Alexandra Răureanu.

“Copiii au o capacitate de acceptare pe care noi adulții nu o avem”

Ulterior a trecut prin experiența spitalului. Din fericire nu a fost ceva grav, o simplă sinuzită care a făcut-o să fie internată pentru ceva vreme la Spitalul Matei Balș. “Pe coridor cu mine era un băiețel care fusese operat pe creier, atunci am aflat că există copii care fac cancer. După ce am ieșit din spital am început să fac voluntariat o perioadă de timp, iar printre organizațiile unde am fost era și Hospice ‘Casa Speranței’. Într-un decembrie am fost cu colindul la Institutul Oncologic din București, la secția de oncopediatrie. Eram zece oameni care își dădeau coate care să stea mai în spate la cor… A fost penibil, dar pe copii i-a amuzat teribil. Și o perioadă de timp am revenit ca voluntar“, a povestit Alexandra Răureanu pentru Matricea Românească.

Cum a intrat Iron Man în operație

În anul 2015, Alexandra a fondat Asociația Spitale Curate și a implementat programul Zi cu Fapte Bune. “Duceam fructe copiilor de pe secția de oncologie, asta mi s-a părut mie că le lipsea la vremea respectivă. Tot mergând pe secție am adăugat treptat câte ceva în funcție de necesitățile copiilor, așa am adăugat produse de igienă, apoi nutritive. Dar unul dintre cele mai faine lucruri a fost sărbătorirea zilelor de naștere. Prima a fost pe secțiile de oncologie de la Spitalul Marie Curie“, își amintește Alexandra.

“Planul meu este să aduc bucurie acolo unde e nevoie de ea, cât mai mult timp posibil”

Astăzi Alexandra este expertă în petreceri tematice organizate pentru copiii bolnavi. “Totul a pornit de la un băiețel de patru ani! Trebuia să se opereze, pentru că avea o tumoră la ficat. Medicii au venit și au început să-i povestească ce se va întâmpla, el a stat puțin pe gânduri și a spus că nu vrea să se opereze. M-am nimerit acolo în timpul uneia dintre vizite și am rămas să stau de vorbă cu el. Din poveste în poveste l-am întrebat ce supererou îndrăgește. S-a luminat la față și a spus că îi place de Iron Man. Atunci l-am întrebat ce ar face dacă Iron Man ar veni să se opereze. Copilul a răspuns: ‘Păi, la câte face Iron Man, operația asta e nimic pentru el!’ I-am promis că o să îi găsesc un costum de Iron Man și l-am întrebat dacă așa o să mergă la operație, și a zis da! Am umblat tot Bucureștiul, m-am uitat pe Google, și în final am găsit costumul și i l-am adus. Copilul a mers la operație și când s-a trezit de la terapie intensivă era îmbrăcat în Iron Man. Când l-am vizitat nu se mai dezlipea de costum, și era foarte mândru de cicatricea dobândită în urma intervenției. Am observat că s-a vindecat mai repede în comparație cu ceilalți copii care nu aveau niciun stimulent emoțional“, a mărturisit Alexandra.

Când e de jucat, ne jucăm, când e de plâns, plângem

E ușor de înțeles cât de dramatic este pentru părinți să se vadă confruntați cu diagnosticul de cancer pentru copilul lor. Am vrut însă să aflu cum traversează copiii experiența aceasta. Alexandra rezumă o întreagă suită de întâlniri în câteva fraze. “La copii e mult mai simplu. Adulții sunt mult mai încrâncenați, mie așa mi s-a părut. Copiii trăiesc prezentul la maxim: când e de plâns, plângem, când e de jucat, ne jucăm, când e de jelit, jelim, dar apoi uităm. Copiii au o capacitate de acceptare pe care noi adulții nu o avem și o răbdare în suferință pe care nu știu câți adulți o au și o cultivă“.

“Cred că despre asta este vorba, despre dragostea de aproape și despre a aduce bucurie acolo unde poți să o aduci”

Misiunea pe care și-a asumat-o Alexandra este aceea de a da sens perioadei de boală, începând din momentul diagnosticului. “Ceea ce a contat pentru mine nu a fost evitarea decesului, sau amânarea lui, asta nu intră în capacitățile noastre, asta e cum hotărăște Dumnezeu. Ceea ce contează este ce facem cu timpul pe care îl avem între diagnostic și eventual acel moment când copilul bolnav va pleca dintre noi sau va părăsi spitalul. Acea fracțiune de timp mă interesează pe mine, fie că este o lună, fie că sunt ani, așa se desfășoară și viața noastră. Nașterea și moartea sunt etape ce contează mai puțin, important e ce faci între aceste două borne”, a spus Alexandra Răureanu.

Viitorul sună provocator

Și proiectele frumoase nu se opresc aici. Pe lângă colaborarea cu Institutul Oncologic din Cluj,  Alexandra vrea să ofere un strop de bucurie și părinților care luptă cot la cot cu pruncii lor. “Aș vrea să le mai duc încă odată pe mămici și fetițe la spa. O singură dată am reușit și am organizat o petrecere acolo. Un alt vis de-al nostru este să mergem cu copiii la Disneyland. Planul meu este să aduc bucurie acolo unde e nevoie de ea, cât mai mult timp posibil“, zâmbește Alexandra Răureanu.

Sunt prunele cel mai bun remediu împotriva cancerului? E adevărat că dacă bei apă tahionică nu vei mai avea migrene? Dacă pământul este plat?! Ce să înțelegem prin tehno-trăncăneală? Și în fond care este diferența între știință și pseudoștiință?

O carte care vine să tragă o linie despărțitoare

Miturile pseudoștiințifice au fost în lumina rampei zilele trecute, cu prilejul lansării volumului “Pământul este plat! Cum să ne ferim de capcanele pseudoștiinței” de Alex Doppelgänger (Editura Humanitas, 2020). Alături de autor, la Librăria Humanitas Cișmigiu au fost Ovidiu Covaciu și Cosmin Pojoranu. Lansarea a fost urmată de o dezbatere moderată de Vasile Decu în care Alex Doppelgänger a ținut să delimiteze elementele din sfera științifică de miturile pe care le propagă pseudoștiința.

Cartea nu se dorește a fi un compendiu sau un dicționar care să însumeze toate elementele pseudoștiinței și mecanismele ei. Cu o structură precisă, lucrarea lui Alex Doppelgänger adună fragmente menite să explice ce este cunoașterea științifică și în ce constă metodologia științei. “O bună parte din încrederea acordată pseudoștiinței este direct proporțională cu neîncrederea în știință. Criticile care vin împotriva oamenilor de știință vin de la oameni care nu urmăresc ce spun specialiștii. Ceea ce spun în carte sunt informații pe care le găsiți și în alte locuri, dar eu le dau mai departe în felul meu“, a precizat autorul.

Are pesudoștiința un limbaj al ei propriu?

Chiar dacă pare haotic, limbajul pseudoștiințific are regulile lui. Deși la prima vedere pare doar o serie de cuvinte care sună bine, dar care spun prea puțin, pseudoștiința are modelul ei. Cartea vine tocmai să deconstruiască acest fals model. “Pseudoștiința este un ansamblu de superstiții care vor să treacă drept știință. De aceea mulți oameni au impresia că dacă sună științific ceea ce spune un om, asta este echivalent cu o teorie științifică. Or, asta nu e deloc adevărat. Pseudoștiința doar îmbracă hainele științei și se bazează mult pe strategii care sunt ușor de demontat, e un fel de tehno-trăncăneală sau tehno-babel, pe care o regăsim cu preponderență în filmele SF“, a spus în cadrul lansării Alex Doppelgänger.

Instantaneu de la lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu

Apa tahionică – un exemplu grăitor

Imaginația umană pare să nu aibă limite. Asta o dovedește inventarea apei cu tahioni, cel mai relevant exemplu de pseudoștiință despre care Alex Doppelgänger a ținut să ne lămurească. “Ei bine, tahionii sunt niște particule elementare ipotetice, dar nu a fost dovedită existența lor, iar pe lângă astea nu au nicio treabă cu apa. Asta nu o spun eu ci fizicienii care au studiat acest subiect. Cum s-a ajuns de la tahioni la apă tahionică nu știu, dar ceea ce știu este că mulți oameni au fost păcăliți tocmai pentru că sună inteligent“.

Dacă ești specialist, asta nu înseamnă ca ai mereu dreptate

Efectele pseudoștiinței se văd în timp. Dacă ea este pentru unii doar o metodă de a vinde un produs, cu timpul se poate transforma într-o adevărată piedică în calea evoluției speciei umane. “Chiar dacă nu pare, pseudoștiința ne afectează. Un bun exemplu sunt oamenii care cred că pământul este plat, sau că nimeni nu a ajuns pe Lună: la prima vedere sunt total inofensivi. Însă pe termen lung dacă ajung să fie tot mai mulți și să-și impună părerea, pot deveni o piedică în calea evoluției umanității. Din păcate sunt o grămadă de oameni inteligenți, specialiști care cred în astfel de afirmații. E foarte important să vezi în ce domeniu este specializată persona care emite o afirmație științifică. Dacă ești specialist într-un domeniu, oricare ar fi el, asta nu îți dă dreptul să îi contrazici pe alți specialiști care chiar au legătură cu domeniu respectiv“, a zis Alex Doppelgänger.

Cine este Alex Doppelgänger

S-a născut în 1989 la Giurgiu și a absolvit  Facultatea de Limbi Străine a Universității București, Secția de limba chineză. Din 2013 a început să lupte împotriva valului de pseudoștiință printr-un blog de specialitate menit să contribuie la educarea publicului larg prin articole agreabile care îmbină noțiuni de știință cu povești și anecdote. Scopul pe care și l-a asumat Alex este acela de a-i apropia pe oameni de știință și să le arate că aceasta poate fi înțeleasă ușor cu ajutorul gândirii critice și al științelor de bază.

Volume publicate:

• Cum se face un Univers? (2016)
• Atomi și microunde. Cum știm ce știm (2017)
• Pământul este plat! Cum să ne ferim de capcanele pseudoștiinței (2020)

Putem înțelege adevărul fără să luăm în calcul libertatea? Ce stă la baza conflictelor intergeneraționale? Care sunt caracteristicile discursului hristic? Este harisma comunicării o roadă eminamente a Duhului Sfânt? Răspunsul la aceste întrebări și nu numai au fost oferite luni seară de Răzvan Bucuroiu, la biserica Sf. Silvestru din București, în cadrul întâlnirilor organizate de grupul “Conștiințe în slujirea cu iubire a Adevărului”.

Conferința lui Răzvan Bucuroiu a avut tema “Surparea odinii creștine“. Om al cuvântului și profund cunoscător al etosului creștin, jurnalistul și editorul Răzvan Bucuroiu a pus la inima auditoriului cele mai importante repere care ghidează viața creștinului. Totodată el a pus în fața celor prezenți și capcanele care stau în calea unei vieți spirituale autentice.

Câteva idei din prezentarea lui Răzvan Bucuroiu

• Poate fi gândită libertatea fără adevăr? Sau invers, poate fi imaginat adevărul fără libertate? Iată și un paradox al discursului hristic, deși în Evanghelii Hristos folosește de mai mult ori cuvântul adevăr, celălalt cuvânt, libertate, apare foarte rar. Să fi fost Mântuitorul insensibil la această valoare supremă de căpătâi a umanității recente? Căci numai în Evanghelia lui Ioan apare cuvântul liber, sau liberi, și asta doar în trei secvențe oratorice, atât! Pe când adevăr, cu toate derivatele sale, apare numai în evanghelia lui Marcu de nu mai puțin de treizeci și opt de ori!
• Discursul hristic este un discurs limpede în înțelesul lui sufletesc etern, în ipostaza sa celest lucrătoare, mântuitoare. Nici măcar o referire la concretețea istorică punctuală a ocupației romane, nicio referire la o acțiune de masă. Demersul discursului hristic este pe un palier individual, personal, ținta lui este îmbunătățirea făpturii umane nominale, el vizează decantarea sufletească necesară primirii învățăturii care ghidează spre rai. Iisus crează un istrumentar de navigație care are drept aplicație eliberarea față de păcat.
• Libertatea, în exprimarea ei concretă, trebuie însoțită obligatoriu de responsabilitate, roadele libertății sunt neînchipuit de dulci, mai ales pentru noi care am fost cincizeci de ani sub comunism.
• Biserica a avut încă din vremurile ei de început cei mai buni comunicatori, oameni ai cuvântului și ai faptei care au reușit să aprindă în sufletele contemporanilor lor o flacără cerească.
• Harisma comunicării a fost un rod al pogorârii Duhului Sfânt peste apostoli la Cincizecime, atunci când au vorbit în limbile tuturor străinilor. Curaj, vivacitate, glosolalie, iată rezumate sintetic calitățile dobândite de ucenici în urma iluminării, nu atât realitatea Învierii i-a scos pe ucenici din locul unde stăteau ascunși făcându-i să plece la propovăduire, ci mai degrabă acea revărsare de har de la Cincizecime.
• În lumina Cincizecimii observăm o modificare radicală de adevăr, dar și de competențe prin lucrarea harului. Din oameni simpli fără educație, cei mai mulți dintre apostoli au început să fie comunicatori pricepuți. Au devenit liberi de orice constrângere de a propovădui adevărul de credință în mijlocul unei lumi ostile, s-au transformat, cum spunem în limbajul de azi, în influenceri, în formatori de opinie, directori de conștiințe, dar înainte de toate și-au asumat umilința martiriului.
• Există un conflict generațional care are la bază realitatea virtuală. Ce definește aceste generații născute sub zodia 3, 4 sau 5G? O instabilitate emoțională crescută, dublată de o ușurință a gândirii asociative, o zonă accentuată a imaginarului, o rezistență scăzută la efort și la stres, o dorință de libertate concretă.
• Umanitatea este pe punctul de a contesta și rescrie multe dintre cele știute până în prezent, însă ar fi bine dacă s-ar porni de la un demers onest asupra științei.
• Profilul psihologic al noilor generații este modificat dramatic de șirul subtil al campaniilor publicitare derulate în absolut toate mediile, cu alte cuvinte ești ceea ce cumperi, ceea ce porți, ceea ce consumi, asta pare să fie noua deviză a veacului.
• Cred că omul zilelor noastre se schimbă, dar nu progresează ca specie gânditoare, acest om și-a modificat normativul moral, și-a schimbat valorile de bază ale vieții.

credit foto deschidere: pagina de facebook Răzvan Bucuroiu

Unde se pot întâlni arta și agricultura? Andra Barbu are un răspuns foarte personal la această întrebare. Andra îmbină armonios cele două domenii și le-a dat întâlnire pe câmpul antreprenorial. Fie că este pe teren inspectând plantațiile, fie în atelier lucrând pentru o haină personalizată, calitatea este etalonul ei principal.

Lucrurile bune se învață din timp

Andra are o legătură specială cu natura de când se știe. Nu poate uita drumețiile cu bunicul care o lua cu el pe câmp și îi arăta cum cresc plantele. “Îmi aduc și acum aminte cum mergeam la câmp și bunicul îmi povestea într-un stil aparte despre ceea ce reprezintă agricultura. Pentru el nu era pur și simplu o muncă, vedeam câtă pasiune pune în ceea ce face și respectul lui față de natură. Așa că de mică am zis că vreau să lucrez în natură, iar ulterior m-am axat pe horticultură“, a spus Andra Barbu.

“Am început să muncesc la businessul părinților de când aveam treisprezece ani”

Un business de familie, asta aveau în minte părinții Andrei când au pus bazele S.C. IANCOM.  Când a crescut, Andra a început să-și asume mici sarcini la firmă.

“Am început să muncesc la businessul părinților de când aveam treisprezece ani. Atunci, de la an la an am început să am un grad de implicare din ce în ce mai mare. Cred cu tărie că agricultura va avea mereu succes,  pentru că indiferent de contex oamenii își vor direcționa o bună parte din venituri către achiziționarea de alimente produse natural. Nimic nu e greu dacă faci acel lucru cu plăcere, însă agricultura necesită timp și efort. Acum mă ocup de partea administrativă, stocuri, intrările și ieșirile de marfă din magazie, am în grijă contractele de arendă, verific mașinile și tirurile cu marfă”, a zis Andra Barbu pentru Matricea Românească.

Arta de a aduce frumosul dincolo de șevalet

Pasiunea pentru natură părea să se îmbine perfect cu cea pentru desen. Încă din copilărie avea înclinații artistice, iar pe parcurs a văzut aici o oportunitate în a-și deschide propriul business. Și așa a apărut Jeans_Art. “Pictam și desenam pe pânză de mult timp, iar chestia cu hainele a venit ca o necesitate. Căutam o pereche de blugi, dar doream să fie personalizați. Am căutat pe piață, dar nu se prea găseau. Atunci am zis să cumpăr vopsea textilă și să încerc să creez propriile mele haine. Pentru început am făcut o pereche de blugi, iar când oamenii i-au văzut, mă întrebau de unde i-am cumpărat, de aici a pornit totul“, își amintește Andra.

“Haina trebuie să fie o proiecție a personalității, astăzi toți încearcă să imite vestimentația marilor vedete, chiar dacă nu-i caracterizează”

În acest mod, lucrurile care nu mai aveau strălucire au început ușor, ușor să și-o recapete. Andra nu s-a rezumat doar la blugi, iar ulterior a început să personalizeze jachete, ghiozdane, șepci, pantofi, etc. “Fiecare comandă este o provocare, am clienți care vin pur și simplu și spun că doresc un articol personalizat, dar nu știu exact cum să arate. Atunci începe o muncă de cunoaștere a clientului pentru că eu consider că ceea ce porți trebuie să reflecte personalitatea acelei persoane, și atunci îi pun o groază de întrebări. Am avut comenzi atât din București cât și din Teleorman, iar livrarea o fac personal atunci când îmi permite programul“, a povestit Andra Barbu.

Modul de implementare face diferența

Ca tânăr antreprenor în România, te confrunți cu multe neajunsuri. Începând cu finanțarea și ajungând la mâna de lucru, să pornești un business este o adevărată încercare. “Mie mi-a plăcut să risc, consideră că și din eșecuri ai ce învăța. Când dezvolți un business trebuie să te gândești cu ce poți veni nou, cum poți inova. Chiar dacă ideea ta a mai fost pusă în aplicare, modul cum o implementezi tu o face unică, și prin asta poți face diferența. Trebuie să fii dispus la multe ore de muncă, spre exemplu eu stau minim trei ore pentru un desen basic și merg până la 6-7 ore pentru o comandă mai complexă. Desigur timpul variază în funcție de dimensiunea desenului, complexitatea lui, numărul de straturi care trebuie aplicate”, apreciază Andra Barbu.

“Dacă vrei să obții profit cu orice preț înseamnă că ești pe drumul greșit”

Pe finalul discuției am fost curios ce sfaturi i-ar da Andra unui tânăr care are o pasiune pe care vrea să o transforme în business, dar și ce planuri are pe viitor. “Depinde de business și de modul cum se pliază pe personalitatea lui.

Dacă un tânăr care vrea să facă pasul în zona antreprenorială simte că lucrul acesta îl va face fericit, că se va trezi în fiecare dimineață și va pleca la muncă zâmbind, atunci să nu ezite. Însă atenție, dacă vrei profit cu orice preț atunci ești pe un drum greșit! Cât despre viitoare proiecte, vreau să înființez o plantație de nuci, alune și migdale, vreau să aduc pe piață produse cât mai sănătoase. Voi merge în paralel și cu Jeans_Art și planific o extindere. Împreună cu mama ne-am propus să producem propria linie de haine pe care să le pictăm“, a conchis Andra Barbu.

Sabina Tănasă și-a dorit de mic copil să devină om de afaceri. Prima experiență  antreprenorială a fost o joacă de copii. Era în clasa I și cumpăra pixuri roz cu sclipici dintr-un anumit loc și le vindea colegilor de la școală. De la fetița cu pixuri, Sabina a ajuns acum o femeie de succes care patronează o afacere pe val, Viva Coco. Descoperiți povestea tinerei din Iași îndrăgostită de aromele și texturile Extremului Orient.

O ideea venită de pe străduțele Indiei

După terminarea facultății Sabina Tănasă a ajuns să lucreze în zona turismului medical. Când era într-o deplasare în interes de serviciu tocmai în India, Sabina a descoperit pe străduțele orașului un localnic care producea un ulei de cocos total diferit față de ceea ce folosea în România. “Mi s-a părut foarte interesant și am început să exploatez mai mult terenul, să văd de ce este diferit față de ceea ce aveam pe piața din România, de ce are altă textură, alt gust“, a spus Sabina Tănasă.

 “La uleiul de cocos trebuie să fim atenți la cantitatea de acid lauric care ar trebui să fie cuprinsă între 45% și 53%”

Foarte mulți prieteni cărora Sabina le cumpărase cadouri erau încântați de proprietățile uleiului de cocos. Atunci i-a venit ideea: să creeze propriul ulei de cocos. Iar în scurt timp și-a deschis un magazin on line.

Beneficiile neștiute ale uleiului de cocos

Nu multă lume știe în ce constau calitățile uleiului de cocos, așa că am rugat-o pe Sabina să ne detalieze. “Pe partea de alimentație, uleiul de cocos atât în Asia cât și în Africa este produs de bază. Din cocos se pot face mai multe produse, de la zahăr de cocos, făină de cocos, lapte de cocos, ulei de cocos, deci fructul are multiple întrebuințări. Pe partea de sănătate este dovedit științific că cei care consumă ulei de cocos cum ar fi cei din Asia și Africa au un risc de boli cardiovasculare mult mai redus comparativ cu europenii care consumă ulei de floarea soarelui sau ulei de palmier. Uleiul de cocos, deși este o grăsime, este una sănătoasă, care nu se depune pe ficat, ci se transformă în energie din momentul în care este consumat. Apoi asupra pielii, uleiul de cocos hidratează foarte mult și are proprietăți antimicrobiene. El se remarcă în comparație cu oricare alt ulei de pe piață prin conținutul de acid lauric. Uleiul de cocos este singurul care deține în compoziția sa acest acid care se mai găsește în laptele matern”, spune cu precizie Sabina Tănasă.

“Din punctul meu de vedere antreprenorul muncește mai mult și pune osul la treabă”

Ca și în cazul altorr uleiuri, și cel de cocos este adesea falsificat și vândut la prețuri mici. ”Oamenii ar trebui să citească eticheta. Prețul reflectă foarte mult calitatea produsului. Nu putem achiziționa un ulei de cocos de calitate la 10 lei litrul. La uleiul de cocos trebuie să fim atenți la cantitatea de acid lauric, care ar trebui să fie cuprinsă între 45 și 53%. Noi avem  51,3%, iar din păcate media produselor ieftne de pe piață este undeva sub 40%“.

Cum e să fii femeie antreprenor

Am fost curios să aflu ce dificultăți a întâmpinat Sabina de când a pășit în zona antreprenorială. “Lucrând cu foarte multe țări unde intervenea bariera religioasă, a fost destul de delicat, și aici mă refer la țările musulmane. A trebuit să depun un efort suplimentar și să demonstrez că, în ciuda faptului că sunt femeie, pot să lucrez”, povestește Sabina.

Cât despre programul de lucru, e ușor de înțeles că zilele Sabinei sunt diferite de cele ale unui antreprenor obișnuit. Diferențele provin din diferențele semnificative de fus orar între România și țările cu care lucrează Sabina. ”A fost o perioadă în care începeam programul la ora 6.00 dimineața. Acum încep la 4.00-5.00, pentru că lucrez cu țări precum India sau China. După ce termin cu ele mă apuc de programul din țară, iar aici nu termin la ora 17.00, de multe ori stau până la miezul nopții.“

Sfaturi de la o femeie de succes

În final am rugat-o pe Sabina să se gândească ce sfaturi i-ar da unui tânăr care dorește să devină antreprenor. “Să țină minte că nu o să reușească cu un business dacă își propune să realizeze doar profit. Da, poți obține un profit rapid pe termen scurt, dar dacă vrei să reușești, din punctul meu de vedere trebuie să te gândești pe termen lung. Iar cel care îți poate oferi validarea este clientul. Provocarea este să îți menții spectrul de clienți și să încerci cu timpul să-l lărgești. Dacă îl lărgești, dar nu-l menții, degeaba te extinzi. Este bine să fii ordonat, să reinvestești și să încerci să îți lărgești aria, pentru că un produs poate să meargă azi, iar mâine să stagneze“, a conchis Sabina Tănasă.

Vlad își aduce aminte cu nostalgie de copilărie și de serile în care ieșea cu prietenii la fotbal: viața era simplă pe atunci. Tatăl l-a învățat de mic să nu fugă de responsabilități și să nu fie indiferent la nevoile celor care sunt în suferință. Nu este un bancher, nu este om politic, ci este un om cu inimă care a decis să nu închidă ochii la necazurile celor din jur. Matricea Românească vă spune povestea lui Vlad Plăcintă, președintele Asociației “Salvează o inimă”, care în șapte ani de zile a luptat pentru mai bine de 350 de copii diagnosticați cu cancer și cu alte afecțiuni.

A rezolvat primele cazuri cu ajutorul unui blog

Vlad Plăcintă locuiește în satul Boscoteni din județul Botoșani. Puteți s-o căutați pe hartă, dar nu va fi ușor s-o găsiți. Cu destul de mulți ani în urmă, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, Vlad ieșea de la Liturghie. ”La poarta mănăstirii era o familie din Botoșani care împărțea flyere alb-negru în care era prezentată situația propriului copil diagnosticat cu tetraparează spastică. Eu aveam atunci un blog de credință ortodoxă, Botoșăneanul Ortodox, prin care veneam în întâmpinarea cititorilor cu o pagină dedicată apelurilor umanitare. Când am ajuns acasă i-am contactat pe acești oameni și m-am oferit să îi sprijin și eu cu un articol pe blog, iar de aici a început totul”, a mărturisit Vlad Plăcintă.      

„Mulți mi-au mărturisit că printr-o simplă donație se simt mai împliniți sufletește și se bucură alături de noi”

Organizarea primei acțiuni și platforma de donații

Ca să aibă o formă juridică de funcționare, Vlad și familia sa au înființat o asociație. Pe data de 12.12.2012 avea deja actele în mână și un plan bine stabilit pentru anul care venea. “Prima acțiune după deschiderea asociației a fost un concert caritabil de muzică bizantină. Îmi amintesc cum înaintea evenimentului am parcurs Suceava de la un capăt la altul, pe jos, împărțind invitații. Am reușit să strângem atunci 3000 lei pentru o fetiță din Craiova diagnosticată cu retinopatie de prematuritate gradul 4. După acest eveniment am mai realizat multe alte concerte de colinde și pentru alți copii. Planul nostru era să organizăm 4-5 evenimente caritabile pe an și să mobilizăm cât mai multă lume să sprijine familiile greu încercate“, povestește Vlad Plăcintă pentru Matricea Românească.

“În cei 7 ani de activitate am strâns peste 8.000.000 de euro, iar numărul persoanelor sprijinite financiar depășește 350”

În 2014 exact de ziua lui de naștere a descoperit din întâmplare o platformă de donații online din SUA. “Ideea lor de a oferi transparență și modul de a lucra mi s-au părut geniale, iar a doua zi am început să caut o firmă de web design care să îmi realizeze o asemenea platformă de donații. După lungi căutări am găsit pagina web a programatorului Marius Bucur care s-a  oferit să implementeze sistemul de plată cu cardul și PayPal gratuit, iar de atunci ne sprijină și în ziua de astăzi cu programe de fundraising în cadrul companiei la care lucrează“, a zis Vlad Plăcintă.

Transparența în relația cu donatorul este vitală

Astăzi sunt multe asociații care strâng bani pentru diverse cazuri, însă încrederea donatorilor este greu de câștigat. Mulți donează pentru un caz o anumită sumă, dar ce se întâmplă ulterior  cu acei bani rămâne de cele mai multe ori un mister. L-am întrebat pe Vlad Plăcintă cum se raportează Asociația “Salvează o inimă” la dialogul cu donatorii. ”Încrederea donatorilor se câștigă în timp și cu foarte multă răbdare, dar mai ales prin transparență. În cadrul platformei de donații online www.salveazaoinima.ro, se vede în timp real suma strânsă, suma necesară, update cu evoluția cazurilor pentru care s-a donat și, mai ales, publicăm și ordinele de plată efectuate către clinici din țară sau străinătate“.

“În primul mă motivează bucuria copiilor și părinților atunci când totul iese conform planului”

Sunt însă cazuri în care banii nu pot salva viața unui copil. Chiar dacă suma pentru operație se adună, trupurile firave cedează în urma curelor de citostatice. E greu, atât pentru părinți cât și pentru Vlad, să vadă cum un copil devine înger atât de devreme. ”Sunt zile în care nu sunt bun de nimic, iar de multe ori am vrut să renunț, dar mă sprijină moral familia, părintele duhovnic și cărțile de credință ortodoxă. Cel mai greu îmi este când mă gândesc la părinții care rămân cu o durere în suflet greu de imaginat. Îmi amintesc de Teodora Stamate, fiică de preot, care la vârsta de 14 ani a fost diagnosticată cu cancer osos. M-a impresionat profund lupta ei atât cu durerea trupească, pentru că și medicii din Austria au rămas impresionați cum de rezistă, dar mai ales lupta ei spirituală“, spune Vlad.

Motivația de a o lua mereu de la capăt

În ciuda momentelor dificile, Dumnezeu picură har și bucurie atunci când nici nu te aștepți. Nu rare sunt momentele când Vlad este sunat de familii fericite, atunci când copilul lor iese  cu bine din operație, sau când în urma tratamentului tumorile canceroase au dispărut.

Am fost curios să aflu ce îl motivează pe Vlad să lupte pentru aceste vieți. “În primul mă motivează bucuria copiilor și a părinților atunci când totul iese conform planului. Dar mă motivează foarte mult și bucuria celor care ajută prin intermediul Asociației Salvează o inimă. Mulți mi-au mărturisit că printr-o simplă donație se simt mai împliniți sufletește și se bucură alături de noi”.

“Tata ne învăța ca tot ce avem noi să împărțim frățește cu cei care nu au posibilități sau măcar să îi sprijinim moral”

În cei șapte ani de activitate, Asociația ”Salvează o inimă” a reușit să aducă bucurie și speranță în mai bine de 350 de inimi. “Până în prezent am realizat peste 8.000.000 de euro în încasări, peste 350 de cazuri sprijinite financiar, am donat aparatură medicală pentru spitale de pediatrie din Romania: Timișoara, Hârlău și Botoșani. Am sprijinit financiar ridicarea Așezământului social-educațional „Sfântul Efrem cel Nou” din Oneaga, județul Botoșani. Ne dorim foarte mult să promovăm la nivel național cât și internațional platforma de donații online ca să putem sprijini cât mai mulți copii. Vrem  să ducem la bun sfârșit construirea Așezământului Sfântul Efrem cel Nou din Localitatea Oneaga și nu în ultimul rând să dăruim cât mai multe lacrimi de bucurie celor greu încercați și să avem puterea de a merge mai departe, cu mila Lui Dumnezeu”.

Când era mic, Ștefan dorea să devină preot, așa a ajuns să studieze la seminarul din Giurgiu, iar ulterior la facultatea de teologie din București. Și-a schimbat planurile pe parcurs, cel puțin temporar, iar acum conduce un business de succes în domeniul agricol. A fost însă un drum presărat cu multe experiențe. Din toate a fost câte ceva de învățat.

A vrut să devină preot, dar s-a angajat la o firmă de sandwichuri

Ștefan își aduce aminte cu nostalgie de zilele în care mergea dis de dimineață la casa preotului din sat pentru a-l ajuta să ajungă la biserică. Avea doar șapte ani, iar ulterior și-a luat în serios rolul, și a zis că el va deveni preot. A  urmat studiile necesare, dar după terminarea facultății a decis că trebuie să dea curs unei noi provocări: s-a angajat într-o firmă care făcea sandwichuri.“ A fost primul pas într-un domeniu pe care nu îl știam, nu aveam ncio legătură cu el. La început m-am ocupat de plăți și de achiziții, ulterior am început să am și alte sarcini. Am plecat de la un simplu sandwich, iar în final am înregistrat vânzări în valoare de un milion de euro“, a spus Ștefan Tulea pentru Matricea Românească.

“Eu îmi doream să fiu preot, nu mă gândeam să fac altceva”

Tatăl său pornise o afacere în domeniul agricol și spera că fiul său se va alătura din mers. Nu a fost chiar așa, pentru că tânărul Ștefan era ocupat cu viața din București, iar perspectivele de aici erau mult mai ofertante decât un business la început de drum într-o zonă rurală. “Într-o zi tata a fost nevoit să se opereze, iar eu a trebuit să rămân în locul lui cu toate pe cap: camioane, combină, trebuia să mă ocup de avizare, de recoltare, nici nu știam cum se fac toate astea“, a spus Ștefan Tulea.

Provizorat fastuos

După doi ani de zile petrecuți în domeniul vânzărilor a decis că trebuie să se reinventeze. Tatăl său își revenise complet, iar Ștefan a început studiile de master și s-a angajat la o casă de modă. “Nu eram țintuit într-un birou, mă deplasam la clienții care doreau anumite produse ale acestei case de modă și le prezentam oferta. Țin minte că trebuia să conduc Bentleyul șefului pentru a o aduce de la aeroport pe modelul rus Irina Shayk care la acel moment era prietena lui Cristiano Ronaldo“, povestește Ștefan.

“Consider că nu eu am ales agricultura, ea m-a ales pe mine”

Cu toate acestea Ștefan a decis să se retragă din lumea plină de glamour a caselor de modă și să se alăture tatălui său în agricultură. “Mi-am dat seama că businessul cu agricultura era special gândit de tata ca o afacere de familie. Când i-am spus tatei că mă alătur lui a fost tare bucuros. Nu a fost însă ușor, țin minte că în 2002 am avut un an secetos, iar banii pe care îi aveam erau numai din împrumuturi“,a zis Ștefan Tulea.

De la pasiune la succes nu este decât un pas

Din experiența acumulată, Ștefan a înțeles că mediul antreprenorial este unul eminamente concurențial, și a început să-și canalizeze toate abilitățile pentru a crește afacerea. Așa a început să caute contracte rentabile, să vadă profilul furnizorilor cu care lucraseră, să obțină utilaje performate și combustibil, să lucreze la obținereau unui climat de stabilitate. “Trebuie să îți placă foarte mult ceea ce faci, doar așa nu vei obosi muncind. Când îți place foarte mult ceea ce faci, vei face lucruri bune care îți vor aduce profit. Consider că nu eu am ales agricultura, ci ea m-a ales pe mine“.

“O afacere de succes este atunci când îi vezi pe oamenii de lângă tine evoluând”

La finalul convorbirii noastre, l-am întrebat pe Ștefan ce reprezintă succesul în business pentru un tânăr. “Eu cred că o afacere de succes este atunci când îi vezi pe oamenii de lângă tine evoluând. Când mi-am văzut angajații că și-au schimbat mașina, sau că și-au construit o casă, deci când vezi că și alții participă la reușita ta, atunci putem vorbi de un business de succes“, a încheiat Ștefan Tulea.